Radio România Internațional

Tag: Securitatea

  • Securitatea și KGB-ul în divorț

    Securitatea și KGB-ul în divorț

    Cea mai de temut instituție a statului comunist român a fost Securitatea, creată după modelul NKVD-ului, KGB-ul de mai târziu. Structură cu dublu rol, informativ și represiv, Securitatea a fost până la finele anilor 1950 sub controlul total al KBG-ului, așa cum era întreaga Românie. Însă de la începutul anilor 1960, așa-numita ”politică de independență a României față de URSS” a însemnat un divorț al Securității române de KGB, o emancipare a sa. Liderul de la București Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a început procedura de divorț cu mult tact.

    Generalul Neagu Cosma a fost ofițer în Direcţia de Contraspionaj din Departamentul Securităţii Statului, direcție pe care a și condus-o. În 2002, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, a spus povestea îndepărtării Securității de KGB: ”Cât au fost aici sovieticii şi erau puternici aveau consilieri şi aveau oamenii lor în pârghii de comandă, şi în politică şi pe linia serviciilor speciale, treburile se rezolvau simplu. Se rezolvau à la Kremlin, cu toroipanul. Atunci se făceau arestări masive pe motive întemeiate şi mai puţin întemeiate, pe lucruri minore. Rolul consilierului, care ofiţer al KGB-ului, era de a consilia pe comandantul unităţii. Exista la nivel de ministru un consilier, şeful tuturor consilierilor, şi consilieri la unităţi. El trebuia să consilieze la cererea comandantului, respectiv la cererea ministrului. Aveam o problemă de orientare, de tehnică, de metodologie de lucru, îi dădeam tema şi el, <cu experienţa lui>, aşa se spunea, trebuia să-ţi dea o soluţie. Iar tu o aplicai sau nu. Acesta era rolul lui teoretic. Practic, el se amesteca în toate. De fapt, consilierii sovietici erau şi dirijori de reţele de spioni, de propriile reţele, care existau în structurile Securităţii.”

    Sufocați de omniprezența sovieticilor, românii încearcă să găsească o soluție. Neagu Cosma: ”La un moment dat, ministrul Drăghici, disperat că ăştia se bagă peste tot, ne chemă şi ne zice: <Băi, faceţi-le programe! Ăstora le place pescuitul, le plac plimbările, le plac excursiile, poate şi femeile și vodca. Daţi-le ce le place, duceţi-i, să nu mai fie acolo când lucrați.> Şi pentru că sovieticii erau foarte agresivi după evenimentele din Ungaria, ne-am trezit deodată cu 6 consilieri în Direcţie. Nu am mai întrebat pe nimeni nimic, dar atunci chiar că ne călăreau. Nu prea ştiam ce fac ei. Adunau informaţii, nu mai aveau de fapt nici o explicaţie pentru prezența lor. Trebuia să fie un consilier la comandant, conform convenţiei guvernamentale. Dar ăştia nu mai aveau nici o explicaţie, ăştia veniseră să-l ajute pe consilier. Explicaţia era că ei trebuia să aibă pulsul locului, se temeau că se întâmpla ceva şi pe la noi şi au fost trimişi să fie prezenţi.”

    La începutul anilor 1960, Dej hotărăște că se depășise o limită în relațiile româno-sovietice. Pentru înlăturarea prezenței agenturii KGB s-a folosit Centrul de Informare și Documentare al Securității. O echipă de 5-6 ofițeri serioși și discreți coordonată de Neagu Cosma a început întocmirea unui tabel.

    ”Până prin ‘62 cred că reconstituisem în proporţie mare, poate 80%, din reţeaua lor de pe teritoriul ţării noastre. Nu aveam un alt fel de misiune ci doar să o reconstituim, să o știm. S-au făcut nişte tabele de sus până jos, asta era reţeaua, cu scurte trimiteri, cu scurte comentarii și note. Tabelele cuprindeau reţeaua veche care activa pe aici, reţeaua care venise cu divizia Tudor Vladimirescu, cu divizia Horia Cloşca şi Crişan, ăia care fuseseră paraşutaţi în timpul războiului pe aici prin ţară, oameni de-ai ruşilor. Şi tabelele astea au fost prezentate lui Gheorghiu-Dej.”

