Despre scriitorul român Victor Kernbach, unul dintre puţinii traducători din literatura georgiană în limba română, dar şi un foarte apreciat scriitor de SF, plecat dintre noi în 1995… de vorbă cu Paul Kernbach, fiul. (Eugen Cojocariu)
Tag: scriitor
-
Ion Ghica și conacul de la Ghergani
La o distanţă de aproximativ 40 de km de
Bucureşti, în sud-vest, pe drumul spre vechea capitală a Munteniei, Târgovişte,
se află domeniul Ghica de la Ghergani.
Loc binecunoscut în istoria culturală a României, Gherganii au reintrat
relativ recent în atenţia publicului odată cu retrocedarea lor către urmaşa
familiei Ghica, după naţionalizarea din timpul comunismului. Aici a trăit şi a
lucrat Ion Ghica, om politic, diplomat, savant şi scriitor, unul dintre cei mai
importanţi membrii ai generaţiei care a înfăptuit revoluţia de la 1848,
generaţie responsabilă de modernizarea Ţărilor Române. Născut în 1816, Ion Ghica a murit în 1897
chiar la Ghergani unde se află şi mormântul său alături de cel al soţiei,
Alexandrina.Urmaşa lor, Irina Ghica Bossy, reface acum istoria conacului,
împletită cu cea a familiei:Conacul
pe care îl vedeți astăzi datează din 1869 pentru că Ion Ghica l-a moștenit de
la tatăl său, banul Dumitrache Ghica, și a vrut să îl refacă pentru a nu
continua cu tradiția arhitecturală balcanică a conacelor strămoșești din
România. A vrut să-i dea un aspect occidental, influențat de arhitectura
franceză pe care el o dorea în toată România. El este unul din principalii
modernizatori ai României, care au vrut s-o orienteze spre Occident și nu spre
Balcani și Imperiul Otoman și încă mai puțin spre Rusia. Deci a vrut să pună în
practică chiar la el acasă aceste principii. Și de aceea nu numai vedem astăzi
conacul vechi care exista pe această moșie din secolul XVII. Fusese un conac pe
care îl edificase familia Văcărescu și care în secolul XVIII a fost dat de zestre
unui Ghica și din acel moment, moșia Ghergani a fost o moșie Ghica, pe care
diferitele generații au încercat să o înfrumusețeze, să o mărească și să îi dea
un aspect cât mai îngrijit și mai primitor. Însă Ion
Ghica a fost cel care a rupt această tradiție a conacului strămoșesc și a făcut
acest mic palat occidental, care arată uimitor în mijlocul unui sat din sudul
Munteniei.
Cine a gândit aspectul occidental al
conacului Ghica de la Ghergan aflăm tot de la Irina Ghica Bossy:Au fost doi arhitecți pentru
că inițial a lucrat acolo Dimitrie Berindei și apoi, la moartea lui, a preluat
proiectul alt arhitect, Gheorghe Mandrea. Amândoi erau arhitecți școliți în
vest. Berindei făcuse studiile la Paris, iar Mandrea la Viena, așa încât l-au
înțeles pe Ion Ghica când le-a spus că ar vrea un exemplar de arhitectură
occidentală. Altă influență occidentală a fost adăugarea unei capele pe acest
domeniu, la foarte mică distanță de conac. Și asta este tot un obicei
occidental care nu exista în România sau nu exista până atunci. Și deși el s-a
inspirat din aceste tradiții și stiluri occidentale, capela de la Ghergani este
o capelă pur bizantină, în stilul tradițional al bisericilor ortodoxe pentru că
nu vroia ca credința sa de român ortodox să fie pusă la îndoială. De aceea avem
un stil absolut ortodox și neoromânesc în această capelă. Este o capelă privată
în care se slujea, probabil din duminica din când în când și de Paști mai ales.
Veneau și oamenii din sat atunci. Avem și poze cu satul întreg care venea la
ocazii mai speciale. Iar cripta acestei capele adăpostește astăzi chiar
mormântul lui Ion Ghica și a soției sale, Alexandrina.
Cunoscut ca literat mai ales prin volumul
de corespondenţă Scrisori către Vasile Alecsandri, redactate şi trimise de la
Londra, Ion Ghica a lucrat însă la o seamă de proiecte academice, de pionierat
în România acelei epoci, în domenii precum matematica, economia politică sau
pedagogia, multe dintre lucrările sale fiind scrise la Ghergani. După cum ne
aminteşte Irina Ghica Bossy:Toate
manuscrisele lui Ion Ghica se aflau în conac și tatăl meu l-a predat
Academiei Române cu câteva zile înainte
de naționalizare, pentru că nu vroia să se piardă sau să fie arse. Oricum toată
activitatea lui politică și de autor de literatură, de tratate economice și
administrative se afla documentată în acest conac. El și-a scris toate operele
într-un timp foarte îndelungat, pentru că a trăit foarte mult, a trăit 81 de
ani.La început a scris probabil în casa părintească, urmând ca scrisorile
către Vasile Alecsandri să fie scrise în mare parte la Londra, atunci când era
diplomat la curtea reginei Victoria. Bineînțeles că probabil unele dintre ele
au fost scrise și la Ghergani. De fapt pe unele e clar notat că au fost scrise
la Ghergani în ziua și anul cutare. La Ghergani a fost locul în care el a fost
cel mai fericit. Îi scria nevestei sale, Alexandrina, că oriunde s-ar găsi în
Europa, îi place să se întoarcă la Ghergani. Voia ca Gherganii să fie un loc în
care toată lumea să fie bine primită. Și într-adevăr, au venit diberse
personalități la Ghergani. Și tot într-una din scrisorile lui Ion Ghica către
soție, citim cât de mândru este el că invitații erau încântați de Ghergani și
că-l felicită pentru frumusețea locului, a clădirii, a parcului, pentru că și
parcul a fost tot înfrumusețat de el, inspirat de parcurile englezești pe care
le-a văzut la Londra timp de nouă ani cât a fost ambasador acolo.
