Tag: sociolog

  • Cum reacționează societatea și indivizii în vremuri de criză sanitară

    Cum reacționează societatea și indivizii în vremuri de criză sanitară

    Decretată la mijlocul lunii martie din cauza pandemiei apărute în urma
    infecției cu noul coronavirus, starea de urgență din România a adus diverse
    măsuri restrictive aplicate gradual. Probabil cea mai perturbatoare este cea
    referitoare la libertatea de mișcare care impune atât distanțarea socială, cât
    și reducerea drastică a deplasărilor. Afectați inițial de teama infectării,
    apoi de izolarea la domiciliu, românii, ca de altfel toți europenii, trec
    printr-o situație unică, nemaiîntâlnită de generații. Reacțiile psihologice
    individuale și cele de grup au fost deja observate de specialiști care consideră
    firesc un anumit nivel de alarmare.


    Sociologul Ciprian Grădinaru a observat
    cum, la începutul crizei sanitare, mulți români au observat un val de panică. A fost debușeul acela de cumpărături fără niciun rost și atunci au
    dispărut, inexplicabil, produse precum hârtia igienică. Românii și-au făcut
    stocuri pe termen lung, dar situația e întâlnită în toată lumea. Peste tot se
    fac glume pe tema dispariției hârtiei igienice. La fel, au dispărut
    dezinfectanții. Spirtul se găsește cu mare greutate. Au crescut și prețurile la
    anumite produse din cauza speculei ivită în vremuri de panică, dar și a cererii
    crescute. În toată această perioadă, societatea în întregime s-a concentrat pe
    criza creată de acest virus. Într-o primă fază, înainte de instituirea măsurilor
    de carantină, cred că a fost o năuceală generalizată. Inclusiv în
    hipermarket-uri, era o aglomerație de nedescris, iar oamenii se înghesuiau ca
    să-și facă provizii. Era, deci, mediul ideal de transmitere a virusului.
    Treptat, am înțeles mai bine despre ce-i vorba și ne-am adaptat: acum așteptăm
    la coadă, la intrarea în magazin. Această năuceală este, însă, firească, fiind
    vorba de o situație cu care niciunul din noi nu s-a mai confruntat


    Panica are, însă, două consecințe posibile: poate face rău, dar poate face
    și bine, devenind mai prevezători și mai atenți la informațiile venite de la
    medici și autorități. Printre acestea, s-au numărat deciziile care
    restricționau dreptul la deplasare, lucru care, însă, n-a suscitat multe
    proteste, observă Ciprian Grădinaru. Au mai existat instituții care au
    criticat aceste decizii, dar n-a existat o reacție socială puternică împotrivă
    tocmai pentru că fiecare persoană știe că poate fi afectată direct de acest
    virus. Mă aștept ca pe măsură ce trece timpul oamenii să se obișnuiască cu
    ideea și nivelul de stress chiar să scadă.


    Celelalte așteptări ale sociologilor privesc schimbările pe care această
    criză sanitară le va produce în mentalul colectiv. Sociologul Ciprian
    Grădinaru. În mod clar se va schimba ceva. În primul
    rând, pe termen lung, vor fi schimbări și în economie și în ceea ce privește
    dreptul nostru de a circula. Probabil și obiceiurile de consum se vor schimba.
    Iar cele două luni petrecute cât mai mult în casă vor schimba percepția asupra importanței
    vieții sociale și familiale


    În plan individual, schimbările vor apărea și ele, odată cu mecanismele de
    gestionare a anxietății, ne spune psiholoaga Diana Stănculeanu. O anumită doză de neliniște este firesc să resimțim. Este un răspuns adaptativ
    al creierului care ne spune că ceva nu este în regulă și că avem nevoie să ne
    pregătim. Fix aceste emoții de neliniște și teamă constituie motorul acestor
    pregătiri. Acesta este un prim pas de acceptare a faptului că n-avem cum să fim
    complet relaxați în această perioadă. Trecând mai departe, este important să
    descoperim care sunt acele activități pe care le putem face de-acasă pentru a
    evita o supraîncărcare a stării de anxietate ca să n-ajungem să fim copleșiți
    de aceasta sau să trăim stări de panică sau de disperare.