    Strategia românilor a fost simplă. Spionilor sovietici li s-a spus că toată activitatea lor era cunoscută, erau iertați și li se cerea să nu mai colaboreze cu KGB. În caz contrar, intrau sub incidența legii penale. Cei mai mulți au acceptat oferta Securității. Neagu Cosma a arătat care a fost primul criteriu care a stat la baza includerii pe tabel.

    ”În primă fază cred că am avut vreo 180 de spioni pe tabel, din toată ţara. La aceştia s-au adăugat cei cu situaţii mai puţin certe, dar cu temeinice indicii că ar putea să fie spioni sovietici. Spre exemplu, au venit din Uniunea Sovietică de la studii căsătoriţi cu rusoaice. Aparent, nu era nimic, era normal într-un regim normal. Dar la ruşi treaba nu mergea aşa, ştiam regula. Ăştia care veneau cu rusoaice pentru noi erau suspecţi. Şi atunci, pe rusoaice, în primul rând, le-am luat pe toate în lucru şi astea nu au fost puţine. Erau căsătorite cu militari care deţineau funcţii mari în armată şi la Ministerul de Interne, nu spun de probleme de economie. În aparatul politic erau foarte mulţi ăia căsătoriţi cu rusoaice. Sigur că erau oameni excepţionali şi mulţi au căzut ca musca în lapte, dar măsura generală a fost că până la urmă i-am evacuat din instituţiile principale pe toţi.”

    Securitatea și KGB-ukl au divorțat la începutul anilor 1960. Însă ambele instituții și-au păstrat, până în 1989, același caracter, de instituții represive ale unui regim politic represiv.

     

     

  • Cazul Culianu

    Cazul Culianu

    Pe 21 mai 1991, în jurul orei 13, într-o toaletă dintr-o clădire a Universității din Chicago, era găsit mort eminentul profesor de istorie a religiilor și autor de cărți Ioan Petru Culianu. În vârstă de 41 de ani, Culianu fusese împușcat în cap, pe la spate, de un autor rămas necunoscut. În ciuda minuțioaselor cercetări efectuate, asasinul sau asasinii nu au fost descoperiți, crima rămânând un mister până azi.

     

    Ioan Petru Culianu se născuse în România, la Iași, pe 5 ianuarie 1950. Provenea dintr-o familie de intelectuali, strămoșii săi făceau parte din elita română implicată în constituirea statului modern de la jumătatea secolului al 19-lea. Filolog de formație și poliglot, Culianu a emigrat în 1972 în Italia unde s-a specializat în istoria religiilor, după care s-a mutat în Olanda și, din 1986, în SUA.

     

    A avut o relație de mentorat și de prietenie cu reputatul istoric român al religiilor Mircea Eliade, de care s-a despărțit atunci când trecutul fascist al lui Eliade a fost dezvăluit publicului. Culianu este autor a peste 20 de volume de istorie a religiilor și de ficțiune în limbi de circulație internațională și despre viața și opera sa s-au scris 17 volume.

     

    Autorii care au scris până acum despre moartea lui Culianu au lansat câteva scenarii, cele mai vehiculate fiind implicarea fostei Securități comuniste și a exilului fascist românesc. Ultima carte este cea a universitarului și istoricului religiilor american Bruce Lincoln intitulată ”Secrets, Lies, and Consequences: A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder”. Student al lui Mircea Eliade în a doua jumătate a anilor 1960, Lincoln scrie în cartea sa și despre moartea lui Culianu lansând o nouă ipoteză.

