Radio România Internațional

Tag: socialism

  • România și ajutorul umanitar dat țărilor emergente

    România și ajutorul umanitar dat țărilor emergente

    Unul dintre marile procese de după cel de-al doilea
    război mondial a fost decolonizarea lumii. Metropolele au fost nevoite să
    recunoască fostelor colonii statutul de independență și relațiile dintre ele au
    continuat să existe de pe poziții noi. Însă și dinspre țările socialiste au
    început să apară disponibilități de sprijinire a țărilor din ceea ce astăzi se
    numește Sudul Global, America Latină, Africa, Asia și Oceania, în numele
    noului umanism. În raporturile dintre statele vechi și cele noi formate din
    fostele colonii, ajutorarea umanitară a fost printre cele mai extinse forme de
    sprijin. Însă nu mai puțin adevărat a fost că ajutoarele și sprijinul reprezentau
    tacit interese ale celor care le ofereau.


    România socialistă a pătruns și ea în
    Lumea a Treia, așa cum era denumit Sudul Global, începând cu anii 1970. Este
    binecunoscută politica lui Nicolae Ceaușescu de deschidere către continentul
    african, către țările socialiste sau simpatizante cu socialismul din Asia, și
    către mișcările comuniste din America Latină.

    Istoricul Mia Jinga de la
    Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului și a Exilului Românesc este
    parte a unui proiect mai vast care studiază politica globală a României din
    anii 1960-1980.

    În ce a
    constat ajutorul umanitar oferit de România? Am folosit o metodă prin care să
    vedem toate posibilele paliere de ajutor umanitar începând cu cel clasic,
    ajutorul umanitar de urgență. La origine, despre asta este vorba, ajutor de
    urgență în caz de calamitate naturală: secetă, inundații, cutremure și altele.
    Doar că nu numai România, ci și celelalte state din blocul estic și statele
    occidentale au aplicat și alte forme de ajutor: cel pentru populația aflată în
    zone de conflict sau în tabere de refugiați, ajutor material și militar oferit
    diferitelor mișcări de eliberare și unor partide comuniste. Cei mai mulți bani
    aici au mers, în realitate. Acordarea de burse de studii pentru învățământul
    preuniversitar, universitar și stagii de specializare, acordarea de expertiză
    de specialitate și echipamente, susținerea de proiecte de dezvoltare.


    În anul
    1979, România a ajutat țări emergente de pe trei continente: Peru, Martinica,
    Republica Dominicană, Nicaragua, Mexic din America de Nord, Centrală și de Sud;
    Benin, Etiopia, Sudan, Burundi, Mozambic, Senegal, Republica Centrafricană,
    Mauritania, Republica Capului Verde, Namibia, Guineea-Bissau din Africa; Yemen
    și Liban din Asia. Mia Jinga a observat că ajutoarele umanitare și sprijinul
    care urmărea interese politice adesea s-au combinat. De exemplu, România a sprijinit
    activ gruparea marxist-lenininstă Uniunea Poporului African din Zimbabwe (ZAPU)
    care a luat parte la războiul civil din Rhodesia între 1964 și 1979.

    Pe fiecare astfel de palier,
    dacă ne uităm cu atenție, sunt alte tipuri de acțiuni specifice. De exemplu,
    pentru calamitățile naturale, ajutorul este în primul rând unul în alimente de
    primă necesitate, îmbrăcăminte, medicamente și ajutor medical. După care, în
    funcție de nevoi, el se diversifică pentru celelalte. Dintre mulțimea de
    acțiuni, eu am ales militanții ZAPU care mi s-au părut cei mai interesanți.
    Către această organizație au mers circa 9,5 milioane de lei, în 1979, în
    condițiile în care suma medie pentru o altă acțiune era de 250.000 lei.
    Discrepanța era foarte mare.




    Mia
    Jinga a explicat și mecanismul prin care România acorda ajutor țărilor
    emergente. M-am uitat la cum
    se derula acest proiect de ajutor umanitar, de unde începea și unde se sfârșea.
    Era o inițiativă a statului român sau, dimpotrivă, beneficiarul era cel care cerea
    ajutorul? În toate cazurile, cel puțin în cele depistate de mine până acum,
    ajutorul se acorda în urma unei cereri formale trimise la nivel înalt. Cererea
    venea din partea unui lider cunoscut al partidului sau mișcării respective,
    eventual în urma unei întâlniri cu Nicolae Ceaușescu, fie în urma unei vizite
    sau a unei întâlniri în străinătate. După primirea acestei cererei, Secția de
    Relații Externe a Comitetului Central al PCR întocmea o notă prin care
    justifica dacă aproba sau respingea respectiva cerere. În justificare era
    inclusă și o scurtă istorie a relațiilor de ajutor umanitar către respectivul
    beneficiar, sumele pe fiecare an, dacă mai fuseseră ajutoare anterioare, căt de
    bine sau de rău fuseseră folosite ajutoarele și eventuale probleme diplomatice
    care ar apărea în urma acordării respectivului ajutor. Au fost foarte multe
    situații în care România ar fi ajutat, dar contextul politic internațional din
    acel moment era de așa natură încât răspunsul a fost nu. În toate cazurile,
    ultimul cuvânt îl avea Nicolae Ceaușescu. Sunt cazuri care, așa cum era
    Vietnamul, primeau undă verde. Indiferent de suma cerută, li se dădea. La un
    moment dat, Nicolae Ceaușescu vine și spune că România tot ajuta Vietnamul de
    10 ani, și cere ca vietnamezii să mai pună mâna să mai și muncească.