Conacul de la Ghergani a început să se
deterioreze după cutremurul din 1940 când i s-a prăbușit etajul și nu a mai fost reparat niciodată. Apoi, în 1948
casa și pământurile au fost naționalizate și statul comunist a instalat acolo,
mai întâi, o gospodărie agricolă și apoi un spital de copii. Până în 1990 nu
s-au mai făcut reparații, i s-a pus doar
un acoperiș de tablă și aşa a funcționat până când spitalul a fost
desființat. Ulterior, urmaşii lui Ion Ghica şi-au recuperat proprietatea,
conacul trecând chiar în prezent printr-un proces de restaurare. Restul
domeniului, inclusiv capela, îşi aşteaptă vizitatorii.
-
Ovidiu Gligu din Belgia
Scriitorul şi profesorul de teologie ortodoxă stabilit în Belgia, Ovidiu Gligu, autor al romanului liric “Uimitoarele aventuri ale grăsanului Mickey din Zona Gării”, îşi aminteşte de Revoluţia anticomunistă din România din decembrie 1989.
-
Ovidiu Gligu din Belgia
Ovidiu Gligu, profesor de teologie ortodoxă stabilit în Belgia şi autor al cărţilor: Codul de bare, Poemele fericirii, Animalul din vest, Ziua a opta sau Uimitoarele aventuri ale grăsanului Mickey din Zona Gării.
-
Pavel Nedelcu din Italia
Pavel Nedelcu, scriitor, traducător, critic literar şi analist web, stabilit de 12 ani în Italia, şi-a lansat primul său roman, «Încotro ne îndreptăm», distins cu premiul al II-lea la concursul Primul roman“ organizat de editura Litera.
-
In memoriam Nicolae Dabija
Scriitorul, istoricul literar şi omul politic basarabean Nicolae Dabija a încetat din viaţă la Institutul de Medicină Urgentă din Chişinău ca urmare a unor complicaţii provocate de infecţia cu SARS-CoV2. În vârstă de 72 de ani, el se afla internat de câteva zile şi, potrivit reprezentanţilor unităţii medicale, suferea de o formă foarte agresivă a COVID-19.
Nicolae Dabija a fost membru de onoare al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova. Timp de mai mulţi ani a condus săptămânalul Literatura şi Arta.
-
Paul Goma
Pe 25 martie 2020, pe fondul pandemiei de coronavirus,
agențiile de știri dădeau o știre tristă: scriitorul Paul Goma, opozant
anticomunist de referință, murea pe un pat al spitalului universitar
Pitié-Salpêtrière din Paris răpus de o infecție cu Covid-19. Atipic și
nonconformist, Goma a fost personalitatea incomodă pe care niciun regim nu o
poate supune decât prin lichidare fizică. Totuși, a supraviețuit celui mai
brual regim politic din istorie și a lăsat în urma sa o amintire a unui om
hotărât să meargă până la capăt pentru apărarea convingerilor sale.
Scriitorul Paul Goma a criticat
mereu, fără rezerve, tot ceea ce nu i-a convenit, tot ceea ce i s-a părut a fi
împotriva fiinţei umane şi a principiilor unei vieţi decente. S-a născut pe 2
octombrie 1935 în judeţul Orhei din nord-estul Basarabiei sau Republicii
Moldova de azi. După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940,
familia Goma s-a refugiat în România. Multe i se pot reproşa lui Paul Goma, dar
nu şi faptul că i-a fost frică.
Conflictele cu regimul comunist au
început în 1955 când, ca student, a intrat în dezacord cu profesorii de
socialism ştiinţific. A apărut astfel cazul Goma care avea să se transforme
în Mişcarea Goma, mișcare anticomunistă care a cuprins în total 430 de persoane.
