Radio România Internațional

Tag: Sergiu Singer

  • L’architecte Sergiu Singer

    L’architecte Sergiu Singer

    « Lavande et ail ou le murmure des maisons » et « Punaises et papier bleue » sont
    deux livres très particuliers, difficilement classables, mélanges de
    littérature, mémoires et gastronomie. Deux ouvrages écrits par une personnalité
    tout aussi spéciale: l’architecte et scénographe Sergiu Singer.


    Né à Ploiești en 1928 et décédé à Brème, en Allemagne, en 2018, Sergiu Singer
    avait quitté la Roumanie en 1963, mais il était resté attaché à son pays natal,
    qu’il avait souvent revu, qu’il avait décrit dans ses textes, où il avait
    laissait de très bons amis. Certains d’entre eux se souviennent d’ailleurs de
    lui, à l’exemple de l’architecte Radu Comșa, maître de conférences à
    l’Université d’Arts de Bucarest :
    J’avais rencontré Sergiu avant de faire
    sa connaissance ou vice-versa à travers une énigme architecturale. Un jour,
    j’étais en train de longer à pied le boulevard Iancu de Hunedoara, de Bucarest,
    quand je me suis arrêté devant un groupe de bâtiments. Un mystère ou plutôt une
    énigme était là, devant mes yeux, car l’immeuble à droite était banal et de
    type soviétique. Mais c’est l’immeuble à gauche qui me posait problèmes :
    un peu trop joyeux, un peu trop décoré, un peu artificiel, en tout cas il
    sortait des rangs. Et je m’étais donc demandé si quelqu’un était en train de berner
    Staline, osant sortir des rangs à un moment où l’architecture était la
    marionnette des dictateurs et toute erreur était à bannir. Quand j’ai fait sa
    connaissance, Sergiu Singer m’a dit qu’il avait réalisé cette façade à l’âge de
    27 ans. Cette rencontre a aussi eu un effet théâtral, car il avait un style de
    se présenter très spécial. Il disait « Je m’appelle Singer, comme la
    machine à coudre.



    Avant de devenir lui-même un
    maître pour des plus jeunes, à la fin de ses études supérieures d’architecture,
    Sergiu Singer a dû être stagiaire de l’architecte Ioan Giurgea. Adepte de
    l’ornementation en architecture, Giurgea s’est rendu compte que son apprenti était
    encore plus intéressé que lui par les ornements et lui a conseillé de travailler
    dans le théâtre. Radu Comșa raconte comment cela s’est passé: Un heureux hasard fait qu’un jour, il tombe dans la rue sur son
    camarade de classe du lycée « Saints Pierre et Paul » de Ploiești,
    l’acteur Toma Caragiu, qui le fait embaucher au Théâtre de la Jeunesse de la
    ville, en 1957. C’est là qu’il réalise ses premiers décors pour le spectacle « De
    Pretore Vincenzo » d’Eduardo de Filippo. (…) Sergiu m’a raconté que la
    première de Ploiești avait eu lieu quelques mois seulement après la première
    mondiale, en Italie. C’est comme ça que Sergiu se tourne vers le théâtre, qui a
    été son deuxième grand amour.



    En Allemagne de l’Ouest, où il a émigré en 1963,
    Sergiu Singer a choisi de nouveau les arts du spectacle, raconte Radu Comșa: Il arrive en Allemagne, d’où il m’a envoyé un cadeau, une aquarelle du
    port de Hambourg. À un moment donné, j’ai dit à Sergiu que ce n’était pas du
    tout son style, c’était trop sombre. « Ces couleurs ne te représentent
    pas, il n’y a pas de fioriture, pas de gaité ». Il a alors reconnu qu’il
    avait traversé des années plus tristes après son arrivée en République fédérale
    d’Allemagne. Mais il se lance dans la scénographie et commence avec
    « Antigone » à Göttingen. Il enchaîne, sur la même scène avec une
    pièce à l’autre bout du répertoire théâtral: « Qui a peur de Virginia
    Woolf ? » d’Edward Albee. (…) C’est ça le début de sa carrière allemande.
    (…) Après le théâtre, il tente l’opéra
    (…) et conçoit aussi les décors d’une émission de télévision à succès de la
    chaîne ZDF.



