Târg negustoresc, dezvoltat haotic pe malurile Dâmboviței, în jurul zonei cu hanuri, birturi și prăvălii, cunoscută azi drept Centrul Vechi, Bucureștiul a început să se modernizeze și să se occidentalizeze de-abia din a doua parte a secolului al XIX-lea. Totuși, în prima decadă a secolului XX, mahalalele periferice erau insuficient urbanizate, locuințele de acolo insalubre, iar tuberculoza se pare că făcea ravagii printre locuitorii de la marginea orașului. Drept pentru care în 1910, primăria, prin edilul de la atunci Vintilă Brătianu, a înființat Societatea Comunală de Locuințe Ieftine, unicat în România de la acea dată, căci niciun alt oraș românesc n-a mai avut așa ceva. Societatea a funcționat din ianuarie 1911 până în 11 iunie 1948, odată cu naționalizarea comunistă, având ca scop construirea și vânzarea către păturile sociale mai puțin avute a unor locuințe moderne, salubre și relativ ieftine. Societatea cumpăra terenuri de la stat, care la rândul lui le cumpărase de la boierii ce avuseseră moşii în preajma Capitala. Apoi construia case și vindea în rate accesibile maselor. În realitate, lucrurile nu au stat chiar așa: nu muncitorimea a beneficiat, în primul rând, de aceste locuințe, ci clasa de mijloc a funcționarilor publici, a profesorilor, inginerilor și a celor care practicau profesii liberale. Desigur, a mai beneficiat și orașul care s-a extins și s-a modernizat.
Istoricul Andrei Răzvan Voinea a studiat activitatea Societății de Locuințe Ieftine și iată ce a aflat: Prețurile caselor erau stabilite prin lege la maxima 8.000 lei. Nu se putea vinde o locuință mai scumpă de 8.000 de lei. Spre comparație, un muncitor câștiga maxim 100 de lei pe lună în perioada interbelică. În condițiile astea, prețul maxim de 8.000 de lei era destul de descurajator. Marele avantaj era că atunci când societatea intra în posesia unui teren, acesta se parcela în loturi egale și să făceau și toate lucrările edilitare: canalizare, apă curentă, lumină, electricitate, serviciu de gunoi, iluminarea străzilor, astfaltare, practic tot ce ținea de modernizarea orașului. După ce-și achiziționa casa, respectivul beneficiar intra și găsea totul gata de la sobe pâna la țiglă, iar strada astfaltată și gardurile deja montate. De aceea a și fost o explozie de achiziții în primii ani, căci toți s-au înghesuit să cumpere. Dar, din păcate, la puțin timp după începerea construcțiilor, legea s-a schimbat și prețul unei case a crescut la 15.000 de lei. Drept urmare, muncitorii care, oricum fusesese dezamăgiți de cei 8.000 de lei dinainte, noua sumă era imposibil de plătit de către un lucrător simplu. În schimb, locuințele ajung în proprietatea unor categorii profesionale care, mai mult sau mai puțin, și le-ar fi putut plăti oricum.
Între 1911 și 1948, Societatea a realizat 25 de parcelări de locuințe tip pentru aproximativ 4000 de familii. Prima dintre ele a fost parcelarea Clucerului, cunoscută și drept parcelarea Boerescu sau Delavrancea, de la numele altui primar al Bucureștiul, un scriitor celebru de altfel: Barbu Ștefănescu Delavrancea. Amplasat pe atunci la periferia nordică a orașului, la capătul Căii Victoria și la începul așa-numitei Șosele de promenadă din afara capitalei, cartierul ridicat în 1918, trăiește și acum. Andrei Răzvan Voinea: Locuințele au fost toate ridicate în 1918. Lucrările au început în primăvară, cam de Sf.Gheorghe, și au fost terminate până la finalul anului. Societatea avea patru tipuri de locuințe: A, B, C, D. Dar în parcelarea Clucerului s-a construit un singur tip: tipul C cu parter și etaj. Toate locuințele tip C erau duble/duplexuri, locuințe cuplate: într-o parte stătea o familie și în cealaltă, altă familie. Toate casele erau înconjurate de o grădiniță, fie de flori, fie de legume sau de copaci. Astea s-au făcut din intenția arhitecților de a se apropia cât mai mult de ideea unui oraș grădină: cât mai multe case înconjurat de curți cu flori și legume.
Arhitectul-șef al Societății de Locuințe Ieftine și cel care a conceput locuințele tip în stilul neo-românesc a fost Ion Trajanescu, fost student al arhitectului Ion Mincu, inițiatorul acestui stil arhitectural. De altfel, la finalul construcțiilor, pe un lot care rămăsese liber, arhitectul Trajanescu și-a ridicat propria lui casă în parcelarea Clucerului. Faptul acesta este comentat de istoricul Răzvan Andrei Voinea: Este foarte important, căci devine un fel de simbol al cartierului, dar și un fel de metaforă pentru ceea ce se întâmplă cu reforma locuințelor sociale din București. În primul rând, arhitectura ei adoptă cât mai multe din elementele stilului neo-românesc. Trajanescu, care în 1911 avea puțin peste 30 de ani, fusese elevul lui Ion Mincu — inițiatorul acestui stil — la facultatea de arhitectură. Elementele stilului neo-românesc indică faptul că aceste locuințe era destinate acelor pături ale societății care înțelegea cât de cât arhitectura. În plus, a avea o casă de la Societatea de Locuințe Ieftine însemna o avansare pe scara socială. Paradoxal, nu oricine își permitea o casă făcută prin Societatea de Locuințe Ieftine. Prin urmare, acestă societate nu a fost, în final, chiar tot ce și-a propus să fie la început.
O mică parte a urmașilor proprietarilor inițiali mai stau acum în locuințele tip din parcelarea Clucerului. În timp, zona a devenit scumpă și foarte căutată, tocmai datorită farmecului său retro și apropierii de unul din cele mai elegante cartiere rezidențiale care începe în Piața Victoriei, locul unde în anii treizeci s-a ridicat actualul sediu al guvernului.