Scriitorul s-a solidarizat cu revoluţia maghiară din 1956 şi şi-a depus
carnetul de membru al tineretului comunist. A fost prima oară când a fost
arestat şi condamnat la 2 ani de închisoare. După eliberare, a fost trimis în
domiciliu forţat în Bărăgan unde a stat până în 1964. În 1971, pentru că a
publicat romanul Ostinato în Germania de Vest, roman care îi fusese drastic
cenzurat în România, a fost exclus din PCR în care se înscrisese în 1968 pentru
a susţine politica antisovietică a lui Ceauşescu. Apariţia romanului Uşa, în
1974, tot în Germania de Vest, îl transformă definitiv într-un duşman al
regimului.Din 1970 datează şi primele sale scrisori către postul de radio
Europa liberă. Istoricul Cristina Petrescu a rezumat personalitatea lui Paul
Goma. Se ştie că Goma a fost
iniţiatorul mişcării pentru drepturile omului care a avut ca model Charta 77
din Cehoslovacia, după care Goma a încercat să fie cooptat de către regim, şi
parţial s-a reuşit aceasta, dacă ne uităm la articolele pe care el le publică
până este arestat. Aflat în închisoare, retractează foarte mult din poziţiile
exprimate, este în final eliberat datorită presiunii internaţionale pentru a
ajunge să fie expulzat şi deveni unul dintre membrii marcaţi ai exilului
democratic până în 1989. Rămâne un personaj controversat şi după 1989 mai ales
datorită poziţiilor pe care le-a luat în privinţa sovietizării Basarabiei. Am
să conchid şi am să spun că, în mare măsură, Paul Goma este un erou uitat al
istoriei noastre recente, tocmai că nu şi-a găsit un loc potrivit.
Chiar dacă Goma a susținut regimul
Ceaușescu în august 1968, când acesta s-a opus invadării Cehoslovaciei, el a rămas
un opozant deschis al acestuia. Cristina Petrescu susţine că liderul mişcării
române pentru drepturile omului a continuat să şicaneze regimul. Goma s-a remarcat prin faptul
că în anii 1970 a fost un vârf al nonconformismului în rândurile scriitorilor
români pentru că este primul care reuşeşte să publice undeva în afara României
două volume care îi fuseseră refuzate de cenzură. Unul dintre ele este
pronunţat împotriva regimului, este un volum în care vorbeşte despre deţinuţi
obsedaţi de libertate. Au avut mare succes pentru că au venit în momentul lui Soljeniţîn i se
traducea Arhipelagul Gulag în limbi de circulaţie internaţională, motiv pentru
care Goma este denumit Soljeniţîn român.
Goma reintră în conflict deschis cu
autorităţile comuniste în 1977 când semnează o scrisoare colectivă de protest
adresată Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Belgrad din
acelaşi an şi difuzată la postul de radio Europa liberă. Scrisoarea era un
denunţ al încălcării drepturilor omului în România și începutul mișcării Goma.
Cristina Petrescu.Deja
există această sintagmă, Mişcarea Goma, care circulă în scrierile istorice,
şi care reprezintă modul în care fost canonizat acest protest colectiv. De
fapt, această nefericită sintagmă corespunde definiţiei Securităţii dată
acestui grup. În acest caz, liniile grupului sunt puţin mai complicate tocmai
pentru că este un grup mult mai mare decât cel de la samizdatul Ellenpontok sau
cel intitulat Aktionsgruppe Banat. Eu voi încerca să fac o uşoară
reinterpretare a acestei mişcări. În primul rând, voi diferenţia între cine a
fost Goma, ca oponent cultural faţă de regimul comunist şi care are parte de o
anumită canonizare, şi mişcarea Goma, care are o cu totul şi cu totul altă
canonizare.
Pe 1 aprilie
1977 Paul Goma este arestat şi în acelaşi an, pe 20 noiembrie 1977, lui, soţiei
şi copilului le-a fost retrasă cetăţenia română şi au fost expulzaţi din
România. Au ajuns la Paris unde au cerut azil politic, însă scriitorul nu a
dorit să ceară cetăţenia franceză. Ca reparaţie, regimul de la București de după
1989 i-a redat lui Paul Goma cetăţenia română. -
Scriitorul și disidentul Paul Goma a murit din cauza infecției cu coronavirus
Scriitorul și disidentul Paul Goma a murit, la vârsta 84 de ani, la spitalul La Pitié Salpetriere din Paris, unde era internat în urma infectării cu coronavirus, a anunțat biografa sa, scriitoarea, traducătoarea şi jurnalista Mariana Sipoș.
În urma unui mesaj primit din Franța, cu regret si mare durere anunț plecarea dintre noi a marelui scriitor și disident Paul Goma, în noaptea din 24 spre 25 martie 2020. Paul Goma era internat din 18 martie la spitalul La Pitié Salpêtrière, în urma constatării infectării cu virusul ucigaș. Conform informațiilor transmise de echipa medicală care l-a îngrijit, Paul Goma a plecat senin, fără durere și cu sufletul împăcat, a transmis biografa lui Paul Goma.
Conform indicaţiilor lui Filip Goma, respectând dorinţa tatălui său şi ţinând cont de restricţiile actuale în vigoare în Franţa, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirului Pere Lachaise din Paris.
Paul Goma s-a născut în 1935, în Basarabia. În urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România. Critic al regimului comunist, el a fost arestat și torturat de Securitate. A fost eliberat după intervențiile Occidentului.
În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare, pe care i-a executat la Jilava și Gherla. În noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului acestuia le este retrasă cetățenia română, fiind expulzați din țară. Au ajuns la Paris, unde au cerut azil politic. De acolo, Paul Goma a continuat să lupte împotriva regimului comunist.
Exilat la Paris, Paul Goma şi-a publicat majoritatea volumelor, iniţial în franceză sau germană. Astfel, ”Le Tremblement… ”, cu titlul original în română, ”Culoarea curcubeului ’77 – Cutremurul oamenilor”, a fost republicat în iunie 1990, de Editura Humanitas. A continuat cu ”Patimile după Piteşti” (1990), ”Ura noastră cea de toate zilele” (1992), ”Sabina” (1993), ”Roman intim” (1994), ”Scrisuri. 1972-1998” (2000), care cuprinde articole, scrisori, pagini inedite de jurnal, comentarii, dialoguri.
