Sinagoga Cetății
Timișoara a fost, luni, decorul primului act al premierei Teatrului Evreiesc de
Stat Sidy Thal, cu artista Maia
Morgenstern. Mai multe despre acest așezămînt de cult istoric si despre viața
evreilor timișoreni aflăm în dialogul cu Silviana Friedmann, președinta
Comunității Evreiești din Timișoara.
Situat în vestul României, orașul
Deva, cu o istorie de peste 750 de ani, este o destinație turistică importantă.
Turiștii care ajung aici sunt atrași de Cetatea Devei, de pe dealul vulcanic
din oraș, datată din anul 1269. Încărcat de istorie, obiectivul asigură o priveliște
deosebită asupra împrejurimilor.Însă există și multe alte obiective interesante
care merită vizitate. Astfel, azi ne oprim la Sinagoga din Deva. Casa de rugăciune,
de adunare și de învățătură a membrilor comunitățiievreiești a fost ridicată în
jurul anului 1897, potrivit inscripției păstrate pe una din treptele sale, iar
la începutul anilor 1900 a fost reclădită în forma sa actuală. Este declarată
monument istoric, iar ultimul rabin care a slujit aici și a avut în grijă
sinagoga a fost Alexandru Max, decedat în 2009, la vârsta de 80 de ani.
Sinagoga păstrează manuscrisele Torei, din care liderul comunitățiievreieștiținea
predicile.
Primele atestări
documentare ale existenței evreilor în Deva datează din jurul anilor 1800. Atunci,
mici comercianți, meșteșugari, au ajuns în zonă, formând comunități. Întreprinzători,
evreii au ajuns printre stâlpii societății: întemeietorul primei tipografii,
editorul primului ziar, fondatorul băncii de credit și cel al primei mori
sistematice din Deva au fost evrei. Liviu Lăcătușu, președintele Comunității
Evreilor din Deva, ne face o scurtă prezentare a comunității de aici. Sinagoga
a fost construită de familia Lörincz. Erau niște in industriași care au donat
spațiul și au ridicat sinagoga. După anul 1800, sunt primele atestări
documentare că ar fi apărut populațieevreiască în regiunea Hunedoara, cum se
spunea la vremea respectivă. La început, au fost câteva sute care au ajuns în
zonă. Apogeul populației evreiești în regiunea Hunedoara a fost în perioada
interbelică când se înregistrau aproape 5.000 de persoane. Numărul a început să
scadă când a început exodul către Țara Sfântă, după anii ’50, până după revoluția împotriva regimului comunist din România, în anii
1990.
Este o sinagogă simplă, spune Liviu Lăcătușu, însă dorința este aceea de a valorifica
spațiul prin evenimente culturale. Nu e asemeni celorlalte
sinagogi din Moldova. La noi, nu există nici picturi pe pereți. Este și a fost
o sinagogă mai simplă. Populația de aici nu era chiar așa de bogată ca să-și
permită să facă diferite picturi. În momentul în care s-a restaurat, fiind un
monument istoric, lucrările au respectat aspectul din perioada respectivă. Avem
două balcoane, însă ele nu sunt funcționale în momentul de față. Nu avem
autorizație de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență și nu le putem
folosi. De asemenea, nu se poate spune că aici se oficiază slujbe religioase, se
oficiază sărbătorile și, ocazional, câte un Oneg Șabat. (adunare a evreilor în
sinagogă pentru a-și exprima fericirea sărbătorii de Șabat). Ținem legătura cu
toate școlile și liceele din Deva. Am avut câteva expoziții de pictură, au fost
câteva concerte și, în perioada următoare, vrem să avem un parteneriat și cu Primăria
și cu Liceul de Artă pentru a exploata locul din plin. De fiecare dată când
sunt solicitați, în limita posibilității, majoritatea fiind persoane în vârstă,
facem eforturi ca să ne adunăm și să putem oficia sărbătorile. Sinagoga are
porțile deschise. Oricine dorește să viziteze este binevenit.
Ați ascultat un material realizat cu sprijinul
Departamentului pentru Relații Interetnice al Guvernului României, prin
programul Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media:
Diversitate și patrimoniu în județul Hunedoara.
Capitala României a avut un cartier
evreiesc care în decursul timpului a suferit transformări urbanistice.
Demolările nu au ocolit nici sinagogile, cele mai importante locuri de coeziune
comunitară.
Evreii în București apar prima oară în
documentele scrise la jumătatea secolului al 16-lea, în timpul domnitorului
Mircea Ciobanul, după ce strămoșii lor fuseseră expulzați din Spania în 1492.
Cei mai mulți evrei din Spania, sefarzii sau evreii spanioli așa cum li s-a
mai spus, refugiați în Imperiul otoman, au format baza comunității de cultură
și civilizație evreiească din capitala României. Sefarzii s-au așezat în
mahalaua Popescului, un cartier care astăzi începe din centrul Bucureștiului,
din spatele Pieței Unirii, și se întinde către est. Natural, o comunitate
închegată are și locașuri de cult, iar sinagogile au fost puncte centrale în
viața evreilor bucureșteni. Un alt episod al menționării timpurii a evreilor bucureșteni
este unul tragic. Pe 13 noiembrie 1593, principele Munteniei Mihai Viteazul declanșa
campania militară antiotomană prin uciderea tuturor celor cărora le datora
bani, printre ei creditori turci și evrei.