     

    Istoricul religiilor Moshe Idel, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, consideră că misterul care planează încă asupra morții lui Culianu se explică și prin acuzațiile aduse fostei Securități comuniste la care nu s-a dat un răspuns credibil:

     

    ”Am avut o discuție, acum mulți ani, cu președintele României Emil Constantinescu. Și l-am întrebat de ce nu clarifică această chestiune. El mi-a spus foarte direct că nu poate face nimic. Asta e problema. Dacă Culianu a fost asasinat de Securitate sau de Garda de Fier desigur că ei nu vor să spună. Cine vrea să recunoască o crimă? Când FBI, după câțiva ani de cercetări, s-a predat, a ridicat mâinile, avem de fapt un dosar Culianu în care nu s-a reușit nimic. Așa că putem aștepta să se întâmple un miracol, ca cineva să-și scrie memoriile care să apară după moartea lui și să recunoască crima. Să facă, așa cum se spune, o spovedanie. Dar, între timp, serviciile române nu vor să discute, măcar să spună nu și acesta ar fi un răspuns: n-am avut nicio legătură cu asasinatul.”

     

    Istoricul Sorin Antohi, care a dezbătut împreună cu Moshe Idel misterul morții lui Culianu, crede că sunt încă multe obstacole care împiedică aducerea la lumină a acestui caz:

    ”Familia a făcut demersuri chiar de atunci, ele nu au dus niciodată nicăieri. Există oameni diferiți care au făcut demersuri, cei din echipa de cineaști americani au făcut presiuni în virtutea dreptului legal de acces la informații. N-au obținut mai mult decât am obținut noi fără să facem nimic, și anume acces la informații declasificate, dar anonimizate. Sunt mii de pagini care s-au pus inclusiv pe internet de autoritățile americane, dar care sunt complet înnegrite. Poate într-un document se mai găsește un cuvânt sau în altul un alt cuvânt, dar în texte complet anonimizate.”

     

    În volumul amintit, Bruce Lincoln lansează o ipoteză nouă în moartea lui Culianu și anume cea a implicării soției lui Mircea Eliade, Christinel Eliade. Moshe Idel nu este convins de validitatea ipotezei, însă nu o exclude:

     

    ”În ’98 am scris un articol despre o familie necunoscută la Chicago. Bruce Lincoln citează acel articol, eu n-am nicio problemă că o face. Dar eu n-am fost acolo, n-am văzut-o pe Christinel, eu știu că ea a fost antifascistă. Ce aduce nou Lincoln nu e așa de clar. Eu cred că spusele lui nu sunt dovedite, asta e speculație mai mare decât speculația mea și eu nu pot să dovedesc cine a comis asasinatul.

    Eu am o ipoteză, dar el are o ipoteză și mai complicată, așa că nu vreau să o implic pe Christinel pentru că eu nu știu prea mult despre viața ei și ce a făcut ea după moartea lui Eliade. Eu nu știu viața ei, Bruce Lincoln a văzut-o pe ea, așa că el e într-o postură superioară mie. Dar spun că nu sunt convins de ce spune el și nu sunt convins că și el este convins. Ce afirmă el? Că din fotografia unde apar Culianu și cu ea se vede ca și cum ea i-ar fi purtat un fel de ură. Eu nu am fost convins, dar nu spun că nu se poate să fie real.”

     

    Moartea lui Ioan Petru Culianu rămâne încă, la peste trei decenii, un mister. Și este posibil să rămână un alt caz nerezolvat între multe altele de același fel.

     

     

     

     

  • Hărți false în România comunistă

    Hărți false în România comunistă

    Regimul comunist a folosit orice mijloace pentru a-i
    reduce la tăcere pe opozanți. Iar pe cei pasivi, care exasperați încercau să
    fugă în lumea liberă occidentală, i-a descurajat să o facă în toate modurile:
    de la împușcarea la fața locului și condamnarea la închisoare până la metode de
    manipulare și șantaj. Granița comunistă, simbolizată de Zidul Berlinului, a
    ucis la propriu oameni, cu sânge rece. Dar granița s-a folosit din plin și de
    minciuna nepropagandistică, mai subtilă decât violența fizică. Una dintre formele
    de minciună subtilă a fost harta falsă.