A scris peste 40 de volume (romane, mărturii, dialoguri, jurnal, articole) în limba română, care au fost traduse şi în limbile franceză, germană, olandeză, suedeză, italiană.
Eu am fost un purtat de valurile istoriei. Eu nu am fost un revoltat, ci doar unul care a suportat ca basarabean, ca refugiat şi ca o persoană normală, care în momentul în care auzea sau i se spunea ceva care nu îi convenea sau i se părea că este neadevărat spunea: ba, nu e adevărat. Adică prostul clasei care se trezeşte vorbind, spunea Paul Goma într-unul dintre rarele sale interviuri la Radio România Cultural.
-
Despre manuscrise pierdute, cu scriitorul Bogdan Suceavă
De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a
manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut
revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Cît de tragică e
pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a
scris alte opere de o valoare inestimabilă? Sunt câteva dintre întrebările pe
care scriitorul şi matematicianul Bogdan Suceavă le lansează în noul său volum
apărut la editura Polirom, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. În seara de 22 decembrie 1989, în momentul
izbucnirii Revoluţiei, Bogdan Suceavă, pe atunci student la Facultatea de
Matematică din Bucureşti, a văzut cum Biblioteca Centrală Universitară ardea.
În miezul Bucureştilor, fără ca nimeni să poată face ceva. Au circulat multe
zvonuri. Nu cunosc cauza, dar îmi aduc aminte că mă gândeam: deci aşa ard
bibliotecile. Aşa trebuie că a ars şi Biblioteca din Alexandria, notează
Bogdan, şi acesta pare să fie unul din momentele declanşatoare pentru volumul
apărut la sfârşitul anului trecut. Profesor în cadru Departamentului de
Matematică de la California State University, Fullerton, autor a treisprezece
volume de proză şi a mai multor volume de istorie a matematicii, Bogdan Suceavă
ne-a spus că o trecere în revistă a celor mai importante lacune livreşti i s-a
părut mai necesară ca oricând. Mi s-a părut că
este o carte necesară, în primul rând pentru clarificarea imaginii mele despre
literatură şi despre rostul romanului în ziua de astăzi. În fond, ne putem
întreba de ce mai citim, de ce mai scriem roman. Dacă viitorul ne va rezerva o
lume în care nu vom mai citi aşa ceva? Este cumva o perioadă de stingere a unor
genuri literare şi de reducere a interesului pentru valorile clasice ale
literaturii? Şi mi s-a părut că răspunsul scurt este nu, eu cred că se va citi
mai departe. Cred că întotdeauna vom putea găsi o categorie de poveşti, o
categorie de romane care vor fi necesare şi în viitor, aşa cum au fost necesare
dintotdeauna. Şi m-am gândit că cele mai necesare cărţi sunt acelea care ne
ajută să reconstruim scene din trecut, momente care ni se par relevante pentru
actualitatea noastră. Umplerea unor astfel de momente-episoade obscure din
trecut cu o poveste bine scrise mi se pare absolut utilă şi mi se pare că este
vorba de o utilitate aparte a culturii. Şi nu cred că aşa ceva poate fi
înlocuit prin mesaje în reţelele de socializare sau de videoclipuri. Sunt anumite
lucruri pur literare iar reconstruirea trecutului, a unor pagini importante din
trecut mi se pare o garanţie a viabilităţii romanului ca gen.
Odată
ce cartea e pierdută, poate că cea mai fericită întorsătură a situaţiei ar
putea fi soarta părţii a doua a Poeticii lui Aristotel, adică un alt autor,
precum Umberto Eco, să inventeze o poveste peste ruinele absenţei. Nu neapărat
cartea iniţială, pe care o admitem ca pierdută pentru totdeauna, ci speculaţia
asupra contextului dispariţiei sale. Asta poate să devină roman scrie Bogdan
Suceavă. Cu Numele
Trandafirului am avut noroc, l-am citit la şaptesprezece ani, şi mi-am dat
seama devreme că este ceva foarte important acolo. Dar a mai fost un moment
important, momentul în care am pregătit un curs de istoria matematicii şi când
am încercat să întocmesc o listă a lucrurilor pe care le-aş preda la curs. Aşa
am descoperit că din perioada antică lipsesc foarte multe cărţi importante. De
exemplu, am să descoperit că un volum scris de Cicero care i-a plăcut foarte
mult Sfântului Augustin şi care a însemnat foarte mult pentru devenirea
tânărului Augustin a dispărut. Şi asta la un moment dat începe să te doară la
un nivel foarte personal. Şi ajungi să vrei să vezi ce s-a întâmplat cu memoria
umanităţii. Dar am realizat asta foarte târziu. Cred că trebuie să fii bătrân
ca să apreciezi aceste pierderi la adevărata lor importanţă. Am realizat asta
în ultimii doi ani.