    România
    socialistă, asemenea celorlalte state socialiste, a avut o politică de
    ajutorare diferențiată a țărilor emergente. Din arhive reies atât succese, cât
    și eșecuri ale diferitelor proiecte, Africa fiind continentul privilegiat pentru
    viziunea politicii globale a României lui Ceaușescu pe care l-a vizitat în
    numeroase rânduri.


  • Tineretul, turismul și educația în România socialistă

    Tineretul, turismul și educația în România socialistă


    Pe 6 martie 1945, la București era instalat abuziv guvernul condus de Petru Groza, guvern al unei alianțe conduse de partidul comunist, care punea România în orbitas URSS. Astfel, educarea tineretului în spiritul ideologiei marxist-leniniste a devenit unicul proiect național și el a fost pus în aplicare sistematic. Între 1945 și 1965, în România a urmat perioada de refacere de după război și de plată a despăgubirilor prin tratatul de pace, astfel că turismul și petrecerea timpului liber erau restrânse. De la mijlocul anilor 1960, revigorarea economică a dus și la revitalizarea turismului. Însă apariția turismului sub tutela organizațiilor de tineret ale partidului comunist, în care erau combinate ideologia și dobândirea de cunoștințe, era un împrumut din Uniunea Sovietică. Era vorba despre așa-numitul “turism cu scop”, denumit așa pentru a-l distinge de turismul din Occident.



    În acest sens au excelat expedițiile “Cutezătorii” după numele revistei cu același nume apărută în 1967. Începute în 1969, expedițiile “Cutezătorii” pentru copiii de școala gimnazială au fost organizate până în 1989. Diana Georgescu predă studii sud-est europene la University College London și a descris cadrul de organizare a expedițiilor “Cutezătorii”. “Anii 60, când este inițiată competiția, sunt ani, în general, de reforme și de schimbări și aceasta se vede și în cazul organizației pionierilor. Ea trece printr-o serie de reforme care o scoate mai mult sau mai puțin instituțional de sub tutela Organizației Tineretului Comunist și devine o organizație de sine-stătătoare cu președinte, vicepreședinte și tot felul de comisii pe sport-turism, pe artă și pe știință.”



    Pentru a li se da o tradiție și a-i mobiliza pe participanții la expedițiile “Cutezătorii” se făceau trimiteri la organizații similare din trecut precum “Cercetașii României”. Cel mai reprodus îndemn apărea trunchiat în aproape toate revistele de pionieri. Era un fragment din discursul istoricului Nicolae Iorga intitulat “Despre scopul cercetășiei”: “Scopul cercetășiei este acela de a vă face să treceți dincolo de slova cărților pentru a vedea lucrul cel adevărat și frumos care se găsește în natura însăși.”



    Expedițiile aveau loc în Munții Carpați, de-a lungul râurilor, în Delta Dunării etc. Taberele presupuneau dislocarea din casă și relocarea în colectiv și își propuneau să formeze experiență de viață, să promoveze cunoașterea țării și a culturii, să-i învețe pe copii relația cu statul și societatea socialistă. Pentru expedițiile “Cutezătorii” se constituiau echipe formate din profesori și elevi și în cadrul lor se făcea și educație patriotică, dar se și adunau cunoștințe de antropologie, istorie, etnografie, folclor, botanică, zoologie, geografie, mediu înconjurător, ecologie. Se țineau și jurnale ale expedițiilor. Se decernau premii pentru echipele participante care își trimiteau unor jurii jurnalele expedițiilor și colecțiile de obiecte.


    Diana Georgescu. “Expedițiile Cutezătorii nu erau o activitate obligatorie, dar activitățile pionierești erau încurajate și ceva trebuia făcut. Erau popularizate și pe mine m-a surprins să aflu că oamenii depuneau atât de mult efort și financiar și fizic. Expedițiile durau 3-4 săptămâni, aveau reguli stricte, nu aveai voie să folosești mijloace de transport decât pentru a ajunge în punctul inițial al traseului. Trebuia mers pe jos, trebuia trăit în cort într-un regim de autoservire. Trebuia ca membrii să-și gătească singuri, să-și facă rost de mâncare.”



