Prima datare istorică a
localităţii Bucureşti a apărut la 20 septembrie 1459, într-un document întocmit
de cancelaria voievodului Vlad Ţepeş. În anul 1862, Bucureştiul devine capitala
Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Se dezvoltă ca un
important centru cultural-artistic, iar la începutul secolului al XX-lea, elita
bucureşteană împrumută modelul occidental, în special pe cel francez.
Arhitectura deosebită şi atmosfera boemei bucureştene atrăgea, în perioada
dinaintea Primului Război Mondial, denumirea de Micul Paris. Acest supranume
avea să se păstreze şi în perioada interbelică. Din păcate, regimul comunist
intervine în mod brutal asupra arhitecturii şi a infrastructurii bucureştene.
Numeroase monumente istorice sunt complet distruse, mai ales în anii ’80, pentru
a face loc cartierelor muncitoreşti. În prezent, Bucureştiul este împărţit,
din punct de vedere administrativ, în şase sectoare, limitele acestora pornind
razant din centrul oraşului către periferie. Istoricul Emanuel Bădescu s-a
referit la naşterea actualei capitale a României.
Bucureştiul a avut un
nucleu, Curtea Domnească sau Palatul Domnesc, şi un sat din care a apărut cel
mai vechi cartier care s-a dezvoltat în jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Vechi.
Este vorba de mahalaua Popescului. Această mahala s-a întins până dincolo de
Delea Veche şi de Delea Nouă, până în apropierea mănăstirii Mărcuţa, în estul
Bucureştiului. Locotenent-colonelul Papazoglu, istoric, arheolog şi geograf
român din secolul al XIX-lea, susţinea că al doilea cartier în care s-a mutat
după ce locuise în casele banului Ghika de la podul Mihai Vodă, cartierul
Dobroteasa, unde s-a ocupat de istoria locului, ar fi fost locul de naştere al
oraşului. Se înşela doar cu câteva sute de metri, nucleul fiind în dreptul
bisericii Sfântul Gheorghe Vechi.
Al treilea sector al
Capitalei cuprinde partea cea mai însemnată din centrul istoric al oraşului.
Amestec inedit între clădiri vechi, reprezentative pentru Bucureşti, şi
cartiere noi, sectorul
3 se întinde din zona Pieţei Universităţii până la limita estică a
Bucureştiului. Are o suprafaţă de 34 kilometri pătraţi, (fiind cel mai
populat dintre sectoarele Capitalei – pasaj eliminat), cu o
populaţie stabilă de 342 de mii de persoane, conform recensământului din 2011.
Prin urmare, este considerat un adevărat oraş în sine, care, de-a lungul
istoriei sale, a suferit numeroase transformări, din motive mai mult sau mai
puţin cunoscute. Revine cu detalii istoricul Emanuel Bădescu.
Acest oraş din oraş este locul
care a avut de suferit cel mai mult în urma marelui incendiu din 23 martie
1847. Dacă ne uităm pe harta concepută tot de locotenent-colonelul Papazoglu,
putem remarca incendiul declanşat din curtea familiei Filipescu, din faţa
bisericii Sfântul Dumitru, care s-a întins dincolo de biserica Sfântul Ştefan
de pe actuala Calea Călăraşilor, în trecut Podul Vergului. Practic, acest mare
incendiu a cuprins întregul sector 3 al Bucureştiului actual. Tot sectorul 3 a
fost primul care, ulterior incendiului, a dat şi primele reglementări de construcţie,
propuse atât de Gheorghe Bibescu, cât şi de fratele lui, Barbu Ştirbey. Aceste
norme au rămas valabile până în ziua de astăzi pentru construirea locuinţelor
particulare. Nu ştiu ce rol a jucat întâmplarea în focul cel mare şi ce rol a
jucat incendierea benevolă în acea epocă. Mă gândesc la anumite zone care, în
mod suspect, nu au fost arse. De pildă, vechea primărie, construită de Xavier
Villacrosse în 1843, a scăpat în mod miraculos de incendiu. Clădirea a fost
demolată mai târziu, odată cu canalizarea Dâmboviţei, în jurul anului 1880.
Pe locul actual al
Universităţii din Bucureşti, una dintre cele mai importante clădiri de pe
graniţa dintre sectoarele 1 şi 3 ale Bucureştiului, exista vechea mănăstire
Sfântul Sava. În secolul al 18-lea, mănăstirea-şcoală devine Academia
Domnească. Gheorghe Lazăr a pus aici
bazele învăţământului românesc, iar actuala Universitate, fondată în 1864, este
instituţia emblematică a învăţământului superior din România. Banca
Naţională a României, Palatul Poştelor (actualul Muzeu Naţional de Istorie a
României), Hanul lui Manuc, dar şi bisericile Stavropoleos, Colţea, Buna
Vestire şi Biserica Rusă sunt monumente care au rezistat, din fericire,
perioadei comuniste. Nu a fost însă şi cazul unor alte zone din sectorul 3, deosebit
de importante pentru istorie Bucureştiului, după cum explică Emanuel Bădescu.
Cu atât mai dureroasă a fost constatarea istoricului când s-a lovit de
marile distrugeri din perioada 1981-1986. În acea vreme, acest sector a avut
mai mult de suferit decât celelalte cinci. Este vorba de distrugerea celei mai
vechi mahalale din Bucureşti, mahalaua Popescului, care însemna vechiul nucleu
cuprins între biserica Sfântul Gheorghe Vechi şi biserica Sfânta Vineri,
acestea dispărând pur şi simplu. Blocurile noi au ajuns până la intersecţia
Căii Călăraşilor cu Şoseaua Mihai Bravu. Vedem cum partea veche a sectorului,
inclusiv a Capitalei, a fost mutilată. Dincolo de Calea Moşilor a rămas
biserica întemeiată de mareşalul Ion Antonescu, unde se păstrează şi bustul
acestuia.
Cartierele de locuinţe
Centrul Civic, Dristor, Muncii, Titan şi Timpuri Noi concentrează astăzi cea
mai mare parte a populaţiei sectorului 3 al Capitalei. Organizarea pe verticală
a oraşului era gândită în perioada comunistă ca o soluţie care venea în
sprijinul politicii de urbanizare. În prezent, dezvoltarea imobiliară stârneşte
îngrijorare cu privire la soarta monumentelor şi zonelor istorice ale
Bucureştiului.