    Din acest punct de
    vedere, eu recomand cultivarea unei rutine care să ne ajute să avem un pic de
    control și de predictibilitate. Ea nu trebuie să fie foarte complicată și e
    bine să conțină toate obiceiurile noastre de întreținere fizică și corporală.
    De pildă, avem nevoie să ne schimbăm hainele și să nu stăm toată ziua în
    pijama. În plus, trebuie adăugată o rutină pentru îngrijirea minții și a
    sufletului, o serie de activități pe care trebuie să le facem ca să ne
    continuăm viața profesională. La biroul de acasă trebuie să ne aducem și unele
    sarcini de la serviciu, fiind însă conștienți că în această perioadă, nu putem
    funcționa în parametrii obișnuiți de eficiență. La toate astea trebuie adăugată
    relaxarea fie prin lectură, fie prin vizionarea de filme, fie prin film. Este
    important să avem activități care să disciplineze corpul, să onoreze mintea și
    să disciplineze sufletul astfel încât să rămânem într-o zonă gestionabilă a
    neliniștilor


    Schimbări de mentalitate pe termen lung se întrevăd și la nivel individual,
    consideră tot psiholoaga Diana Stănculeanu. În vria activităților
    dinainte de izolare, ne propuneam tot timpul să ne vedem cu prietenii dragi, să
    dăm mai multe telefoane către părinți, să luăm mai multe pauze de cafea ca să
    interacționăm cu colegii de serviciu. Erau lucruri de importanța cărora eram
    conștienți, dar pe care nu le practicam din lipsă de timp sau nu le practicam
    constant. Dar, acum, în izolare, aceste deziderate devin și mai importante.

    Ajungem să regretăm rutina de socializare de dinainte și, prin urmare, e
    important să reținem acest lucru ca, atunci când ne vom întoarce la
    normalitate, să fim conștienți nu doar teoretic de importanța socializării, ci
    să o și onorăm prin interacțiune directă și constantă cu oamenii dragi din
    viața noastră. Până atunci, e bine să păstrăm niște ritualuri digitalizate
    pentru că sunt singurele pe care le avem la dispoziție în acest moment și să ne
    facem un obicei din a ne suna și a ne vedea – dacă avem posibilitatea tehnică -
    în maniera aceasta cu părinții noștri, cu rude de care ne era dor și cu
    prietenii. Mă refer la tipul de interacțiune care înainte pierdea teren în fața
    obligațiilor zilnice

    Conform experților în psihologie și sociologie,
    aceasta ar fi una dintre consecințele dezirabile ale perioadei de distanțare
    socială: valorizarea contactelor umane cu adevărat importante și prioritizarea
    lor în fața activităților profesionale, uneori, copleșitoare.

  • Sănătatea mintală, o prioritate pentru societatea de astăzi

    Sănătatea mintală, o prioritate pentru societatea de astăzi

    Global Shapers
    Bucharest Hub este un grup de tineri entuziaşti care, sub tutela World Economic
    Forum, lucrează împreună pentru a găsi soluţii la provocări locale, regionale şi
    globale ale societăţii noastre. În parteneriat cu Societatea Studenţilor la
    Medicină din Capitală, cei de la Global Shapers au iniţiat o serie de conversaţii
    pe subiectul controversat al sănătăţii mintale. O primă astfel de întâlnire a
    avut loc la Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti.
    Diana Loreta Păun, consilier prezidenţial în cadrul Departamentului de Sănătate
    Publică, despre principalele probleme cu care se confruntă medicina psihiatrică
    din România.


    Avem probleme în sfera resurselor. De fapt,
    acestea sunt, în ultimă instanţă, probleme ale sistemului sanitar din România.
    Mă refer, în primul rând, la resursa umană, la tinerii care pleacă din ţară
    după ce îşi termină studiile. Există un mare deficit şi în zona resurselor
    financiare şi a intrastructurii. Abordarea faţă de pacientul psihiatric este
    una limitată. În general, după ce stabilim diagnosticul, ne setăm pe tratamentul
    medicamentos. Or, o abordare corectă implică şi zona de asistenţă socială, de
    reintegrare socială, de terapie comportamentală şi de psihiatrie socială,
    elemente care în România, din păcate, nu sunt deloc bine dezvoltate.