    Se estimează că timp de mai mult de 20 de ani la expedițiile “Cutezătorii” au participat 30.000 de echipe, cu un efectiv de aproximativ 500.000 de pionieri. Diana Georgescu a discutat cu unul dintre cei care au participat și a aflat ce crede azi despre ce a fost atunci. “Într-un interviu cu un tip care a scris experiența pe blogul lui, o expediție în Ceahlău în 1978, l-am întrebat care a fost impactul expediției asupra lui. A spus că expediția crease o atmosferă de drog. După ce s-au întors din expediție, toată vacanța se întâlniseră numai ei, gașca. Se vedeau după-amiaza și seara și povesteau aceleași povești. Practic, retrăiseră toată expediția în vacanță și rămăseseră prieteni. Iar profesorii, în mod asemănător, majoritatea dintre ei, își începeau amintirile cu “eram tânăr, îmi plăceau copiii”.


    Mi-a plăcut răspunsul unei profesoare de limba română din Satu Mare care a condus un echipaj mixt româno-maghiar. Ea spunea că atunci erau profesori cu suflet, care își făceau meseria cu devotament și, în general, se vede o încercare de a-și recupera un soi de mândrie, de demnitate profesională. Nu pentru că li se impusese, impuse erau orele de informare politică pe care nu le făcea nimeni cu suflet. Dar într-o expediție, într-o excursie, nu intra politica. Era viață, așa cum era ea, trebuia făcută mâncare, trebuia parcurs drumul, era viață adevărată. Iată un proiect politic. În momentul în care valorile proiectului sunt interiorizate, când oamenii rezonează cu valorile lui, el nu mai pare politic.”



    Expedițiile “Cutezătorii”, chiar dacă au mai continuat din inerție câțiva ani după 1989, au dispărut. Au mai rămas amintirile unor generații întipărite pe hârtie, fotografie și film.






  • Sofia Nadejde

    Sofia Nadejde

    Romanian society had stepped up its
    modernization process and its orientation towards the West in the second half
    of the 19th century. Ever since, women’s right have been subject to
    debate in Romanian media. Such a valuable initiative was made possible thanks
    to the activity of several feminist associations which at that time took
    affirmative action in support of women’s rights to education as well as for
    women’s right to vote. Accordingly,
    through the initiative of several women intellectual women, women in their
    entirety began questioning their traditional role which granted them limited,
    if any, access beyond the private sphere. Feminist activist women also sought
    to influence the public sphere. Among them, journalist, translator and novelist
    Sofia Nadejde, who was born in 1856 in Botosani. A collection of her feminist
    articles has recently been brought out by the Paralela 45 publishers. The
    volume is titled About a woman’s brains and other demons and was jointly
    edited by Maria Cernat and Adina Mocanu.

    Maria Cernat:


    She fought her battles
    on several fronts at a time. Apart from the fact that the family she had can
    today be viewed as successful and numerous, as she had four girls and two boys,
    plus another girl who had died in early childhood, all her children had
    exceptional career. Furthermore, Sofia Nadejde was an activist woman and she
    wouldn’t have favored being presented as a successful woman in the lifestyle
    magazines of her time. She was a serious woman, extremely focused in her
    observations and studies and was very close to the life of the poor simpletons.
    She would have liked it a lot to emancipate herself alongside all women in
    Romania. She wasn’t fighting for the rights of privileged women. That is why it
    seems a little bit odd she did not fight for women’s right to vote because,
    given the census suffrage was in place, the right to vote would have been
    granted to a very limited number of women. Only the well-to-do had the right to
    vote back then. Reason enough for Sofia Nadejde to pledge she was interested to
    fight for all women and not for the privileged ones.


    Some of women intellectuals who in the 19th
    century took affirmative action for the emancipation of women advocated the
    idea that, notwithstanding, women had to retain their traditional role yet some
    extra rights should have been granted to them. Sofia Nădejde wanted a thorough
    change of that paradigm. And it was not only that that set Sofia Nadejde apart
    from the vast majority of the intellectuals of her time. Herself and her
    husband, Ioan Nadejde, were adepts of socialism, a marginal ideology in
    Romania, at that time.

    Maria Cernat:


    She made her debut in
    socialist magazines that today maybe be described as feminist. One of them was
    The Romanian woman, and then she contributed to The Contemporary for a long
    time. That mainly happened in the last years of her life when she mainly wrote
    texts firmly supporting women’s rights. She shifted her focus to writing
    literature and, using literary means of expression, she did what is today known
    as art for social purpose. Herself and her husband Ioan Nadejde, assumed art
    for social purposes together with other socialists of her time, such as Constantin
    Dobrogeanu-Gherea. So initially, Sofia Nadejde dealt with women’s rights, with
    women’s status in Christianity, prostitution, the situation of the family,
    there were issues having to with political philosophy. Then Sofia Nadejde
    prioritized her literary activity, without however ignoring her socialist
    ideology. She advocated women’s right to work, their independence, and not only
    the legal one, their education. According to Sofia Nadejde, women’s education
    went beyond the purpose of turning them into mothers who were capable of
    raising the children of the nation. Sofia Nadejde also took affirmative action
    for women’s economic independence, for their right to have a job and financial
    autonomy.


    Nevertheless, there were not just those ideas
    alone by means of which Sofia Nadejde stepped out of the line, being a
    one-of-a-kind personality in her time.