Bogdan Suceavă
a ales să plece în Statele Unite pentru că şi-a dorit să studieze matematica avându-l
ca îndrumător pe un renumit specialist chinez, pe care îl menţionează şi în
volumul recent lansat, Istoria
lacunelor. Despre manuscrise pierdute. A obţinut titlul de doctor în
matematică în 2002, la Michigan State University, iar acum predă la California
State University. Cu toate acestea, s-a întors mereu la literatură. Mi se pare că literatura ne face mai întregi. Cel puţin eu am nevoie de
literatură şi cred că dacă aş face doar demersuri de natură tehnică ar fi prea
puţin. Ca un fel de sărăcire, de reducere a ta. Au fost ani în care n-am scris.
În perioada 1996-1999 a trebuit să mă pregătesc pentru nişte examene dure la
matematică. A fost foarte greu, foarte
dur, nu am scris nimic vreme de trei ani. Unul dintre cele mai dificile examene
a fost în mai 1999, aveam 28 de ani şi mă suspectam că nu mai reuşeam să reţin
şi cu trei zile înainte de examenul acela am reînceput să scriu. A fost ca un
moment de eliberare, am simţit că dacă nu revin cumva la literatură nu voi
reuşi să trec examenul. A fost un moment de eliberare necesară. Avem nevoie să
fim întregi şi pentru a fi întregi avem nevoie de literatură.
Premiul CopyRo, în
2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, Premiul
pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o
poveste şi Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit
pentru tine sunt câteva din distincţiile care răsplătesc activitatea literară
a lui Bogdan Suceavă. -
Scriitoarea şi traducătoarea Veronica D. Niculescu
Scrisul
meu se construieste cu imaginaţie, în jurul unui factor declanşator de orice
fel. Spre văi de jad şi sălbăţie* face, prin glasul Mirandei Dortloft, o
pledoarie pentru acest fel de scris, pentru imaginatie si constructie. Este
declaraţia Veronicăi D. Niculescu referitoare la romanul său Spre văi de jad şi sălbăţie,
apărut anul acesta la Editura Polirom, a cărei prezentare sună aşa: Un roman
despre plecări, pierderi şi gol, scris cu tandreţe şi presărat cu surprize. O
carte cu o structură circulară, închizând înăuntru un basm într-o mie de
versuri. Departe de oraşul natal, de familie şi de cel pe care încă îl iubeşte,
Miranda Dortloft scrie un basm în rime. Proza densă care înconjoară această
joacă imaginară dezvăluie viaţa reală a Mirandei: din anii copilăriei petrecuţi
în comunism, într-o familie mixtă, trecând prin povestea de dragoste, până în
prezentul pustiit şi zdruncinat de depresieDe data aceasta, era clar că trebuie să scriu o
poveste lungă, pentru că asta era ideea cărţii şi, pe de altă parte, mi-era
foarte poftă de o frază mai lungă, elaborată, după nişte cărţi foarte scurte
care erau o pledoarie pentru mic. Să fii mic, să fii ascuns, lumea interioară
poate fi uriaşă când tu eşti mic şi stai cuibărit, într-un scăunel, la teatru,
de exemplu, cu spatele la scenă. Cam aşa s-a întâmplat cu primul roman. Nu este
poate cel mai clasic dintre romanele posibile ca structură, poate fi derutantă
forma, dar eu aşa consider, că am scris un roman care include un basm în
versuri. Sigur că atunci când te apuci
să construieşti de jur împrejurul unui basm viaţa reală a autoarei basmului,
ajungi să dezvolţi tot felul de contraste. Pentru că asta e pledoaria pentru
imaginaţie, în viaţa ei se întâmplă una, dar în basm e cu totul altceva, şi
totuşi sunt elemente comune. Autoarea basmului traversează o depresie, a
pierdut o iubire, e într-un gol total, s-a mutat din oraşul ei, nu mai are
casă, nu mai are familie. Dar în basm apar foarte multe bogăţii. Şi nestemate,
şi peţitori, şi o nuntă. Ca în poveşti. Dar în viaţa ei nu există toate astea.
Aceasta ar fi pledoaria pentru imaginaţie. De aceea am avut nevoie de o
construcţie amplă, pentru că nu poţi scrie viaţa unui om decât tihnit. Dar m-a
interesat faorte tare să fie pe ritmuri şi tonuri diferite
Adeb,
volumul de debut al Veronicăi D. Niculescu, un volum de proză scurtă, publicat
în 2004 la editura Limes, este distins cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor
din Romania. Următoarele volume de proză (Orchestra portocalie, Roşu, roşu, catifea, Simfonia
animalieră primesc numeroase premii şi nominalizări. Veronica D.
Niculescu scrie şi două
volume în colaborare cu poetul Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede
(Polirom, 2009) şi Cad castane din castani (Polirom, 2014, nominalizare la
Premiile Revistei Observator cultural).Într-un interviu acordat după publicarea
romanului Spre văi de jad şi sălbăţie, Veronica D. Niculescu spunea că
întotdeanua va fi interesată de cititor. Visez la un cititor atent,
dedicat, care să se bucure când descoperă punţile, sâmburii, inversiunile. Să
chiuie, să ofteze şi să o ia de la început, să vadă cum lucrurile se leagă şi
asta să îl facă fericit. Dacă există un singur asemenea cititor, pentru el
trebuie să fac asta. Şi există. Mi-a scris o scrisoare. Veronica D.