    În
    septembrie 1965, la o conferință consultativă a statelor socialiste ținută la
    Moscova, s-a luat hotărârea ca hărțile țărilor socialiste să fie falsificate,
    distorsionate și tipărite cu inexactități. Regimul considera că păcălirea celor
    care voiau să fugă prin punerea în circulație a hărților false, care să-i conducă
    în ghearele aparatului de represiune în loc să le arate drumul către libertate,
    era preferabilă lichidării fizice. Nevoia cea mai mare de aceste hărți o avea
    Germania de Est, nevoie de care s-a ocupat temuta Stasi, serviciul de
    informații. Dar nici Securitatea română nu a rămas mai prejos și și-a însușit
    practica.


    Centrul
    cultural german din București a organizat expoziția Fake Maps cu documente
    cartografice din arhiva Stasi și a Securității. Facsimile după hărțile false din
    fosta Republică Democrată Germană și din fosta Republică Socialistă România au
    fost expuse pentru a arăta metode de zădărnicire a planurilor celor care încercau
    să scape de sub apăsarea regimului comunist.

    Curatorul Adrian Buga a fost cel
    care a documentat expoziția și a spus că o hartă falsă de dinainte de 1989 a avut
    mai ales funcția de a reprima libertatea de circulație.

    Aș pune semnul de egalitate între hartă și cunoaștere.
    Odată ce ajungi într-un teritoriu nou, fie că vorbim despre această planetă sau
    despre un spațiu extramundan, cunoașterea respectivă poate fi folosită. Și atunci,
    cine are acea cunoaștere, cine are acel plan, cine are acea hartă poate
    controla. Totodată, dacă știi cum să controlezi acea informație și nu vrei să
    ajungă în mâna dușmanilor o falsifici. Un alt aspect al hărților false este
    acela de a induce în eroare, odată ce vrei să evadezi dintr-un spațiu și ai
    nevoie de orientare. Harta este egală cu orientarea, informațiile trebuie să
    provină de la o sursă pe care o considerăm credibilă. Tocmai acea sursă
    credibilă este falsificată și folosită în defavoarea noastră.


    Harta
    falsă a regimului trebuia să modifice harta interioară a individului. Ea falsifica
    nu numai topografia dar și percepțiile și credințele despre lume exterioară.

    Adrian
    Buga: Din anumite puncte de
    vedere putem spune că harta falsificată este specifică regimurilor închise,
    totalitare. Odată ce regimul controlează și ține să oprime și să preseze
    cetățenii într-un anumit loc trebuie să falsifice granițele și trebuie să
    falsifice modul în care oamenii percep locul și alte locuri din exterior.
    Informația trebuie falsificată despre cât de rău este în afara matricei în care
    regimul vrea să țină oamenii și cât de bine este în interiorul matricei.


    Care
    era mecanismul prin care se falsifica o hartă? Adrian Buga spune că harta falsă
    era o corupere intenționată a unei hărți întocmite cu acuratețe.

    Existau hărți-etalon, hărți
    topografice, din care se aflau mai multe informații despre orașe, clădiri,
    străzi, despre tipul de sol, despre râuri, de denivelări. Hărțile-etalon erau
    secrete, la ele nu avea nimeni acces decât cu anumite aprobări destul de greu
    de obținut. În spațiul public erau doar hărți turistice cu anumite locuri
    șterse sau falsificate. Astfel că ajungeai într-un loc cu harta în mână și
    descopereai că la fața locului era cu totul și cu totul altceva: fie că erau
    denivelări de sol care nu apăreau pe hartă, fie râurile erau mutate pentru
    motivul că o armată străină putea invada teritoriul, fie că în zona de graniță
    oamenii să nu cunoască foarte bine terenul și să fie cât mai dificilă
    încercarea de a evada.