    Într-o istorie de
    decenii într-un regim totalitar, psihiatria românească a dezvoltat probleme de
    abordare şi de viziune care încă mai afectează, anual, vieţile unui număr
    important de pacienţi. Mulţi rămân, din aceleaşi cauze, nediagnosticaţi.

    Revine
    cu detalii Diana Loreta Păun: Rămânem cu nişte tare pe care anii
    comunismului ni le-au impus. Cred că discriminarea şi stigmatizarea cu care se
    confruntă pacienţii cu boli psihice vin din acele timpuri. În plus, trăim
    într-o societate în care suntem supuşi din ce în ce mai mult stresului. Acesta
    implică o adaptare şi, de multe ori, nu reuşim să ne adaptăm. Dezvoltăm
    tulburări psihiatrice, dezvoltăm depresie care poate merge până la suicid.
    Toate aceste lucruri trebuie avute în vedere, pentru a găsi cea mai bună
    abordare. În viaţa de zi cu zi, pornind de la această lipsă de recunoaştere de
    către noi înşine a unor tulburări, consecinţele sunt evidente. Pacienţii evită
    să acceseze serviciile medicale, evită să meargă la psiholog, la psihiatru şi,
    ca atare, sunt pierduţi din sfera diagnosticării şi nu beneficiază de
    tratament.


    Au existat însă
    şi vremuri mai bune ale medicinei psihiatrice româneşti. Dacă, înainte de al
    Doilea Război Mondial, specialiştii noştri erau pe punctul de a se ralia
    tendinţelor occidentale, sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut au introdus
    ştiinţa psihologiei într-un con de umbră impus de regimul comunist. Julien-Ferencz
    Kiss, psiholog, autorul lucrării Istoria psihanalizei în România


    Până la începutul anilor 1940, exista o tradiţie psihologică foarte
    puternică în România. Dovadă stă faptul că s-a produs organizarea congresului
    internaţional de psihologie de la Bucureşti. Nu a mai avut loc din cauza
    războiului. Dar era pentru prima dată când o ţară din afara blocului occidental
    era propusă pentru organizarea congresului. Desigur, vorbim de psihologie la
    modul general, nu de psihanaliză. Aşadar, psihanaliza nu a prins rădăcini în
    România. Iar ceea ce s-a întâmplat după 1948 a însemnat o negare chiar şi a
    psihologiei. A fost o perioadă în care psihologia a fost chiar desfiinţată. În
    1977, facultăţile de psihologie au fost desfiinţate, inclusiv profesia de
    psiholog a fost scoasă din nomenclator.


    Leyla
    Safta-Zecheria, sociolog la Universitatea de Vest din Timişoara, a cercetat
    problematica instituţiilor cu profil psihologic din diferitele epoci ale
    României. Din nefericire, situaţia precară şi percepţia asupra sistemului
    medical psihiatric par să nu se fi îmbunătăţit cu mult până în prezent.

    În ciuda ideii progresiste de a îmbunătăţi prin noile infrastructuri
    psihiatrice propuse de Obreja şi Parhon, în prima decadă de după Primul Război
    Mondial aflăm chiar de la Parhon că la Socola (n.a. stabiliment psihiatric
    de lângă Iaşi) iarăşi nu erau condiţii
    igienice, că iarăşi erau probleme cu hrănirea pacienţilor cu un minimum de
    hrană. Nişte probleme cu care ne tot întâlnim de-a lungul istoriei. Fiecare
    sistem politic, inclusiv cel comunist, şi-a propus să schimbe asta. În momentul
    în care regimul comunist şi-a propus schimbarea, a extins sistemul azilar. Apar
    aziluri pe model de îngrijire pentru foarte multă lume, în anii ’40-’50, apoi
    urmează extinderea spitalelor generale prin secţii de psihiatrie, dar şi prima
    încercare de servicii comunitare, cu laboratoarele de sănătate mintală din anii
    ’70. În 1990, au fost mai multe rapoarte care demonstrau că existau locuri în
    care persoanele internate erau private şi de libertate, dar şi de condiţiile de
    bază. Multe dintre aceste lucruri s-au moştenit până în ziua de azi.