Niculescu. : S-ar putea să pară o dovadă de trufie din partea
mea această afirmaţie, că îmi doresc un cititor răbdător şi atent. Dar cred că
este ceea ce ne dorim toţi când scriem o carte şi când strecurăm detalii.
Pentru că îţi face plăcere să scrii strecurând detalii care să bucure
cititorul. Şi la sfârşit, după ce termini cu joaca asta, atunci când cartea
este la final, te întrebi dacă va fi cineva dispus să sape încât să găsească
toate aceste urme-detalii. Şi constaţi din mesajele pe care le primeşti, din
scrisori, că lumea a observat detaliile pe care tu temeai că nu le va vedea.
Cred că e bine deocamdată.
Veronica D.
Niculescu este şi una din cele mai bune traducătoare de limba engleză. A tradus
din opera lui Vladimir Nabokov romanele Ochiul, Disperare, Rege, damă, valet,
Originalul Laurei, Darul (care a primit o nominalizare la Premiile USR pentru
Cea mai bună traducere), Foc palid (nominalizare la Gala Bun de Tipar 2015
pentru Cea mai bună traducere), o parte dintre Povestiri şi volumul de
corespondenţă Scrisori către Vera. A tradus din opera lui Samuel Beckett proza
scrisă în limba engleză, şi anume proza scurtă din volumul Opere I – Integrala
prozei scurte (nominalizare la Gala Bun de Tipar 2012 pentru Cea mai bună
traducere) şi romanele Murphy, Watt şi Vis cu femei frumoase şi nu prea,
alcătuind volumul Opere II (Premiul USR Sibiu pentru traducerile din opera lui
Samuel Beckett). A mai tradus romane de Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey,
Lydia Davis, Tracy Chevalier, E. B. White. Veronica D. Niculescu, despre cum au
ajutat-o, ca scriitoare, aceste întâlniri livreşti Te ajută enorm, ajung să o spun acum, după multe traduceri. La început
simţeam doar că mă omoară, pentru că într-o primă fază simţi că te omoară. Şi
apoi învii, şi când învii, eşti îmbogăţit. Simţi că te omoară pentru că
niciodată nu poţi scrie în perioadele în care traduci. Eşti în alt ton, în altă
muzică, în alt limbaj. Dar după ce închei traducerea, în cazul marilor autori,
este imposibil să rămâi neîmbogăţit. Evident că preiei din limbajul lor, din
muzică, înveţi, pătrunzând în ţesătura textului. Şi nu mă refer doar la
traducători. Orice lectură ne modifică, ne îmbpgăţeşte şi suntem alcătuiţi din
tot ce citim, din muzica pe care o ascultăm, din teatrul pe care îl vedem, din
filme. A traduce înseamnă o formă intensă de lectură şi ieşi îmbogăţit,
inevitabil.
* sălbăţie s. – plantă. neghină, nebunariţă.
-
Elie Wiesel şi memoria Holocaustului
Elie Wiesel s-a născut pe 30 septembrie 1928 la Sighetu Marmaţiei şi a murit pe 2 iulie 2016 la New York. A fost unul dintre cei mai cunoscuţi activişti pentru memoria Holocaustului în care şi-au pierdut viaţa aproximativ 6 milioane de evrei europeni, 400.000 dintre ei în România sau în teritorii administrate de România între 1941 şi 1944. În mai 1944, la 15 ani, autorităţile maghiare din Transilvania de Nord, teritoriu românesc anexat de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, a fost deportat la Auschwitz împreună cu cei doi părinţi şi cele trei surori. Din lagăr, în aprilie 1944, au mai scăpat el şi cele două surori mai mari. Volumul său de memorii intitulat ”Noaptea”, tradus în 30 de limbi, este despre amintirile sale din lagărele de concentrare naziste. Cel mai important premiu a fost Premiul Nobel pentru pace din 1986 care a încununat activismul său de câteva decenii împotriva politicilor şi regimurilor genocidale din lume.
Elie Wiesel a vorbit lumii despre suferinţele sale şi ale poporului evreu din timpul celui de-al doilea răzoi mondial pentru ca ele să nu se mai repete. La dispariţia sa, moştenirea lui Wiesel este aceea a spiritului civic şi a idealurilor dintotdeauna ale omenirii de toleranţă şi respect pentru diversitate. Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului care poartă numele dispărutului, s-a referit la moartea lui Elie Wiesel ca la o mare pierdere pentru umanitate: ”Cred că este o mare pierdere pentru omenire. Şi dacă în 1986, când a obţinut Premiul Nobel pentru Pace, a fost denumit mesager pentru omenire”, astăzi nu cred că este exagerat să spunem că este o pierdere pentru omenire că Elie Wiesel a încetat din viaţă. El şi-a dedicat, practic, întreaga viaţă de după Holocaust unui militantism pentru memoria Holocaustului şi pentru ca oamenii, indiferent de unde se află pe această planetă, să beneficieze de drepturi şi libertăţi. A dus o luptă echilibrată, consecventă şi asiduă pentru memoria Holocaustului pentru ca fiecare dintre noi să înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat cu evreii în al doilea război mondial a fost o tragedie criminală care nu trebuie să se mai repete. În acelaşi timp, s-a implicat în condamnarea marilor genocide ale secolului al XX-lea cum ar fi cel din Rwanda. Pentru militanţii pentru drepturile omului, pentru societate, pentru fiecare dintre noi, moartea lui Wiesel este o mare pierdere.”
