Organizarea unor evenimente gigantice care să legitimeze
politica partidului comunist a devenit o practică şi în România de după 6
martie 1945. Modelul sovietic era acela al marilor adunări publice, cu oameni
mobilizaţi, pentru a aproba fără crâcnire tot ce hotăra partidul. De fapt,
totul era un circ menit să-i facă pe oameni să mai uite de gravele lipsuri ale
vieţii cotidiene, în afara încălcărilor drepturilor şi libertăţilor şi de
brutalitatea autorităţilor în relaţie cu cetăţenii.
Una
dintre acele ample manifestări a fost Festivalul Internațional al Tineretului
și Studenților, a 4-a ediţie, desfășurat la București în zilele de 2-16 august
1953. Printre temele abordate, lupta
pentru pace şi democratizarea mediului academic şi
universitar erau favorite. Prima
ediţie a festivalului a avut loc la Praga în 1947 cu
participare a 17.000 de tineri din 71 de țări. Cel de la Bucureşti s-a bucurat
de participarea a 30.000 de tineri din 111 țări şi a fost, împreună cu cel din
Polonia din 1955, cel de-al doilea ca mărime din punctul de vedere al numărului
de participanţi. Lozinca a fost Nu! Generaţia noastră nu va mai permite moarte şi distrugere. A apărut atunci şi
sintagma Postul
festivalului, cu trimitere religioasă, care însemna strângerea puţinului de
alimente de la populaţie pentru oaspeţi şi forţarea acesteia să mănânce şi mai
prost decât oricum mânca. În peisajul urban au apărut marile cozi, care vor reapărea
în anii 1980, din cauza lipsei severe a alimentelor de bază. Aceleaşi lipsuri
în aprovizionarea cu alimente de pe piaţa românească vor fi constatate la
organizarea Universiadei din 1981.
Ştefan
Bârlea a fost membru în comitetul de organizare a festivalului ca student al
Politehnicii Bucureşti. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română în 2002 îşi amintea de pregătirile festivalului. Venind
puţin nepregătit acel festival, a trebuit să se strângă alimente şi alte
lucruri, să se facă economii pe scurt, şi a apărut perioada Postului
festivalului. La cantină masa era foarte slabă. Seara mâncam crepes, aşa îi
ziceam noi în derâdere, adică era un fel de griş. Fiind în conducerea UTC-ului,
intrasem şi în comitetul de la Institutul Politehnic. Am fost chemaţi în număr
destul de mare de studenţi la Comitetul orăşenesc şi s-a format un fel de
comitet de sprijin al festivalului. Noi, Politehnica, am primit misiunea să ne
pregătim cu un număr de 100 şi ceva de oameni care să facă aprovizionarea cu
legume şi fructe din comunele din jurul Bucureştiului în timpul festivalului ca
să fie proaspete. Am fost instruiţi în acest sens vreo lună de zile, ne-a dus
cu nişte maşini în recunoaştere ca să fim pregătiţi. Nu puteam refuza, era
sarcină de partid. Alţii au mai primit, care erau în formaţii artistice,
sarcina să înfiinţeze ansambluri ca să putem intra pe scenele care urma să se
monteze în Bucureşti, deci un plan destul de amplu.
Autorităţile comuniste române au
făcut mari eforturi ca oaspeţii să aibă condiţiile decente de găzduire, însă
precaritatea infrastructurii la toate nivelurile a făcut ca apară mari
disfuncţionalităţi. Cele mai vizibile au fost cozile mari la cantinele unde
tinerii mâncau, numărul insuficient şi starea proastă a grupurilor sanitare din
cantine şi cămine, asistenţa medicală deficitară. Ştefan Bârlea spunea despre
modul în care s-au găsit soluţii la criza locurilor de cazare dar şi despre o
aşa-numită satisfacţie a participanţilor de a fi împreună, ca şi despre
apariţia unor viitori artişti.: Se cazau la căminele
studenţeşti care erau libere vara. Se rechiziţionaseră şi hotelurile multe,
puţine, câte erau în Bucureşti, toate erau pentru ei, că au fost foarte mulţi!
S-a umplut de tineret Bucureştiul. Sigur că veneau în special aduşi de
organizaţii de stânga. Era Festivalul Tineretului şi Studenţilor organizat de
UMTD, Uniunea Mondială a Tineretului Democrat, şi UIS, Uniunea Internaţională a
Studenţilor. Dar mai erau şi din ţările celelalte, capitaliste, erau
organizaţii sub conducerea Partidului Comunist Francez şi cel Italian, adică
tot de ai noştri. A fost magnific. Foarte frumos, au apărut o mulţime de tinere
talente şi la noi, că trebuia să se cânte şi mulţi artişti s-au lansat atunci
care au ajuns după aceea cântăreţi mari. Nicolae Niţescu, câţiva care au fost
în foarte mare vogă, inclusiv Constantin Drăghici, care a plecat în Germania.
Stadionul 23 august a fost marea
gazdă care i-a reunit pe participanţii la spectacolele sportive şi de
divertisment. Dar participanţii au frecventat colocvii şi seminarii pe tematica
festivalului. Ştefan Bârlea. Se
organizau dansuri, cu jocuri de artificii, cu tot ce trebuie, şi pe urmă
seminarii internaţionale unde participau cei care veneau din diverse delegaţii.
Se discuta foarte mult despre reforma şi democraţia universitară, asta era tema
numărul 1, era perioada de după război şi toată lumea o punea în discuţie
chestia asta cu prioritate. A fost deschidere în sala mare de aici, de
expoziţii, în parcul Herăstrău. Destul de mare deschiderea făcută de tineretul,
ei organizau asta.
Festivalul
Internaţional al Tineretului din România din 1953 a fost însă primit cu
indiferenţă de majoritatea populaţiei. Au existat şi cazuri în care români
simpli i-au abordat pe tinerii occidentali, în special, pentru a discuta
informal cu ei şi a le înmâna texte pentru a fi difuzate în lumea liberă în
care se spunea care era adevărata faţă a regimului comunist. Ca orice
manifestare ruptă de realitate, Festivalul Internaţional al Tineretului din
România a fost ceva doar de faţadă.