    Maria Cernat:


    The funny thing was that she
    also contributed articles with apparently very conservative principles. For
    example, she was against dancing. She described it as being a primitive habit, a
    habit of the savages. She was against preening. In today’s parlance, we could
    say, being somehow anachronistic, she was actually against relative beauty
    standards. She also criticizes balls, she did not favor balls where people gathered,
    danced and then caught pneumonia as they were in a sweat going out in the cold
    weather outside. She also have principles that today may seem conservative, yet
    she advocated them as being part of women’s emancipation, She did not think
    emancipation meant smoking cigars or going to the pub to get drunk or to have
    many lovers. In other words, you shouldn’t do what men did. For her, that was
    not emancipation. Instead, taking responsibility for the education of children
    as seriously as possible, that, for her,
    was a perfect example of emancipation.


    Obviously, Sofia Nadejde’s principles drew
    her into all sorts of polemics, the most famous being that with Titu Maiorescu,
    a minister, a conservative MP, a philosopher and a literary critic, a towering
    figure in Romanian culture, past and present.


    Maria Cernat:


    There’s another interesting
    episode, when Sofia Nadejde contradicted Titu Maiorescu as regards the weight
    of women’s brain. He disapproved of the idea whereby the fate of the nations be
    left entirely up to human beings whose brain is 10per cent lighter than men’s
    brain. If their brain is smaller, the conclusion we must draw from that is that
    all women are less capable than men, intellectually. So, according to
    Maiorescu, we need to adopt the sphere separation principle: women should remain
    in the domestic sphere, while men should dominate the public one. Sofia Nadejde
    pointed to the fallacy he committed: making sheer weight the equivalent of
    intelligence, that might lead up to the conclusion that the whale is smarter
    because her brain is big and heavy.


    In
    1903, the novelist Sofia Nadejde scooped the Universul daily prize in 1903. The
    editor in chief of a magazine, a translator and a columnist, Sofia Nadejde died
    in 1946. Many of her ideas remain up-to-date to this day.





  • Sofia Nadejde

    Sofia Nadejde

    Romanian society had stepped up its
    modernization process and its orientation towards the West in the second half
    of the 19th century. Ever since, women’s right have been subject to
    debate in Romanian media. Such a valuable initiative was made possible thanks
    to the activity of several feminist associations which at that time took
    affirmative action in support of women’s rights to education as well as for
    women’s right to vote. Accordingly,
    through the initiative of several women intellectual women, women in their
    entirety began questioning their traditional role which granted them limited,
    if any, access beyond the private sphere. Feminist activist women also sought
    to influence the public sphere. Among them, journalist, translator and novelist
    Sofia Nadejde, who was born in 1856 in Botosani. A collection of her feminist
    articles has recently been brought out by the Paralela 45 publishers. The
    volume is titled About a woman’s brains and other demons and was jointly
    edited by Maria Cernat and Adina Mocanu.

    Maria Cernat:


    She fought her battles
    on several fronts at a time. Apart from the fact that the family she had can
    today be viewed as successful and numerous, as she had four girls and two boys,
    plus another girl who had died in early childhood, all her children had
    exceptional career. Furthermore, Sofia Nadejde was an activist woman and she
    wouldn’t have favored being presented as a successful woman in the lifestyle
    magazines of her time. She was a serious woman, extremely focused in her
    observations and studies and was very close to the life of the poor simpletons.
    She would have liked it a lot to emancipate herself alongside all women in
    Romania. She wasn’t fighting for the rights of privileged women. That is why it
    seems a little bit odd she did not fight for women’s right to vote because,
    given the census suffrage was in place, the right to vote would have been
    granted to a very limited number of women. Only the well-to-do had the right to
    vote back then. Reason enough for Sofia Nadejde to pledge she was interested to
    fight for all women and not for the privileged ones.


    Some of women intellectuals who in the 19th
    century took affirmative action for the emancipation of women advocated the
    idea that, notwithstanding, women had to retain their traditional role yet some
    extra rights should have been granted to them. Sofia Nădejde wanted a thorough
    change of that paradigm. And it was not only that that set Sofia Nadejde apart
    from the vast majority of the intellectuals of her time. Herself and her
    husband, Ioan Nadejde, were adepts of socialism, a marginal ideology in
    Romania, at that time.

    Maria Cernat:


    She made her debut in
    socialist magazines that today maybe be described as feminist. One of them was
    The Romanian woman, and then she contributed to The Contemporary for a long
    time. That mainly happened in the last years of her life when she mainly wrote
    texts firmly supporting women’s rights. She shifted her focus to writing
    literature and, using literary means of expression, she did what is today known
    as art for social purpose. Herself and her husband Ioan Nadejde, assumed art
    for social purposes together with other socialists of her time, such as Constantin
    Dobrogeanu-Gherea. So initially, Sofia Nadejde dealt with women’s rights, with
    women’s status in Christianity, prostitution, the situation of the family,
    there were issues having to with political philosophy. Then Sofia Nadejde
    prioritized her literary activity, without however ignoring her socialist
    ideology. She advocated women’s right to work, their independence, and not only
    the legal one, their education. According to Sofia Nadejde, women’s education
    went beyond the purpose of turning them into mothers who were capable of
    raising the children of the nation. Sofia Nadejde also took affirmative action
    for women’s economic independence, for their right to have a job and financial
    autonomy.