L-am întrebat pe Alexandru Florian în ce constau forţa simbolică a lui Wiesel şi a moştenirii sale? ”Pentru orice om normal, care înainte de orice este raţional, Elie Wiesel a reprezentat ceva. Pentru cei care gândesc sau participă la acţiuni de exterminare sau de crime împotriva umanităţii cred că viaţa lui Elie Wiesel nu poate să fie decât o barieră, o frână în calea intenţiilor lor criminale. Asemenea personaje, pe care nu le pot numi oameni, Elie Wiesel nu a existat, nu vor ca prea mulţi Elie Wiesel să existe. Aş putea aminti de cazuri din România când Elie Wiesel a fost acuzat că nu ar fi supravieţuitor al Holocaustului şi o serie întreagă de mituri cu substrat negaţionist numai pentru a-l minimaliza şi a-i descalifica acţiunile pe care le promova.”
Toată lumea care a trecut prin suferinţe, toţi oamenii care iubesc toleranţa şi buna înţelegere îşi doresc ca umanitatea să înveţe din lecţiile istoriei. L-am întrebat pe Alexandru Florian dacă tot ce a însemnat Holocaust se mai poate repeta. ”Aşa cum în politică nu e bine să spui niciodată”, sau să spui că ceva ar fi imposibil, nu pot să spun că se mai poate repeta sau nu, nu m-aş pronunţa în mod categoric. Cred însă că este foarte greu să se mai întâmple o distrugere a unui grup de populaţii din cauza politicilor de genul celei din cel de-al doilea război mondial, la anvergura respectivă, astăzi, în secolul al XXI-lea. Cred că activitatea publică, civică, a lui Elie Wiesel a jucat un rol în acest sens, împreună cu acei câţiva politicieni pe care i-a avut Europa şi lumea după cel de-al doilea război mondial, care au dat dovadă de maximă raţiune, de umanitate şi de reţinere, chiar atunci când se conturau unele conflicte. Cred că dezastre precum cel din al doilea război mondial nu sunt imposibile, dar sunt şanse mici să se producă. Nu trebuie să uităm că avem peste 70 de ani de pace pe continentul european, chiar dacă în unele ţări au fost conflicte sau războaie civile.”
Cum l-a perceput Alexandru Florian pe Elie Wiesel în întâlnirea personală pe care a avut-o în 2004? ”L-am întâlnit cu prilejul întrunirii Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România în 2003-2004, el a fost preşedintele Comisiei, eu am fost membru în acea Comisie. I-am ascultat discursurile pe care le-a ţinut la Bucureşti cu prilejul încheierii activităţii Comisiei şi preluării raportului de către preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu. Am avut privilegiul, cu acea ocazie, să am şi un scurt dialog personal cu Elie Wiesel. Abia acum, când nu mai este, îmi dau seama că m-au impresionat profund echilibrul, căldura, umanitatea pe care le emana. Şi, în acelaşi timp, mă impresiona şi determinarea cu care acţiona pentru ca memoria Holocaustului să se consolideze şi pentru ca politicieni criminali precum cei din timpul celui de-al doilea război mondial să nu mai ajungă să deţină frâiele puterii în vreun stat din lume.”
Lumea este mai săracă fără Elie Wiesel, dar ea speră ca, în viitor, să nu mai repete greşelile trecutului. Elie Wiesel a plecat într-o lume mai bună însă fără să lase însă vreo garanţie că nu va mai fi nevoie de experienţe ca a sa.
-
Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, FILB
Seara prozatorilor a fost unul din cele mai interesante evenimente din cadrul Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), desfăşurat luna aceasta în capitală. Discuţia dintre Toni Marques– prozator în ale cărui povestiri se reflectă realităţile Braziliei autentice, preşedintele celui mai important festival internaţional de literatură din Brazilia, FLUPP, Marius Daniel Popescu, unul dintre membrii importanţi ai Grupului de la Braşov”, stabilit la Lausanne din 1990, laureatul celui mai rîvnit premiu literar din Elveţia, Robert Walser”, pentru romanul său de debut, şofer de autobuz şi impresar literar pentru deţinuţi, poetul, prozatorul, traducătorul Emilian Galaicu-Păun din Republica Moldova şi prozatorii români Marius Chivu şi Petre Barbu a fost moderată de jurnalistul Matei Martin. Una din întrebările adresate celor cinci scriitori a fost ce părere au despre lecturile şi interacţiunile cu publicul. Răspunsurile lor, însoţite de scurte biografii, la Club Cultura.
TONI MARQUES s-a născut la Rio de Janeiro, a fost corespondent la New York pentru ziarul O Globo, iar din 2007, story editor la Fantastico, o emisiune de ştiri săptămînală găzduită de TV Globo. În prezent este curatorul FLUPP — primul şi unicul festival internaţional de literatură organizat în favelele marilor oraşe braziliene. Toni Marques a publicat patru cărţi de proză. ”Oriunde se întâmplă o poveste, sunt oameni. Şi suntem interesaţi de ceea ce au ceilalaţi de zis .Pentru că îmi place să scriu şi să citesc cred într-o vrăjire prin cuvinte, prin sunete, prin muzicalitatea unui text. Adevărata reţea de comunicare înseamnă poveşti, e confecţionată din poveşti. Scriitorii studiază diferite tehnici prin care să împărtăşească diferite istorii. Da, totul se rezumă la asta, la poveste.”