    Securitatea română nu a realizat
    hărți false în sensul propriu al cuvântului ci a recurs la ceva mult mai
    simplu: interogarea celor capturați.

    Adrian Buga: Nu avem hărți falsificate ci hărțile cu traseele prin care
    oamenii evadau din România. Cei care erau prinși trebuia să deseneze exact
    locurile prin care făcuseră tentativa de evadare. Cei din Securitate trebuia să
    știe foarte bine topografia, să inducă în eroare și să descurajeze încercările
    de evadare. Vorbim de granița de vest, zona frontierei cu Ungaria și frontiera
    iugoslavă pe Dunăre. Erau multe spații prin care se evada. Sunt foarte multe
    mărturii și mă gândesc la cartea despre Nadia Comăneci și Securitate. Este
    foarte interesant cum Nadia descrie acel traseu și acea călăuză, un cioban al
    locului, care nu știa amprenta la sol. Se trezeau prin tot felul de arături, în
    râpe și râuri pe care nu le știa.


    Cercetarea
    arhivelor a scos la iveală, în afara hărților topografice false, și a unui alt
    tip de hartă: harta personală a individului și a spațiului său privat. Zeci de
    mii de opozanți au fost urmăriți cu ajutorul hărții-robot, harta prin care se
    știa locuința celui urmărit, a familiei sale și a rutinei lor zilnice.


  • Orizont 2020 – 30 de miliarde euro din programul UE de finanţare a cercetării şi inovării

    Orizont 2020 – 30 de miliarde euro din programul UE de finanţare a cercetării şi inovării

    Comisia Europeană a prezentat modul în care intenţionează să cheltuiască 30 de miliarde EURO din programul Uniunii Europene de finanţare a cercetării şi inovării Orizont 2020, în perioada 2018-2020. Orizont 2020, programul de 77 de miliarde EURO al Uniunii Europene, sprijină excelenţa ştiinţifică în Europa şi a contribuit la descoperiri ştiinţifice importante. În următorii 3 ani, Comisia va încerca să obţină un impact sporit al finanţării în domeniul cercetării, concentrându-se pe teme mai puţin numeroase, însă critice, precum migraţia, securitatea, clima, energia curată şi economia digitală. Programul Orizont 2020 va fi, de asemenea, orientat cu precădere către stimularea inovării revoluţionare, creatoare de pieţe.


    Carlos Moedas, comisarul pentru cercetare, ştiinţă şi inovare, a declarat: Orizont 2020 este unul dintre cele mai bune programe pentru ştiinţă din lume. Este un program care se întinde pe 7 ani, a început în 2014 şi se va încheia în 2020 iar, până acum, rezultatul a ceea ce am făcut a fost destul de uimitor şi, uneori, uităm asta. Avem până acum 14000 de proiecte care au creat colaborări între ţări, lucru pe care nimeni din lume nu l-a făcut. Acum vorbim despre următorii ani – 2018, 2019 şi 2020. Ce vom face cu restul de 30 de miliarde pentru viitorul Europei? Aceasta este principala chestiune politică. Avem trei ani de parcurs şi trebuie să ne concentrăm şi să gândim care sunt priorităţile pentru Europa, dar în acelaşi timp trebuie să îndrumăm oamenii de ştiinţă şi cercetătorii.


    Deşi majoritatea activităţilor de cercetare şi inovare sunt în curs de desfăşurare sau încă nu au început, programul Orizont 2020 înregistrează deja rezultate. Cercetătorii din cadrul programului Orizont 2020 au contribuit până acum la descoperiri majore precum exoplanetele, bozonul Higgs şi undele gravitaţionale.


  • Europa noastră – 04.04.2015

    Europa noastră – 04.04.2015

    Securitatea din zona Mării Mediteranei, etichetarea produselor din carne și inițiativele cetățenești – pe agenda europeană săptămâna aceasta.




