Radio România Internațional

Tag: soldati

  • Vizită de documentare în România a unei delegații a Gărzii Naționale a statului Alabama

    Vizită de documentare în România a unei delegații a Gărzii Naționale a statului Alabama

    O delegație a Gărzii Naționale a statului Alabama s-a aflat într-o vizită de documentare în garnizoana Iași (nord-estul României). Gazdele au fost Spitalul Clinic Militar de Urgență, respectiv Brigada 15 Mecanizată. Partenerii americani s-au întâlnit cu reprezentanții celor două structuri militare, au vizitat facilitățile de instruire în domeniul medical și au aflat mai multe informații despre exercițiile și activitățile desfășurate de militarii români din această parte de țară.

    Scopul întrevederii a fost dezvoltarea parteneriatului între Armata României și Armata Statelor Unite ale Americii, în vederea organizării și desfășurării unor module de instruire în comun, în sfera medicală. Exerciții vor fi planificate pentru anul 2025, respectiv 2026, iar obiectivul principal va fi antrenarea în comun a personalului medical, folosind aceleași tehnici și proceduri standard de operare, pentru creșterea interoperabilității între cele două armate.

    “Garda Națională din Alabama are o relație de lungă durată cu Armata Română, din anul 1998. Este datoria noastră să încercăm să dezvoltăm interoperabilitatea între Garda Națională și Armata Română. Reprezint domeniul medical pentru Garda Națională din Alabama și dorim să verificăm capacitatea noastră de a ne integra și de a lucra în comun cu personalul militar medical din Forțele Terestre Române. Așadar am venit aici, la Brigada 15 Mecanizată, pentru a încerca să ne integrăm într-un exercițiu, astfel încât să putem lucra la interoperabilitate, iar dacă vom avea vreodată nevoie să ne sprijinim unul pe altul într-o operație de luptă la scară largă, să înțelegem capabilitățile care există în fiecare dintre armatele noastre, iar așa, vom fi mai buni la salvarea trupelor în mediul de luptă” ne-a declarat șeful delegației americane, locotenent-colonelul Ronald Santana.

    Acesta a mai adăugat: “Sunt foarte mulțumit de vizita de aici, de la Brigada 15 Mecanizată. Comandantul este foarte deschis. Se pare că este foarte interesat să se asigure că brigada sa are capacitățile medicale necesare pentru a-i trata pe soldați, dacă aceștia sunt răniți în mediul de luptă. Pare foarte încântat de această oportunitate de a lucra la un exercițiu în comun în care să avem schimb de experiență între militarii Gărzii Naționale din Alabama și personalul medical român, care face parte din Brigada 15 Mecanizată. Planurile noastre inițiale sunt să încercăm, în anul 2025, să aducem niște instructori de la Garda din Alabama pentru a-i ajuta să înțeleagă cum să reducem tensiunea în mediul de luptă. Acest lucru înseamnă să încercăm să scoatem soldații răniți din prima linie a trupelor, iar după îngrijirea medicală să se întoarcă repede la datorie, astfel încât să poată reveni în luptă. Apoi obiectivul nostru pe termen mai lung este ca în 2026 să fim implicați cu unele dintre platformele de evacuare ale Gărzii Naționale din Alabama aflate în poligonul Smârdan (estul României), împreună cu Brigada 15 Mecanizată, în cadrul unui exercițiu”.

    În altă ordine de idei, soldați din țările NATO, mai exact din Polonia, Macedonia de Nord și Portugalia, dislocați în România, s-au alăturat unei competiții multinaționale, demonstrându-și abilitățile. Echipele au luat parte la probe diferite: depășirea unui traseu cu obstacole, MEDEVAC, tracțiuni, alergare de 4000 de metri, aruncare de grenade și împingerea unui vehicul. Toate probele au fost realizate în uniforma completă. Acest eveniment nu a fost doar o competiție sportivă, ci o demonstrație de acțiune comună. În final cele mai bune echipe au fost premiate cu medalii.

    Andra Barbul (Agenția Media a Armatei)

  • Exerciţiul “Sea Shield 24” în zona costieră a Mării Neagre, pe Dunăre şi în Deltă

    Exerciţiul “Sea Shield 24” în zona costieră a Mării Neagre, pe Dunăre şi în Deltă

    Peste 2.200 de militari din ţări membre NATO şi 135 de mijloace tehnice vor participa, de duminică şi până pe 21 aprilie, la exerciţiul multinaţional “Sea Shield 24”, organizat de Forţele Navale Române, se arată într-un comunicat la Ministerului Apărării Naţionale (MApN).

    Vor fi prezenţi şi soldaţi din statele partenere Georgia şi Republica Moldova.

    Exerciţiul se va desfăşura în zona costieră a Mării Neagre, pe Dunăre şi în Deltă. Vor participa şi celelalte categorii de forţe din Armata României, precum şi structuri din sistemul naţional de apărare.