    Nevertheless, there were not just those ideas
    alone by means of which Sofia Nadejde stepped out of the line, being a
    one-of-a-kind personality in her time.

    Maria Cernat:


    The funny thing was that she
    also contributed articles with apparently very conservative principles. For
    example, she was against dancing. She described it as being a primitive habit, a
    habit of the savages. She was against preening. In today’s parlance, we could
    say, being somehow anachronistic, she was actually against relative beauty
    standards. She also criticizes balls, she did not favor balls where people gathered,
    danced and then caught pneumonia as they were in a sweat going out in the cold
    weather outside. She also have principles that today may seem conservative, yet
    she advocated them as being part of women’s emancipation, She did not think
    emancipation meant smoking cigars or going to the pub to get drunk or to have
    many lovers. In other words, you shouldn’t do what men did. For her, that was
    not emancipation. Instead, taking responsibility for the education of children
    as seriously as possible, that, for her,
    was a perfect example of emancipation.


    Obviously, Sofia Nadejde’s principles drew
    her into all sorts of polemics, the most famous being that with Titu Maiorescu,
    a minister, a conservative MP, a philosopher and a literary critic, a towering
    figure in Romanian culture, past and present.


    Maria Cernat:


    There’s another interesting
    episode, when Sofia Nadejde contradicted Titu Maiorescu as regards the weight
    of women’s brain. He disapproved of the idea whereby the fate of the nations be
    left entirely up to human beings whose brain is 10per cent lighter than men’s
    brain. If their brain is smaller, the conclusion we must draw from that is that
    all women are less capable than men, intellectually. So, according to
    Maiorescu, we need to adopt the sphere separation principle: women should remain
    in the domestic sphere, while men should dominate the public one. Sofia Nadejde
    pointed to the fallacy he committed: making sheer weight the equivalent of
    intelligence, that might lead up to the conclusion that the whale is smarter
    because her brain is big and heavy.


    In
    1903, the novelist Sofia Nadejde scooped the Universul daily prize in 1903. The
    editor in chief of a magazine, a translator and a columnist, Sofia Nadejde died
    in 1946. Many of her ideas remain up-to-date to this day.





  • Panait Istrati, omul care nu aderă la nimic

    Panait Istrati, omul care nu aderă la nimic

    Născut în 1884 la Brăila, Panait Istrati a fost unul dintre cei mai complecşi scriitori români. El este considerat în aceeaşi măsură şi scriitor francez. Opera lui este marcată de un puternic mesaj social şi scoate în evidenţă lumea proletarilor şi a defavorizaţilor. Istrati a aderat la comunism din tinereţe, însă a fost printre primii care au ieşit de sub vraja acestuia, după vizitele în Uniunea Sovietică. Profesorul Ioan Stanomir ne explică filiaţia intelectuală şi politică a lui Panait Istrati.


    ”Panait Istrati vine spre comunism pe un traseu care este familiar multor intelectuali europeni: traseul nemulţumirii şi al revoltei sociale. Nu trebuie să uităm că Panait Istrati este, înainte de toate, un socialist, este un apropiat al lui Cristian Racovski, este un martor al grevelor incipiente din România de la început de secol 20 şi provine dintr-un mediu încercat de greutăţi şi afectat de o condiţie familială precară. Toate acestea îl pregătesc pe Panait Istrati. Mai există un factor care trebuie luat în calcul: socializarea sa în mediile franceze unde, descoperit fiind ca un adevărat Gorki al Balcanilor, va fi receptat şi evaluat ca o voce a oropsiţilor şi obidiţilor. Nu am menţionat întâmplător comparaţia cu Gorki pentru că Panait Istrati şi Maxim Gorki au destine aparent divergente, dar fundamental asemănătoare. Istrati este comunist, se dezvrăjeşte şi porneşte pe calea lucidităţii, Gorki este un amic al bolşevicilor, un spriijinitor al lor, un prieten al lui Lenin, pleacă în exil într-o primă fază a puterii bolşevice, se întoarce şi va fi anexat de Stalin. Istrati şi Gorki au ceva în comun: o faimă europeană şi un angajament ideologic, ideea de scriitor învestit cu o misiune de către cei din mijlocul cărora vine.”