  • Consilierii sovietici în România

    Consilierii sovietici în România

    În apariţia şi dezvoltarea tipului de societate politică sovietică au existat câţiva piloni de bază: armata sovietică, partidul comunist, aparatul de represiune şi consilierii sovietici. Aceştia din urmă au adus de la Moscova în toate ţările Europei Centrale şi de Est maniera de a gândi şi aplica modelul comunist. Şi în România, consilierii sovietici au invadat toate instituţiile statului pentru supravegherea transformării complete a societăţii dintr-una capitalistă într-una socialistă. Formal, a existat o cerere a guvernului român, dar în realitate, trimiterea consilierilor sovietici a fost o decizie a Moscovei.



    În toamna anului 1949, liderul comuniştilor români Gheorghe Gheorghiu-Dej trimitea o scrisoare lui A. A. Gromâko, locţiitor al ministrului de Externe al URSS, prin care se solicita trimiterea unuia sau a doi specialişti care să acorde asistenţă conducerii Partidului Muncitoresc Român pentru analizarea situaţiei unor membri ai partidului cu o activitate neclară şi suspectă”. În şedinţa din 9 noiembrie 1949 a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, solicitarea lui Dej a fost aprobată. Din partea Ministerul Securităţii Statului al URSS au fost trimişi în România numiţii A. M. Saharovski şi V.S. Patrikeev. Acesta era momentul de început. Convenţia dintre România şi URSS semnată pe 5 februarie 1950 consfinţea evidenţa relaţiilor de subordonare dintre cele două ţări.



    Consilierii sovietici au fost trimişi în primul rând în armată şi în Securitate. Durata şederii lor era de 3 ani, iar costurile erau suportate de partea română, atât pentru întreţinerea lor, cât şi pentru cea a familiilor lor. Ei primeau două salarii: unul în lei, pe care îl încasau direct, şi altul în ruble, plătit statului sovietic. În afară de aceasta, consilierii primeau locuinţe gratuite, acces în magazine speciale, cheltuieli de transport.



    Dar nu numai armata şi Securitatea au fost puncte strategice pentru consilierii sovietici, ci şi sectoarele economice. Nicolae Magherescu a fost şef de cabinet al scurtului mandat de ministru pe care l-a avut liberalul Mihail Romniceanu în guvernul Petru Groza dominat de comunişti. În 1996, el povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre existenţa unuia dintre consilierii sovietici din Banca Naţională a României: ”În Banca Naţională am fost trimis la sucursala Ploieşti. Dar nu am stat decât doi ani şi după aceea am revenit în centrală. Şi când am revenit în centrală – asta s-a întâmplat pe la sfârşitul lui 1949-50 – era un consilier sovietic pe care îl chema Romaşov, îmi aduc aminte numele perfect. Şi era neglijent îmbrăcat şi pantalonii necălcaţi, după câte ţin eu minte. Şi acesta a venit cu toate instrucţiunile de la Gost Bank, de la Moscova, şi noi am trecut cu toate operaţiunile noastre de bancă pe modelul Gost Bank. Însă norocul nostru a fost că am avut un guvernator, Aurel Vîjoli, care a fost funcţionar al Băncii Naţionale din 1923. Era un tehnician desăvârşit, era foarte bine pregătit şi mai ales a fost un om care a ţinut la tradiţia Băncii Naţionale, adică a păstrat mentalitatea funcţionarului de bancă.”



    Nicolae Magherescu a arătat şi cum s-a schimbat politica economică a băncii centrale a României, politică dictată de cosilierii sovietici: ”Această schimbare am făcut-o pentru că era ordinul să mergem pe un nou sistem. Ce însemna asta? Tot monetarul care era pe piaţă trebuia să stea în conturi la Banca Naţională. Nici o înteprindere nu avea voie să ţină bani în casă decît la un plafon minim stabilit. În funcţie de monetarul care era la Banca Naţională se fixa şi planul de credite al înteprinderii care era centralizat. Banca Naţională era aceea care finanţa toate intreprinderile, după ce Ministerul de Finanţe le dota cu mijloace circulante proprii. Diferenţa care era peste necesarul de mijloace circulante trebuia acoperită prin credite de la bancă să ia credite. Deci cu noi, cu Banca Naţională şi cu băncile de atunci, a început sistemul centralizat al statului.”