    Antrenamentele vizează combaterea activităţilor ilegale pe mare şi fluviu, controlul maritim şi fluvial, căutare şi salvare pe mare, acordarea asistenţei unei nave aflate în dificultate şi asigurarea securităţii la nivelul infrastructurii critice, precizează MApN.

  • 4 noiembrie, Ziua Unităţii Naţionale şi a Forţelor Armate Italiene

    4 noiembrie, Ziua Unităţii Naţionale şi a Forţelor Armate Italiene

    În fiecare an pe 4 noiembrie, Italia
    celebrează Ziua Unităţii Naţionale şi a Forţelor Armate, pentru a aminti
    victoria în primul Război Mondial şi desăvârşirea unificării în 1918. La
    Bucureşti, Ambasadorul Italiei, Alfredo Durante Mangoni, şi Ataşatul Militar al
    Apărării, colonelul Ivano Antonio Romano, au comemorat evenimentul printr-o
    ceremonie în format restrâns la Cimitirul Italian Ghencea, cu câţiva invitaţi
    şi fără public, cu respectarea actualelor măsuri sanitare. La Cimitirul Italian
    din Bucuresti sunt înmormântaţi peste 1.700 de soldaţi italieni căzuţi în cele
    două războaie mondiale. Majoritatea au participat la ofensiva de pe frontul
    macedonean în 1918, în cadrul diviziei italiene înrolate în armata aliată. Au
    fost prezenti ataşaţi militari ai mai multor state, autorităţi civile şi
    militare române şi italiene. La ceremonie a participat si locţiitorul Şefului
    Statului Major al Apărării din România, general locotenent Dumitru Scarlat.


    În 2021, Ziua Unităţii Naţionale şi a
    Forţelor Armate Italiene a fost sărbatorită în contextul special al împlinirii
    celor 100 de ani de cand rămăşiţele pamânteşti ale Soldatului Necunoscut au
    fost transferate de la Aquileia, oraş din nord-estul Italiei, la renumitul
    Altar al Patriei de la Roma. O poveste impresionantă. O femeie simplă din
    Trieste, pe numele ei Maria Bergamas, al cărei fiu Antonio – dezertor din
    armata austriacă şi voluntar în rândul trupelor italiene, căzut în luptă fără a
    putea fi identificat, a mers în Basilica din Aquileia pentru a alege dintre 11
    trupuri de militari fără viaţă pe cel care avea să fie înmormântat la Altarul Patriei.
    După o călătorie cu trenul pe ruta Venezia-Bologna-Florenţa-Roma, de-a lungul căreia
    italienii i-au adus omagiul, sicriul Soldatului Nescunoscut a fost înmormântat
    la Vittoriano, în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc pe 4 noiembrie
    1921.


    Această zi ne aminteşte, așadar, de evenimente
    glorioase și, în același timp, dureroase din istoria noastră, a subliniat Ambasadorul
    Italiei, Alfredo Durante Mangoni în intervenţia sa la ceremonia organizată la
    Bucureşti.






  • NATO solicită suplimentarea numărului de militari în Afganistan

    NATO solicită suplimentarea numărului de militari în Afganistan

    Statul Major al Apărării şi MApN analizează posibilitatea creşterii efectivelor de militari din teatrele de operaţii începând de anul viitor, a anunţat joi seară, ministrul Apărării, Mihai Fifor. Potrivit acestuia, suplimentarea numărului de militari din Afganistan şi din alte zone de conflict are loc la solicitarea NATO.


    România este prezentă în Afganistan cu aproape 700 de militari. Vreau să vă fac o dezvăluire în premieră – în momentul de faţă NATO solicită ţărilor membre să revizuiască efortul de participare în teatrele de operaţii şi la momentul acesta în Statul Major al Apărării şi în Ministerul Apărării analizăm posibilitatea creşterii numărului de militari pentru anul 2019, a precizat Fifor.

    Decizia finală pe această temă va fi adoptată de Parlamentul României şi de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

  • Scrisori de pe frontul primului război mondial

    Scrisori de pe frontul primului război mondial

    Primul război mondial sau “Marele război” a fost cel în urma căruia omenirea s-a transformat profund. Conflictul a însemnat şi cea mai mare desfăşurare de forţe umane şi materiale şi s-a terminat, aşa cum se întâmplă de obicei, cu învigători şi învinşi. Însă traumele au fost aceleaşi, ele i-au unit pe adversari şi au făcut ca momentele de umanitate să aibă o încărcătură şi mai emoţionantă.



    Corespondenţa reprezintă o sursă extrem de importantă pentru a vedea care au fost trăirile şi situaţiile celor care au plecat pe front. Muzeul Militar Naţional din Bucureşti are în colecţia sa aproximativ 120 de scrisori şi cărţi poştale aparţinând militarilor români din primul război mondial. Istoricul Carla Duţă, muzeograf, ne-a fost ghid în ceea au simţit, suferit şi sperat cei de acum 100 de ani care şi-au dat vieţile pentru valorile în care au crezut. Am întrebat-o pe Carla Duţă despre cei cărora le erau adresate scrisorile militarilor de pe front.