Politica de reconstruire și
sistematizare a Bucureștiului inițiată de Nicolae Ceaușescu după cutremurul din
1977 a fost una care a depășit cu mult cerințele refacerii stricăciunilor
produse de seism. Astfel, cartierul Uranus și cartierul evreiesc au fost cele
două cartiere vechi ale orașului care au suferit cel mai mult, clădiri
religioase și reședințe personale de o mare valoare fiind pierdute. Cezar Petre
Buiumaci este istoric la Muzeul Municipiului București și el a arătat că
momentul de început al transformării celei mai ample a centrului Bucureștiului
din secolul 20 a fost seara de 4 martie 1977. Debutul tragediei
acestor cartiere, cutremurul din 4 martie 1977, cutremur care îi dă ocazia lui
Ceaușescu să schimbe fața Bucureștiului. În așa-numitul proces de reconstrucție
al orașului, Ceaușescu testează reacția populației la demolarea bisericii
Ienei. Într-un timp foarte rapid ea dispare și doar prin protestul cătorva
personalități nu este salvată.
Recuperarea memoriei acelor clădiri și
cercetarea istorică și urbanistică a cartierelor pierdute se face astăzi numai
pe baza documentelor fotografice. Cei demolați au lăsat în urmă fotografii cu
ei în pragul caselor care urma să cadă sub lamele buldozerelor și a uriașelor
bile de demolat, fotografii cu casele însele și cu cele ale vecinilor, cu
străzile pe care locuiau. Printre clădirile dispărute au fost și sinagogile,
cele câteva care au supraviețuit sunt în spatele unor blocuri comuniste, așa
cum e Sinagoga Mare. Anca Tudorancea coordonează din partea Centrului de
Studiere a Istoriei Evreilor din România Wilhelm Filderman proiectul
sinagogilor demolate. Două sinagogi au fost salvate, ambele sunt
astăzi muzee ale comunității. Aceasta este o poveste de spus. Cum au fost ele
salvate deoarece planul de sistematizare le viza și pe ele. Din fericire,
templul Unirea Sfântă, care este astăzi muzeul de istorie și cultură al
evreilor din România Nicolae Cajal este unul dintre exemplele care nu numai
că a supraviețuit dar a salvat și jumătate din stradă. Se poate vedea acea
stradă Mămulari, o stradă religioasă, o stradă a evreilor croitori în mare
parte. Este o stradă cu case moderniste unde istoricii pot găsi și plăci
comemorative legate de alte personalități românești cum a fost Corneliu Coposu
care a locuit acolo.
Repertoarul sinagogilor pierdute este
impesionant. Sinagoga Fraterna de pe strada Mămulari, ridicată în 1863, lăcaș
de cult al breslei croitorilor, afectată de cutremurul din 1977, este demolată
în 1986. Templul Cahal Grande de pe strada Negru Vodă, ridicat în 1819,
reconstruit în 1890, devastat de legionari în 1941, este demolat în 1987.
Templul tâmplarilor, ridicat în 1842 și reconstruit în 1895, vandalizat de
legionari în 1941, este demolat în 1984. Sinagoga Adath Ieșurim, situată în
imediata apropiere a Templului tâmplarilor, de rit mozaic ortodox și ridicată
în 1915, este demolată în 1984, ca și vecina sa. Sinagoga Gaster de pe intrarea
Sticlari a fost una dintre cele mai moderne clădiri la vremea sa, frecventată
de elita evreimii bucureștene. Ridicată în 1858 de familia Gaster, din care a
făcut parte și celebrul filolog Moses Gaster, reconstruită în 1903, avariată la
cutremurele din 1940 și la cel din 1977, va dispărea în 1987. Sinagoga Malbim,
cea mai impresionantă, s-a aflat pur și simplu în mijlocul viitorului bulevard
Victoria Socialismului. Ridicată în 1864 la inițiativa șef-rabinului Meir
Leibush Wisser, reconstruită în 1912, vandalizată de legionari în 1941,
avariată la cutremurul din 1977, e demolată în 1986.
Proiectele care recuperează
arhitectural și urbanistic viețile oamenilor sunt și proiecte antropologice. Au
existat oameni șocați după pierderea caselor, mulți nu și-au regăsit mult timp harta
interioară, așa cum spune Anca Tudorancea. Ce se întâmplă cu evreii din aceste
zone? Este o perioadă marcată și de antisemitism, și de emigrări și de tot
felul de provocări. Oamenii nu numai că au fost demolați, dar cei care-și
depuneau actele să emigreze își pierdeau pe loc serviciul, iar aproparea de
migrare nu venea imediat ci după câțiva ani. Cei care voiau să plece erau
obligați să-și predea la cheie apartamentul sau casa care devenea fosta lor
proprietate, renovat integral. Sunt foarte multe drame în spate.
Din moștenirea religioasă a cartierului evreiesc
au rămas Templul Coral, Sinagoga Mare și templul Unirea Sfântă. Sunt
reminiscențe ale comunității evreiești bucureștene actuale care mai numără
aproximativ 4000 de persoane.