    Aparatul de represiune şi sectoarele economice au fost primele vizate de politica de sovietizare. Dar nu mai puţin importantă a fost şi politica culturală. Artistul Ion Sălişteanu, în 2000, îşi aducea aminte de prezenţa consilierului Kovalenko: “Nu avea dialog cu studenţii, şi venea cu escortă. Era rotofei, cu nasul uşor în vânt, nu era mongoloid din punct de vedere fizionomic, ciudat. Avea o vocaţie şi chiar o plăcere a dictatului şi a speriatului. Profesorii vorbeau în şoaptă, exista o timorare. Mai târziu, el a fost foarte prost răsplătit pentru că a făcut scenografie de proastă calitate. A murit pe undeva, prin Siberia, năpăstuit de serviciile pe care nu le făcuse probabil cum trebuie. Venea însoţit de o doamnă corpolentă şi blondă, o translatoare cu accent rusesc, şi avea un tip de impertinenţă în a da exemple negative şi pozitive, sentenţios în tot ce afirma. Sentimentul de ceva sufocant, de corp străin, l-am avut în perioada aia.”



    Pe 14 ianuarie 1957, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice considera că România avea destui specialişti pentru a-şi continua singură drumul spre comunism. Astfel, asistenţa consilierilor sovietici nu mai era necesară. Deşi în 1958 majoritatea consilierilor au fost rechemaţi la Moscova, totuşi până la începutul anilor 1960 consilieri militari sovietici au fost o prezenţă constantă la Bucureşti.

  • Securitatea şi operaţiunile valutare

    Securitatea şi operaţiunile valutare


    În ciuda retoricii sale bombastice de superioritate faţă de regimul capitalist, regimul comunist a fost în întreaga sa istorie dependent de acesta. Economiile comuniste au căutat să obţină din legăturile cu lumea capitalistă maximum de profit în condiţiile în care ele nu aveau nici măcar jumătate din performanţele pe care le aveau economiile capitaliste. Foamea de valută a fost o constantă a tuturor ţărilor din lagărul socialist, România nefiind o excepţie. Cum economia socialistă nu putea satisface nevoia de resurse, regimul comunist de la Bucureşti şi-a pus la lucru aparatul de represiune, adică Securitatea, cu misiunea de a produce bani.




    Operaţiunile valutare ale Securităţii române au rămas încă un mister pentru majoritatea românilor de azi. De aceea, cercetările istoricului Florian Banu prin arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) constituie un început în această pagină a istoriei serviciilor secrete române din anii comunismului: ”Problema unor operaţiuni valutare a început să se pună pentru Securitate în anii ’50. În primii ani de la înfiinţare au existat dificultăţi inerente oricărui serviciu de informaţii, cu atât mai mult a unei poliţii politice cum era Securitatea. Nevoia de valută nu era atât de mare dată fiind ruperea relaţiilor comerciale cu Occidentul. De la jumătatea anilor 50, odată cu deschiderea către Occident, cu reluarea legăturilor comerciale cu Franţa şi mai apoi cu Germania, cu Marea Britanie, s-a pus şi problema valutei. Iniţial, valuta a fost obţinută prin recuperarea unor moşteniri ale cetăţenilor români stabiliţi în Occident. Toate acele moşteniri din Occident trebuiau aduse în ţară şi se făceau demersuri pe lângă urmaşii acestora din România. Acest gen de operaţiuni nu era de o amploare foarte mare, erau ocazionale. Către finalul anilor 50 a apărut posibilitatea de a obţine valută pe canalele confidenţiale ale Securităţii în schimbul eliberării unor vize de emigrare. O parte a comunităţii evreieşti şi o parte a minorităţii germane au considerat că viitorul în România este destul de nesigur şi sumbru şi au optat pentru emigrare.”