    În 1927, Istrati a vizitat Moscova şi Kievul. În 1929, va călători din nou în Rusia sovietică şi atunci s-a produs ridicarea vălului de pe ochi: că regimul comunist era departe de ce promova în teorie. Scrie ”Vers lautre flamme. Confession pour vaincus” în care denunţă abuzurile regimului comunist, care se constituie într-un adevărat şoc. Publicarea cărţii îi va aduce izolarea şi acuza de fascism. Ioan Stanomir. ”Trebuie spus că o călătorie în Uniunea Sovietică nu este neapărat un prilej de trezire, este poate un prilej de cădere în orbire încă şi mai mult. Excepţiile confirmă regula fiindcă sunt puţini călători care, ajunşi în Uniunea Sovietică, au puterea să treacă de vălul pe care ei înşişi l-au ridicat în faţa ochilor lor. Să nu uităm de Beatrice şi Sidney Webb care vizitează Uniunea Sovietică şi se întorc cu texte ditirambice şi delirante despre Uniunea Sovietică. Să nu uităm că Herbert George Wells a vizitat Uniunea Sovietică şi vizita pare să nu fi avut niciun impact asupra viziunii sale despre lume şi viaţă. Exiustă două nume care trebuie menţionate în privinţa trezirii. Este vorba despre Panait Istrati şi Andre Gide. Ambii au ajuns în Uniunea Sovieitică şi ambii au scris cărţi care i-au pus în situaţii foarte delicate faţă de colegii lor de luptă. Să nu uităm că acuza principală adusă lui Istrati, atunci când a publicat ”Spre o altă flacără”, a fost că trădează cauza antifascismului şi cauza democraţiei ponegrind Uniunea Sovietică. URSS era principalul bastion al luptei antifasciste şi democratice în epocă din perspectiva imaginarului comunist.”



    Dar Panait Istrati s-a ridicat împotriva crimelor staliniste, nu şi a ideologiei comuniste. Admirator al lui Troţki, va scrie că nu va mai adera la revoluţie până când aceasta nu va fi făcută ”cu sufletul curat, de copil”. Ioan Stanomir crede că Istrati s-a trezit de fapt din leninism. ”Troţki a fost un profet înarmat, înarmat împotriva poporului lui. Armata Roşie, pe care Troţki a creat-o, a fost un instrument de opresiune împotriva poporului rus în primul rând. Armata Roşie a fost cea care a distrus ţărănimea în războiul civil. Trokţi era alternativa antibirocratică şi antitotalitară din perspectiva stângii radicale. Istrati se trezeşte din leninism, mai corect spus, observă că există o discrepanţă fundamentală între ceea ce stângiştii în general percepeau a fi leninismul şi ceea ce stângiştii antistalinişti percepeau a fi stalinismul. Istrati nu-şi reneagă niciodată convingerile de extremă stângă, doar că el face un pas înapoi şi observă că în Rusia lui Stalin tind să se încalce principiile pe care leninsmul le popunea. Panait Istrati, asemenea altor intelectuali, a căzut pradă unei teribile iluzii: că leninismul era diferit de stalinism şi că leninismul nu era un totalitarism.”



    Cum s-a folosit regimul comunist din România de Panait Istrati? Ioan Stanomir. ”Panait Istrati este recuperat, cu precădere după anii 1960. Momentul corespunde deloc întâmplător cu întărirea cooperării româno-franceze. Există un film româno-francez, ”Codin”, făcut după textul lui Istrati, şi un altul, ”Ciulinii Bărăganului”. Este cert că Panait Istrati a reprezentat un atu pentru regimul comunist în momenţul reţeserii legăturilor cu Franţa. Panait Istrati este un copil al Franţei, spiritual vorbind, este un Gorki balcanic promovat de francezi, de mediile literare de extremă stângă, iar comuniştii francezi vin în România să filmeze şi să dea naştere unei cinematografii româneşti democrat-populare. Va urma un val de traduceri deoarece o parte din textele lui Istrati au fost scrise în franceză. Dacă ne uităm în colecţia ”Biblioteca pentru toţi” în care există tabele bio-bibliografice se observă atenţia cu care este încadrat episodul apostaziei lui Istrati subliniindu-se că a fost vorba despre o ”eroare de parcurs”, gravă, dar care trebuia pusă în balanţă, compensată şi salvată prin servicile pe care Panait Istrati le adusese mişcării muncitoreşti.”


    Panait Istrati a fost, cum a confirmat istoria în cele din urmă, un învins. Un învins care, asemenea altora, a căutat fericirea pentru cei năpăstuiţi dar care nu a făcut decât să contribuie la o nefericire cu mult mai profundă.

  • Apariţia socialismului ştiinţific în România

    Apariţia socialismului ştiinţific în România

    În ciuda brutalităţii care l-a caracterizat, regimul comunist a trebuit să pară umanist, creativ şi pacifist. Violenţa cu care s-a instalat trebuia justificată şi argumentată de expunerea de motive pentru care societatea trebuia să facă sacrificii pentru a merge către socialism. S-a născut astfel “socialismul ştiinţific” care vorbea indivizilor despre justeţea şi, mai ales, despre inevitabilitatea socialismului la care urmau să ajugă toate societăţile mai devreme sau mai târziu.



    Cristina Petrescu, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii Bucureşti, este coautoare la masiva serie de volume “Enciclopedia regimului comunist”. Ea atribuie apariţia socialismului ştiinţific ca disciplină academică voinţei partidului comunist.