    ”Militarii români de pe front scriu de cele mai multe ori familiilor, soţiilor, mamelor, copiilor. Un exemplu este albumul de scrisori adresate soţiei Elena de către colonelul Alexandru Stoenescu din regimentul 10 infanterie. Este un set de 12 de cărţi poştale militare, începute toate cu apelativul ”dragă Lunca”, şi încheiate cu ”vă sărut pe toţi cu toată dragostea mea, Alexandru”. Toate cele 12 scrisori datează din anul 1916 când colonelul a participat la luptele din sudul Dobrogei şi a fost şi uşor rănit. O să redau un citat din aceste scrisori: ”Dragă Lunca. Sunt sănătos, cu ajutorul lui Dumnezeu, în lupta ce am avut în ziua de 6 septembrie 1916 regimentul s-a distins şi a fost dat prin ordinul de zi pe armată. Am avut multă mulţumire sufletească, am scris prin altă carte poştală că un glonţ a trecut prin urechea mea stângă. Mi-a trecut rana aproape pe deplin. Sunt mulţumit că copiii sunt cuminţi şi ascultă de poveţele mele. Ce faceţi cu zeppelinurile? Aici stăm toată ziua sub focurile artileriei. Vă sărut pe toţi, Alexandru.”



    Carla Duţă ne-a arătat care au fost valorile celor care îndurau pe linia frontului cele mai grele privaţiuni. ”Sentimentele, trăirile, aspiraţiile militarilor români aflaţi pe linia frontului erau, aşa cum reiese din scrisorile şi cărţile poştale trimise către familii, atât de însufleţire şi abnegaţie faţă de idealul românesc, cât şi de îngrijorare şi preocupare faţă de cei rămaşi acasă, de multe ori fără alt sprijin şi în situaţii precare. Redau câteva cuvinte din scrisoarea lui Pascal Rădulescu din campania de la Flămânda din 1916. ”N-am să mai uit niciodată acel tablou când, jumătate în apă, la mal, cu mitraliera spartă de un glonţ, în braţe cu un sergent iubit şi devotat şi care era găurit de un glonţ în creier, comandam gornistului să sune atacul. Ca apoi, zăpăcit, să plec la atac cu mâinile goale.” Tot din aceste rânduri răzbat până la noi şi sentimente de mândrie, optimist şi credinţă în Dumnezeu simţite de români în acele momente. Citez din nou dintr-o scrisoare: ”Nemţii şi bulgarii, morţi de frică de baionetă, se căzneau să fugă. Dar vai de acel ce-l ajungea patul de puşcă al românului.”



    Interlocutoarea noastră a reconstituit scene de război recuperate din corespondenţă. ”Avem descrieri foarte impresionante în unele scrisori, ale unor tablouri de război. Ele se regăsesc mai ales în scrisori deoarece spaţiul redus al unei cărţi poştale nu permite o asemenea întindere. Şi totuşi, în setul de cărţi poştale menţionate la început, trimise de colonelul Alexandru Stoenescu sunt prezentate succint câteva scene. Şi citez din nou dintr-o astfel de carte poştală. ”În ziua de 6 septembrie 1916, regimentul a intrat în luptă. O luptă crâncenă ce nu a mai fost până la noi. S-a redus regimentul la jumătate. Dumnezeu a avut însă grijă de mine. Sunt 20 de ofiţeri răniţi, câmpul este plin de morţi bulgari, atacurile noastre viguroase i-au descurajat şi sunt în retragere. Am ocupat poziţiile lor unde este plin de cadavre bulgăreşti.” Apoi, scenele de război din scrisori sunt mai amănunţite şi binenţeles imaginile sugerate sunt mai complete şi cu atât mai impresionante. Iată cum descrie un asemenea moment un militar aflat în tranşee în Moldova în anul 1917. Nemţii stau prost, dezertează mereu la noi. Spun că nu au mâncare. Îndată ce scot capul din tranşee, dorobanţii noştri se pun cu armele pe ei. Ghiulele, vreo 3, tocmai acum trecură. Aşa e la război.””



    Cum vedeau militarii români de pe front prezenţa lor acolo? Carla Duţă ne-a citit un fragment din scrisoarea unui tată către fiul său, soldatul voluntar Vasile Florescu, trimisă din Galaţi în 1917. ”Dragă băiete, Azi îmi aduse domnul Niculescu scrisoarea ta. Du-te dragă tată cu încrederea nestrămutată că vei învinge. Nu uita cine au fost strămoşii tăi şi fă cinste numelui de român. Ţie mai cu seamă îţi revine datoria mai mult să lupţi ca să ne putem vedea la locul nostru, care acum sângerează de ocupaţia boghilor (duşmanilor). Nu te îngriji de viaţă care nu mai aparţine decât regelui şi ţării tale. