Împrejurimile rurale
ale Bucureştiului au devenit, în ultimii ani, extrem de atrăgătoare pentru
unele familii tinere, dornice să schimbe poluarea şi traiul agitat al Capitalei
cu o viaţă mai liniştită, mai curată şi, de ce nu, mai apropiată de multe din
tradiţiile ţărăneşti, printre care se numără şi anumite meşteşuguri. De
exemplu, sculptorul Virgil Scripcariu şi soţia sa, istoricul de artă, Adriana
Scripcariu trăiesc din 2006 în satul Piscu, la 36 de kilometri distanţă de
Bucureşti, sat care, în trecut, se remarca prin numărul mare de meşteri olari
care trăiau aici. Această tradiţie artistică a zonei, câmpia liniştită din jur,
aerul curat precum şi vecinătatea mânăstirii Ţigăneşti i-au făcut pe aceşti
oameni, cu preocupări artistice, să ridice în satul Piscu, un cămin pentru ei
şi pentru cei şase copii ai lor. Adriana Scripcariu ne împărtăşeşte acum
motivele pentru care au plecat din Bucureşti: Pentru noi, părăsirea Bucureştiului a fost
un lucru necesar. Când am luat decizia, aveam deja doi copii şi simţeam că nu
le putem oferi la oraş ceea ce le oferim aici: un mediu mai puţin poluat, o
hrană mai curată, ieşiri în aer timp de mai multe ore. În plus, soţul meu,
fiind sculptor, avea nevoie de un atelier, de un spaţiu în care să se
desfăşoare. Am căutat, aşadar, un loc mai liniştit, care să fie şi aproape de
Bucureşti, căci avem nevoie de oraş în proximitatea noastră. Şi am găsit acest
sat, s-a întâmplat să fie unul de olari, ceea ce ne-a bucurat foarte mult.
Pornind de la aceste date, am creat acest context pe care-l găsiţi aici, la opt
ani de la mutarea noastră.
Odată
stabiliţi la Piscu în 2006, Adriana şi Virgil Scripcariu au înfiinţat asociaţia
Gaspar, Balthazar şi Melchior şi apoi au început să deruleze proiecte
educative şi culturale, dedicate mai ales copiilor din comunitate. În mod
surprinzător, atelierele de olărit s-au numărat printre proiectele principale
derulate la Piscu. Adriana Scripcariu: Pentru
noi a fost un impas faptul că generaţia de copii pe care noi o găseam aici era
ruptă cu totul de istoria satului. Nu mai ştiau nimic despre olărit. Cu toate
că bunicii lor fuseseră toţi olari, ei nu puseseră mâna pe o roată de olar. Era
o ruptură pe care nu o puteam accepta, aşa că am început prin a organiza şcoli
de vară pe teme de meşteşuguri, olărit în principal, la care copiii din sat au
participat în mod entuziast. Atelierele de olărit le-am însoţit şi de scurte
lecţii de istorie a artei. Apoi, am trecut şi la alte meşteşuguri. În timp au
începu să ni se ceară şi ateliere pentru copiii care nu sunt din sat şi pentru
adulţi. S-a lărgit cercul.
Student preferat al unui mare
sculptor, Vasile Gorduz, Virgil Scripcariu este la cei 40 de ani ai săi un
sculptor apreciat şi în ţară, şi în străinătate. Participant la
Bienala de arhitectură de la Veneţia (2008), cu interpretări după scăunaşul
rudăresc, şi finalist la Marele Premiu Prometheus pentruOpera Prima din 2009, Scripcariu este
şi autorul lucrării intitulate Maternitate, aflată în faţa Bisericii
Anglicane din Bucureşti. De altfel, maternitatea este şi tema cele mai recente
expoziţii ale sale, Supermam, vernisată recentă la Londra. La Piscu, Virgil
Scripcariu a găsit liniştea, dar şi stimulentele, creaţiei sale, înconjurat
fiind de tradiţia unei meserii asemănătoare cu a sa. Virgil Scripcariu: De când ne-am mutat la Piscu, am descoperit o abilitate
specială a celor de aici, pe care am descoperit-o lucrând cu mulţi consăteni, o
abilitate de a înţelege şi de a finaliza o lucrare în diferite tehnici. Asta
vine din moştenirea genetică a acestui sat, faptul că fac olărit de generaţii.
Mi se pare un fenomen interesant şi cred că mai sunt astfel de comunităţi în
România al căror potenţial creativ nu este actualizat sau valorificate
suficient.
Lipsa de rentabilitate a
meşteşugului a făcut ca, în timp, cele mai multe familii de olari de la Piscu
să renunţe la olărit. Din păcate, nici măcar atelierele de olărit organizate de
familia Scripcariu şi nici entuziasmul copiilor, nu au reuşit să-i convingă pe
săteni să reia această tradiţie. Virgil Scripcariu: Am colaborat cu un
olar care nu mai olărise de 25 de ani. Lucrând cu el am descoperit că este unul
dintre cei mai talentaţi şi pricepuţi. Sunt foarte mulţi care cunosc încă
meserie, dar nu o mai practică pentru că nu mai au pentru cine s-o practice. Nu există piaţă, deci s-a
pierdut interesul şi chiar şi antrenamentul lor. Unii sunt mai în vârstă şi-au
păstrat roţile şi cuptoarele şi mai lucrează din când în când, din inerţie. Mai
sunt şi cei care au jur în de 50 ani care ar putea să practice acest meşteşug,
dar a o lua de la zero fără nici o perspectivă e descurajant pentru oricine.
(…)Nu există încurajare şi preţuire pentru aceste lucruri, pentru că oamenii
nu privesc aceste activităţi ca pe nişte oportunităţi. Eu sunt convins că peste
20 de ani, oamenii care ştiu să olărească şi să ţeasă după metode tradiţionale
vor fi priviţi ca nişte artişti.
În 2011, o nouă oportunitate s-a ivit pentru
Adriana şi Virgil Scripcariu. Şcoala din sat a fost închisă, iar ei au putut să
deschidă o şcoală primară nouă. Deşi este o instituţie privată, în primii trei
ani a funcţionat gratuit. În ultimul an,
însă, au fost instituite anumite taxe, doar pentru cei care şi le permit. Şi
tot anul acesta, Şcoala Agatonia are parte de o premieră: prima generaţie care
absolvă clasa a patra şi trece la ciclul gimnazial. Ce au învăţat acei copii la
Piscu, aflăm de la Adriana Scripcariu: Şcoala Agatonia este o şcoală
obişnuită în sensul cunoştinţelor pe care ne străduim să le transmitem
copiilor. Ceea ce are ea mai deosebit constă în faptul că ne aflăm într-un sat
de olari, un sat cu specific puternic de patrimoniu, şi că noi, coordonatorii
şcolii, avem preocupări artistice. Eu sunt istoric de artă, iar soţul meu este
sculptor. Practic şcoala se află în proximitatea unui atelier de sculptură, în
apropiere de mânăstirea Ţigăneşti şi astfel, copiii sunt într-un contact
nemijlocit cu mai multe forme de manifestare artistică. Sper ca în timp, asta
să le formeze gustul artistic şi dragostea pentru patrimoniu. Deci ne ajută
puţin contextul ca să avem această mică şcoală în care copiii să devină mai
ataşaţi de artă.
Adriana şi Virgil
Scripcariu îşi propun să continue proiectele început la Piscu, în speranţa că
arta şi olăritul vor atrage din ce în ce mai mulţi copii şi tineri.