EMILIAN GALAICU-PĂUN s-a născut în satul Unchiteşti, judeţul Soroca, într-o familie de intelectuali. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Chişinău, apoi a obţinut diploma de doctor al Institutului de Literatură Maxim Gorki” din Moscova. În prezent este redactor pentru Basarabia al revistei Vatra din Tîrgu-Mureş şi redactor-şef al Editurii Cartier din Chişinău. Dintre volumele de poezie, amintim: Lumina proprie (Editura Literatura Artistică, 1986), Abece-Dor (Editura Literatura Artistică, 1989), Levitaţii deasupra hăului (Editura Hyperion, 1991), Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (Editura Dacia, 1994) — volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi cu Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; în urma unui concurs naţional, acelaşi volum este desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România); Arme grăitoare (Cartier, 2009), Ţesut Viu. 10×10 (Cartier, 2011), A-Z.best (Editura ARC, 2012). A mai publicat volumul de proză Gesturi. Trilogia nimicului (Editura Cartier, 1996).
”În ultimii 10 ani am o emisiune la Radio Europa Liberă care se numeşte Carte la Pachet şi în fiecare seară de luni prezint o carte. Iar pentru a prezenta aceată carte citesc cam două trei cărţi pe săptăpmână din care trebuie să aleg. Am pornit dinspre citit ca să spun că toate cărţile pe care le am scris vin din bibliotecă, iar relaţia mea cu publicul se construieşte când scriind textul îl şi rostesc.”
PETRE BARBU (n. 1962) este scriitor şi jurnalist. A debutat editorial cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs (Editura Cartea Românească, 1993). Au urmat romanele Dumnezeu binecuvîntează America (1995), Ultima tresărire a submarinului legionar (1998), Blazare (Editura Polirom, 2005), volumul Teatru (2003) şi cel de schiţe şi nuvele intitulat “Pînă la capătul liniei” (Editura Cartea Românească, 2012). În 2003 a obţinut Premiul Cea mai bună piesă românească a anului” — UNITER pentru Tatăl nostru care eşti în supermarket. Patru schiţe din volumul Pînă la capătul liniei — Gerul iubirii”, Rolul vieţii mele”, La o crîşmă din Fundeni” şi Vai, sărmanul tată!” — au fost montate într-un spectacol radiofonic realizat de regizorul Attila Vizauer (Radiodifuziunea Română, 2013). Cel mai recent roman al lui Paul Barbu, Marea petrecere, a apărut în 2014, la Editura Cartea Românească. Pentru Petre Barbu scrisul este o ccriză, o criză care trebuie să explodeze în câteva sute de pagini. Lui Petre Barbu îi este greu să vorbească despre scrisul lui, preferă ca textul să vorbească şi să se vândă singur.
MARIUS CHIVU este scriitor, traducător şi cronicar literar. A debutat în 2012 cu volumul de poezie Vîntureasa de plastic (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul pentru debut al revistei Observator cultural). A mai publicat volumul de interviuri Ce-a vrut să spună autorul (2013) şi jurnalul de călătorie Trei săptămîni în Himalaya (2012). A editat antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (2013), a iniţiat şi coordonat proiectul caritabil Cartea cu bunici (2008). Din 2005 este redactor-editor la revista Dilema veche, unde ţine cronica literară, şi editorialist la revista ELLE. În 2014 a publicat volumul de proză scurtă Sfîrşit de sezon (Editura Polirom).
”Am văzut întotdeauna scrisul ca pe un proces în doi timpi, după ce stai în camera ta închis, retras, te întâlneşti cu oamenii care sunt interesaţi de ceea ce ai scris şi, eventual, le citeşti. Să citesc e la fel de plăcut ca atunci când scriu. Cum spunea şi Tony Marques, scrisul are legătură cu actul acela originar când oamenii se adunau în jurul focului, cântau sau spunau poveşti pentru a alunga frigul sau teama sau pentru a- i face pe ceilalţi să râdă. Aşa că- mi place să am acest contact diret cu cititorii.”
MARIUS DANIEL POPESCU a făcut parte din Grupul de la Braşov, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu şi Simona Popescu. În 1990 se îndrăgosteşte de o elveţiancă aflată în vizită în România şi emigrează în Elveţia; cinci ani mai tîrziu, publică primul volum de poeme, scris direct în limba franceză: 4 x 4, poeme cu tracţiune integrală. În anul 2004 devine directorul ziarului le persil (pătrunjelul). În aceeaşi perioadă frecventează o închisoare din Elveţia, unde le vorbeşte deţinuţilor despre literatură. Debutul în proză cu romanul Simfonia lupului îi aduce şi prima distincţie literară, Premiul Robert Walser, în 2008.
”Scriitorul nu e mai solitar decât alţii. Mă gândesc la oamenii care potcovesc cai sau la alţii care construiesc viori sau pantofi, la astronauţi sau ingineri care au singurătatea lor, care nu este mai mică sau de calitate diferită de cea a scriitorului.”