    Établit en Allemagne,
    Sergiu Singer trouvait tout de même des occasions de retourner en Roumanie pour
    rendre visites à ses vieux amis, dont l’acteur Victor Rebengiuc, qui se
    souvient: Sergiu est né avec le don d’être ami. Car l’amitié avec lui
    prenait corps instantanément.(…) Moi, je l’ai connu quand
    j’avais fini mes études à l’Institut d’art théâtral, en 1958.J’ai été envoyé, avec un groupe de collègues
    acteurs et avec un de nos professeur, Vlad Mugur, à monter, à Craiova, la pièce
    « L’Importance d’être Constant » d’Oscar Wilde. Siegfried était en
    charge des décors (…), et Sergiu était son assistant. Ce fut donc à Craiova que
    j’avais fait sa connaissance et que étions devenus amis, car on s’y voyait tous
    les jours. (…) Moi, je suis revenu à Bucarest peu après la première du spectacle
    à Craiova et en janvier j’étais déjà embauché au Théâtre Bulandra ou Théâtre Municipal,
    comme on l’appelait à l’époque. On se voyait, on était amis, mais il a disparu
    à un moment donné. J’ai pensé que, comme il était Juif, il aurait quitté le
    pays. J’ai pensé ça parce qu’il était quelqu’un de solide, capable de se
    débrouiller n’importe où dans le monde, et qui faisait des choses admirables.
    (…) Quand il est revenu à Bucarest et en Roumanie, il m’a cherché et nous avons
    repris notre relation d’amitié. (…) Un jour, il nous a invités à déjeuner chez
    lui, car il s’était acheté un appartement rue Câmpineanu. (…) Il a préparé
    lui-même une délicieuse soupe aux asperges, dont je vous conseille vivement
    d’essayer la recette.




    Après la chute du communisme en Roumanie,
    Sergiu Singer a pu mettre en valeur ses deux autres passions: la gastronomie et
    la prose. Ainsi, il a publié les deux livres (« Lavande
    et ail ou le murmure des maisons »     et « Punaises et papier bleue »), dans
    lesquels les recettes de plats délicieux sont mises en pratique et dégustées
    dans le paysage pittoresque du Bucarest de jadis, la ville des souvenirs
    sereins et optimistes de Sergiu Singer. (Trad. Ileana Ţăroi)

  • Arhitectul Sergiu Singer

    Arhitectul Sergiu Singer

    Lavandă și usturoi sau murmurul caselor laolaltă cu Pioneze și hârtie albastră sunt două cărți cu totul speciale, greu încadrabile într-un gen anume, căci cuprind mai multe : și beletristică, și memorii, și cărți de bucate. Sunt scrise de o personalitate la fel de specială : arhitectul și scenograful Sergiu Singer. Născut în 1928 la Ploiești și mort în 2018 la Bremen, în Germania, Singer a plecat din România în 1963, dar a rămas legat de țara sa natală pe care a revizitat-o frecvent, despre care a scris și unde a lăsat prieteni foarte buni. Unii dintre ei își reamintesc deseori de el, așa cum face arhitectul Radu Comșa, conferențiar la Universitatea de Arte din București:



    “L-am întâlnit pe Sergiu înainte de a-l cunoaște sau l-am cunoscut înainte de a-l întâlni printr-o enigmă arhitecturală. Mergeam pe bulevardul Iancu de Hunedoara din București și priveam un grup de clădiri care reprezenta un mister sau o enigmă, pentru că imobilul din dreapta e de tip sovietic și banal. Problema era cu imobilul din stânga. Imobilul din stânga era un pic cam vesel, un pic cam exagerat în decorație, un pic butaforic, în orice caz ieșea din rând. Și am stat și m-am întrebat dacă nu cumva cineva îl trombonea pe Stalin. Cineva îndrăznea să iasă din rând într-un moment când arhitectura era păpușa dictatorilor și acolo nu aveai voie să greșești. Când l-am cunoscut și mi-a spus că el a făcut această fațadă la 27 de ani, mi-am dat amintit momentul când o remarcasem. Întâlnirea fizică dintre noi avut și un efect teatral. El avea un stil foarte special de a se prezenta. Spunea: Sunt Singer, ca mașina de cusut.



    Înainte însă de a deveni el însuși maestrul unor tineri, Sergiu Singer a fost, după absolvirea facultății de arhitectură, repartizat la atelierul arhitectului Ioan Giurgea. La rândul său adeptul ornamentației în arhitectură, Giurgea și-a dat seama că ucenicul îl depășea în privința interesului către decorații și l-a orientat spre teatru. Ce s-a întâmplat apoi ne povestește tot Radu Comșa:



    “Printr-o întâmplare fericită se întâlnește pe stradă cu colegul lui de clasă de la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, actorul Toma Caragiu. El îl angajează în 1957 la Teatrul Tineretului din Ploiești. Acolo face prima lui scenografie pentru spectacolul De Pretore Vincenzo de Eduardo de Filippo. (…) Sergiu mi-a zis ca premiera de la Ploiești a avut loc doar la câteva luni după premiera mondială din Italia. Premiera absolută. Și așa ajunge Sergiu către teatru, care a fost a doua lui mare iubire.



    În Republica Federală Germania, unde a emigrat în 1963, Sergiu Singer s-a orientat tot spre artele spectacolului. Radu Comșa: “Ajunge în Germania. Și am primit cadou de la Sergiu un tablou, o acuarelă care reprezintă portul Hamburg. La un moment dat i-am zis Sergiu că nu e stilul lui, e prea sumbru. Nu sunt culorile tale, nu ai nicio înfloritură, nu ai nicio veselie. Și a recunoscut că a avut niște ani mai triști imediat după sosirea în Republica Federală Germania. Dar se apucă de scenografie. Și începe cu Antigona la Gottingen. După care imediat în același teatru, face scenografia unei alte piese aflată la cealaltă extremă a repertoriului teatral : Cui i-e frică de Virginia Woolf?. (…) Și așa a început cariera lui în Germania. (…) A început cu piese de teatru, după care a montat opera. (…) El a făcut și o scenografia unei emisiuni televizate care a avut succes la ZDF și a avut o carieră de peste 10 ani.


    Deși stabilit în Germania, Sergiu Singer găsea oportunitățile de a vizita România unde nu uita să-și reîntâlnească vechii prieteni unul dintre ei fiind actorul Victor Rebengiuc. Să-l ascultăm:



    “Sergiu a fost un om care s-a născut prieten. Pentru că o prietenie cu el se închega pe loc. (…) L-am cunoscut când terminasem Institutul de Artă Teatrală în 1958. Am fost repartizat la Craiova împreună cu un grup de colegi și cu un profesor, cu Vlad Mugur, puneam în scenă un spectacol de Oscar Wilde, care se numea Ce înseamnă să fii onest? Decorurile pentru spectacol le făcea Siegfried.(…) Și Sergiu a fost asistentul lui. Și a montat decorul ăsta pe care l-a conceput împreună cu Siegfried pe scenă la Craiova. Acolo l-am cunoscut și acolo am devenit prieten, pentru că ne vedeam împreună toată ziua. (…) Eu am venit în București la puțină vreme după premiera acestui spectacol. În ianuarie lucram deja la Teatrul Bulandra sau Teatrul Municipal cum se numea atunci. Ne tot vedeam, eram prieteni, vorbea, dar la un moment dat a dispărut. Eu mi-am închipuit că a plecat, evreu fiind. Și mi-am închipuit că a plecat pentru că era un om care putea să stea pe picioarele lui oriunde în lume, știa să se descurce și făcea lucruri care erau de admirat. (…)Dar în momentul în care a revenit în București și România, m-a căutat și am putut relua relațiile noastre prietenești. (…) Ne-a invitat la el la o masă, căci își cumpărase apartamentul ăla pe strada Câmpineanu. (…)Și ne-a invitat la prânz și ne-a dat supă cremă de păstârnac. Era un lucru absolut delicios, absolut delicios făcut de el și vă îndemn să faceți rețeta asta. Da, eu am mâncat rețeta asta de supă cremă de păstârnac și vă invit să o faceți. (…) Este absolut delicioasă.



    După căderea comunismului, Sergiu Singer a putut să valorifice în scris și alte pasiuni ale sale : gastronomia și proza. Așa au apărut cele două cărți (Lavandă și usturoi sau murmurul caselor și Pioneze și hârtie albastră) unde rețetele de mâncăruri delicioase sunt aplicate și degustate în mijlocul peisajului pitoresc al Bucureștiului de altădată, cel din amintirile senine și optimiste ale lui Sergiu Singer.