    “Dezvoltarea acestei discipline în România a reflectat, pe de-o parte politica de emancipare a Partidului Muncitoresc Român, ulterior Partidul Comunist Român, de sub tutela Uniunii Sovietice începând cu sfârşitul anilor ’50, pe de alta a dus la rescrierea istoriei partidului prin reevaluarea aşa-ziselor tradiţii locale ale mişcării muncitoreşti. Totodată a produs în decursul acestor decenii o treptată deprofesionalizare a acestui domeniu creat şi practicat sub comunism printr-un amalgam de istorie, sociologie, filosofie şi economie politică, datorită controlului strict al partidului, care era singurul depozitar legitim al cunoaşterii în acest domeniu. Partidul controla toate domeniile, în special cele umaniste, ca şi ştiinţele sociale. Diferenţa este că domeniul socialismului ştiinţific, corpusul de cunoştinţe din acesta, este creat de partid.”



    Cariera socialismului ştiinţific era însă mult mai venerabilă. Începând cu Engels, el a devenit marcă distinctă a marxismului care şi-a arogat descoperirea esenţei lumii înconjurătoare. Cristina Petrescu: “Originea acestui termen este în scrierile lui Prodhon care este primul care a formulat acest concept în volumul Este un concept pe care Marx nu l-a folosit în opera sa, dar a devenit extraordinar de popular datorită lui Friedrich Engels şi lucrării sale de mică întindere publicată sub diverse titluri, originalul fiind . Primul şi al treilea capitol au fost publicate în franceză cu subtitlul . După care a apărut varianta germană, care are un titlul puţin modificat şi mai puţin poercutant, , titlu care a fost preluat în limba română, la sfârşitul secolului al 19-lea. Traducerea în română apare înaintea primei traduceri în engleză care a popularizat termenul ca un lucru total diferit faţă de >.”



    Cele două invenţii ale socialismului ştiinţific erau cele două tipuri de legi. Legile dezvoltării omenirii erau cele ale materialismului istoric şi legile contradicţiilor capitaliste erau ilustrate de legea plusvalorii. Lenin a fost cel care a plusat spusele lui Engels şi a inventat marxism-leninismul în care socialismul ştiinţific era o ştiinţă despre omenire al cărei adevăr era deţinut numai de partid. Revoluţionar şi avangardă a gândirii, el avea misiunea de a arăta societăţii ce are de făcut, mai puţin pregătită să înţeleagă legile. Cristina Petrescu a arătat că germenii apariţiei sale în România se pot observa la sfârşitul perioadei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider comunist al României între 1947 şi 1965.



    “În perioada lui Gheorghiu-Dej, termenul nu apare în documentele oficiale. Originea acestei discipline se află însă în acea perioadă. Un îndemn de la Congresul al III-lea PMR din 1960 ne spune că este momentul să elaborăm propriile manuale de ştiinţe sociale, care trebuie să îmbine . Declaraţia din aprilie 1964 transmite cunoscutele idei hruşcioviste referitoare la faptul că fiecare partid este liber să meargă pe propria lui cale către comunism. Consecinţa e că socialismul ştiinţific are legi general valabile, dar, pe de altă parte, există condiţii concrete istorice în fiecare ţară care trebuie studiate ca atare.”



    La începutul anilor 1970, socialismul ştiinţific era format şi noul curs al dezvoltării societăţii româneşti către atingerea comunismului era trasat. Din nou Cristina Petrescu, cu detalii: În din 1973 vedem că există deja o definiţie pentru socialismul ştiinţific care preia ideea leninistă a celor 3 părţi constitutive ale marxism-leninismului. Ne introduce în ideea că există un adevăr general valabil şi legi general valabile şi că există condiţii speciale în fiecare ţară care trebuie studiate ca atare. Directivele perioadei ceauşiste duc la dezvoltarea acestei discipline. Ceauşescu continuă efortul de a sprijini producerea unor manuale autohtone de socialism ştiinţific şi, în plus, adaugă ideea valorificării tradiţiilor locale.”



    Socialismul ştiinţific, devenit dogmă oficială, a invadat toate celelalte domenii ale învăţământului nu numai în cele socio-umane. El a fost de departe cel mai detestat curs universitar, în ciuda faptului că era metoda care urma să le reveleze oamenilor adevărul despre lume, aşa cum îl înţelegea nevroza marxistă.

  • Socialismul în România la sfârşitul secolului al 19-lea

    Socialismul în România la sfârşitul secolului al 19-lea

    Pe la anul 1900, intelectualii români căutau un model de rezolvare a problemei ţărăneşti. Ţărănimea forma peste 80% din populaţia României şi ea trebuia ajutată pentru a prospera economic şi, astfel, a împinge înainte societatea. Cea mai importantă parte a intelectualilor români aderaseră la ideea naţională, la emancipare prin cultivarea identităţii naţionale, un proiect care implica cultura înainte de toate. O minoritate a crezut însă de cuviinţă să acorde prioritate economiei şi emancipării sociale. Sub influenţele socialismului, ale marxismului, intelectualii progresişti au avut de luptat nu numai cu adversarii lor conservatori, ci chiar şi cu cei care le împărtăşeau ideile, nu însă şi soluţiile.