    Statisticile
    mondiale actuale în ceea ce priveşte sănătatea mintală sunt alarmante.
    Sistemele medicale de peste tot din lume înfruntă o provocare fără precedent,
    iar România are nevoie să recupereze o tradiţie medicală prea adesea pusă la
    încercare, în diferitele perioade istorice.

    Ştefan Bandol este preşedintele
    Asociaţiei ARIPI pentru pacienţii cu probleme de natură psihiatrică şi
    explică importanţa acestui domeniu: Este o problemă majoră, cu care se
    confruntă toate persoanele, de oriunde din lume. Este vorba de discriminare şi
    stigmatizare. Statistica Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii spunea, în anii
    1990, că 25% din populaţia Globului va avea nevoie cel puţin o dată în viaţă de
    un consult de specialitate. În anii 2000, acest procent a urcat la 33%, pentru
    ca, după anii 2010, ultimele statistici să spună că, în viitor, 50% din
    populaţia Globului va avea nevoie cel puţin o dată în viaţă de un consult de
    specialitate. Dacă luăm în calcul că fiecare are în familie o rudă în viaţă, un
    prieten sau un coleg de serviciu cu probleme de natură psihologică sau
    psihiatrică, practic întreaga populaţie a Globului este afectată direct sau
    indirect de acest fenomen.



    Romania’s Troubled History with Mental Health face
    parte din proiectul Shaping Conversations: Mental Health, în care Global
    Shapers Bucharest Hub aduce în prim-plan teme importante din sfera sănătăţii mintale.
    Evenimentul va fi urmat de The Reality of Mental Health şi Digital
    Revolution Meets Mental Health pe 5 martie, respectiv 9 aprilie

  • Responsabilitatea la români

    Responsabilitatea la români

    Pentru a verifica
    nivelul responsabilităţii financiare e nevoie ca ea să fie plasată în contextul
    mai larg al responsabilităţii generale. Este ceea ce a făcut şi filiala
    românească a Raiffeissen Bank, comandând un studiu sociologic despre
    responsabilitate, studiu care evidenţiază, încă o dată, discrepanţele şi
    paradoxurile din percepţiile despre sine ale românilor. De pildă, conform
    acestui sondaj, 97% dintre români se consideră
    responsabili, dar numai 8% consideră că societatea românească este responsabilă
    per ansamblu. În acelaşi timp, 89% dintre cetăţeni se simt responsabili faţă de
    societate. Cum pot fi interpretate aceste rezultate, ne spune sociologul Barbu
    Mateescu: Este o disonanţă foarte puternică, ea a mai fost
    întâlnită şi în cazul altor studii antropologice referitoare la bunul simţ al
    românilor. Această disonanţă poate fi redusă la o formă foarte simplă: eu am
    atributul sau valoarea X, dar foarte puţini alţi oameni o au, spre nimeni. În
    privinţa responsabilităţii, ca şi în cazul altor teme, există senzaţia că
    fiecare îşi face treaba şi este corect.



    Dar
    cum s-a ajuns la această percepţie? Barbu Mateescu: Sunt două aspecte. Primul ţine de moştenirea
    comunismului care a avut drept efect, în toate ţările unde a acţionat acest
    regim, o slăbire a încrederii în comunităţi. În regimul comunist, comunităţile
    erau formale, erau instituite şi controlate din afară, nu de către cetăţenii
    care le alcătuiau. În al doilea rând, este vorba de combinaţia dintre un spirit
    critic foarte dezvoltat, extins la nivelul întregii societăţii, unde se
    consideră că lucrurile merg prost, şi o părere foarte bună despre sine.