    Valuta era una dintre cele mai preţioase obiective pentru regim. De aceea, ea nu putea fi lăsată la voia întâmplării. Florian Banu: ”Statul român avea monopolul asupra tuturor sumelor în valută care erau considerate proprietatea statului şi trebuiau încasate de acesta. A fost elaborată o legislaţie foarte strictă în acest domeniu, iar sumele pe care Securitatea le prelua erau depuse la Banca de Stat a RPR într-un cont special, cu evidenţă foarte strictă. Pe 31 iulie 1965 soldul în valută era de 6.857.000 de dolari. Preluarea sumelor de bani se făcea sub tehnică operativă. Ofiţerii care preluau banii, o vreme plăţile s-au făcut cash, purtau asupra lor microfoane, convorbirile erau înregistrate şi posibilitatea de-şi lua o parte din bani era mult diminuată. Securitatea putea folosi 20% din bani, acest procent fiind folosit în scopuri operative, de exemplu pentru plata unor informatori externi şi pentru cumpărarea de tehnică operativă din Occident. Într-o foarte mică măsură s-au cumpărat nişte arme de vânătoare pentru unele vârfuri ale nomenclaturii.”




    În anii regimului condus de Nicolae Ceauşescu, între 1965 şi 1989, Securitatea a încercat să-şi mărească posibilităţile de obţinere a valutei. Dar şi modalităţile de încasare a ei: ”Ca element de noutate, începând cu anii ’70 se insistă pe încasarea valutei prin transfer bancar, preluarea de bani-gheaţă a început să fie mai puţin uzuală, dar şi această practică a continuat şi în anii ’80. Sarcina desfăşurării unor astfel de operaţiuni căzuse pe umerii ofiţerilor din Direcţia I Informaţii Externe. După 1978, cînd întreg sistemul de spionaj al României a fost reconfigurat în urma dezertării lui Pacepa (adjunctul contraspionajului românesc), lucrurile capătă o turnură puţin diferită. Se constituie o unitate pentru aport valutar special (AVS), chiar aşa se numea. La sfîrşitul anilor ’70 a avut loc şi o intensificare a operaţiunilor valutare din pricina nevoii crescute pe care regimul comunist o resimţea în urma îndatorării externe. În anii ’70 au avut loc şocurile petroliere, primul în 1973, al doilea din 1979-1980. Supradimensionarea industriei chimice şi pierderea unor pieţe externe precum şi creşterea sensibilă a dobânzilor la datoriile suverane au pus o presiune uriaşă asupra statului român.”




    Istoricul Florian Banu a dat şi un exemplu concludent prin care Securitatea reuşea să recupereze o parte din bani: ”Au început să fie date indicaţii foarte clare asupra tipurilor de operaţiuni valutare agreate. De exemplu, recuperarea unor sume în devize libere din comisioanele confidenţiale aprobate de autorităţile române cetăţenilor străini care favorizaseră încheierea unor contracte avantajoase părţii române. Cum se proceda? Statul român contracta exportul de tractoare cu Iranul. Pentru a câştiga licitaţia statului iranian, statul român oferea unui înalt demnitar iranian un comision. După încheierea contractului şi începerea derulării lui, respectivul demnitar era contactat de ofiţerii de Securitate care, invocând faptul că pe parcurs au apărut cheltuieli suplimentare ca îmbarcarea, pregătirea de export. Mai pe din dos, li se spunea că o parte din bani trebuia returnată. Şi demnitarii cedau. Dacă înaltul demnitar primise ca şpagă 10% din contract, ofiţerii de Securitate îi spuneau ca din acei 10% oferiţi, 5% trebuiau restituiţi. Şi recuperau aceşti bani pe care îi transferau în ţară.”




    Operaţiunile valutare ale Securităţii nu au reuşit însă să oprească degringolada sistemului comunist. Însă a instruit oameni care, după 1989, au preluat o bună parte din proaspăta economie de piaţă din România.