    Ideea naţională a fost însă mai puternică, deşi în jurul anului 1900 atât naţionalismul, cât şi socialismul erau în plin avânt. Sociologul Călin Cotoi, de la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti, crede că lipsa de audienţă pe care a avut-o proiectul socialist se explică datorită forţei pe care ideea naţională a avut-o într-o societate care a păşit mai târziu pe drumul modernizării. Ceea ce ar fi trebuit să devină un mare eveniment, chestiunea ţărănească din perspectiva socialistă, a fost un fenomen invers: ideea naţională a asimilat socialismul: ”Avem de-a face cu un soi de eveniment care e non-eveniment, cu o lipsă de apariţie a socialului ca problemă. Avem de-a face cu o naţionalizare rapidă a socialului înainte ca el să devină o problematică. Aceasta se întâmplă chiar în interiorul disputelor socialiste din epocă. Datorită acestei rapide naţionalizări apărute privind ce înseamnă problema socială, în urma disputei dintre poporanişti şi marxişti, s-a ivit posibilitatea apariţiei unui social deja naţionalizat, cu o componentă etnică. Atunci când apare cu adevărat socialul programabil, în perioada interbelică, el vine gata ambalat din această perioadă. Tehnocraţii din şcoala lui Gusti sau ai şcolii demografice a lui Sabin Manuilă, ai şcolii de la Cluj a lui Iuliu Moldovan, intră în discuţiile care au pornit în 1900.”



    Cele două mari curente de idei care militau pentru emanciparea ţărănimii au fost marxismul şi poporanismul. În ciuda faptului că erau destul de periferice, cele două nu au găsit, cel mai adesea, puncte comune de dialog ci mai degrabă de dezacord, de confruntare. Astfel că socialismul, oricum fragil, nu a avut o influenţă mare în rândul maselor ţărăneşti şi în rândul decidenţilor politici. Dar la nivelul ideilor, cele două au aruncat în luptă argumente considerate însă de către auditoriu mult prea abstracte.



    Marxismul era reprezentat mai ales de Constantin Dobrogeanu-Gherea, pe numele său real Solomon Katz, un refugiat din Rusia. Autor al mai multor volume, între care ”Neoiobăgia”, o analiză marxistă a situaţiei economice a ţărănimii, Gherea era printre cei mai influenţi lideri socialişti. Oponentul său era tot un refugiat, şi anume basarabeanul Constantin Stere. Acesta aducea din Rusia ideile narodnicismului pe care le-a transformat, împreună cu criticul literar Garabet Ibrăileanu, în curentul poporanist. Călin Cotoi: ”Majoritatea socialiştilor români, în afara unei mici minorităţi care este de orientare franco-belgiană, vine din proiectul rus al narodnicismului. Însă narodnicii români nu prea vor să fie consideraţi narodnici ruşi. Poporaniştii români încearcă mereu să se distanţeze de cazul rus, atât în cazul lui Gherea, cât şi în cel al lui Stere. Chiar dacă Stere îi pomeneşte cu admiraţie, când priveşti la bibliografia pe care socialiştii români o folosesc — Stere are texte care sunt aproape copiate din scrierile lui Nikolai Mihailovski — atunci când citează, ei îi citează numai pe nemţi: pe Eduard Bernstein, pe Karl Kautsky, pe Karl Marx, pe neopozitiviştii nemţi. Bibliografia este una germană.”



    Poporaniştii români şi narodnicii au ceva în comun: alegerea celei de-a treia căi de dezvoltare economică, nici cea capitalistă, nici cea marxistă. Relaţia dintre intelectual şi masa ţărănească era esenţială, raportarea la Occident, cel mai avansat economic, şi depăşirea contradicţiilor dintre progres şi tradiţie erau punctele cele mai importante de urmat. Călin Cotoi a arătat ce a apropiat şi ce a deosebit poporanismul românesc de narodnicismul rus: ”Cazul românesc cred că e interesant de pus în contextul acesta rusesc tocmai fiindcă după părerea mea, poporanismul joacă, cu mult mai puţin, acest rol al începutului de modernizare a socialului. Poporanismul poate fi înţeles în două dimensiuni mari: una este cea teoretică, ce se referă mai ales la Consatntin Stere şi la disputele lui cu marxiştii. Cealaltă dimensiune este poporanismul difuz, asemenea narodnicismului, în care intră fragmente din mişcarea cooperatistă, apariţia băncilor şi a creditului rural care nu reuşesc să se dezvolte decât în mică măsură şi sunt preluate de către stat şi anihilate. Transplantarea narodnicismului în spaţiul românesc înseamnă transplantarea unei mişcări dintr-un cadru imperial într-unul de construire a naţiunii. Aceasta este fundamental pentru a înţelege diferenţele între cele două.”



    Răscoala ţărănească din 1907 a fost ilustrarea diagnosticului pe care socialiştii români au încercat, fără succes, să-l pună României la 1900. Rezolvarea a venit însă din partea statului.