    O exemplificare în acest sens o reprezintă
    datele despre responsabilitatea faţă de mediu: 95% dintre români se simt responsabili faţă de mediul
    înconjurător într-o ţară penalizată de instituţiile UE pentru colectarea şi
    selectarea deficitară a deşeurilor. Barbu Mateescu: Responsabilitatea faţă de mediu e
    considerată de populaţie mai importantă decât responsabilitatea faţă de
    prieteni, faţă de colegi, de şefi sau de subalterni. Vine pe locul doi, după
    responsabilitatea faţă de familie. Această responsabilitate faţă de mediu e
    considerată foarte importantă în oraşele mari şi foarte mari din România: cu
    cât mai mare este o localitate, cu atât această responsabilitate e considerată
    mai importantă. Asta probabil indică efectele poluării care sunt resimţite
    altfel într-un oraş mare ca Bucureşti faţă de unul mic ca Fălticeni. Totuşi, în
    acelaşi timp, responsabilitatea faţă
    de mediu este văzută de majoritatea românilor ca manifestându-se la un nivel
    foarte redus. De pildă, ea ar fi echivalentă cu efortul de a găsi un coş de
    gunoi pe stradă în loc de a arunca pe jos un ambalaj. În România, nu a existat
    o activitate prea efervescentă a ong-urilor de mediu sau o dezbatere publică
    amplă pe teme ecologice. Mai degrabă, au fost doar câteva subiecte disparate
    care au ajuns în prim-planul agendei publice.



    Mai există, însă, şi o
    altă grilă de interpretare a acestor date. Responsabilitatea faţă de mediul
    înconjurător e percepută de români ca fiind importantă şi în condiţiile în care
    pentru ei, responsabilitatea faţă de ceilalţi (societate, familie, persoane
    care nu se pot ajuta singure) e situată la cote mari: 98% dintre români se simt responsabili faţă de familie,
    92% faţă de prieteni, 91% faţă de persoane care nu se pot ajuta singure, 88%
    faţă de colegi şi 85% faţă de şefi.În plus,
    conform studiului, 98% dintre respondenţi cred că e important să fii
    responsabil pentru a avea succes. Astfel, ideea de succes este şi ea înţeleasă
    prin prisma responsabilităţii faţă de celălalt, consideră Barbu Mateescu: Principalul punct de referinţă al societăţii româneşti este familia precum
    şi relaţia cu cei foarte apropiaţi: părinţii, soţul/soţia, copiii sau
    copilul. În mod cert, succesul este
    interpretat şi prin menţinerea coeziunii familiale, chiar şi la modul formal,
    şi prin asigurarea educaţiei copilului pentru ca acesta să aibă un statut
    social şi financiar decent odată ce ajunge adult. Când vine vorba despre
    aspectele financiare şi definiţia succesului din punct de vedere financiar,
    probabil şi din cauza ultimei crize economice, majoritatea românilor sunt
    prudenţi. Ei consideră că a avea un stil de viaţă cumpătat – fără datorii sau
    cu datorii plătite repede – este suficient şi este adecvat pentru succesul în
    viaţă.




    Preferinţa pentru stilul de viaţă cumpătat şi responsabil, în accepţia
    românilor, apare cu claritate în alte date ale studiului: 9 din 10 români spun
    că-şi plătesc datoriile la timp, 8 din 10 susţin că cheltuiesc doar cât îşi
    permit, iar 6 din 10 respondenţi arată că vor să economisească, în timp ce doar
    o treime dintre aceştia reuşesc să pună bani deoparte. În aceste condiţii, cum
    ar arăta portretul-robot al românului responsabil, l-am întrebat pe Barbu
    Mateescu: Cred
    că responsabilitatea depinde foarte mult şi de circumstanţe specifice, de
    traiectoriile existenţiale. De pildă, ea are o anume definiţie într-o
    localitate din Transilvania unde există un capital local destul de mare şi unde
    nu au existat mari probleme cu locurile de muncă. O cu totul altă interpretare
    are responsabilitatea într-o localitate în aparenţă similară din Moldova, dar
    unde locurile de muncă disponibile în Transilvania nu există. Asta a dus la o
    migraţie masivă a locuitorilor din Moldova în UE. Sunt multe situaţii diferite,
    astfel încât responsabilitatea este greu de caracterizat pe scurt. Dar trăsătura
    fundamentală rămâne ataşamentul faţă de familie, iar asta subîntinde orice alt
    subiect. Firul călăuzitor al acţiunilor responsabile e familia.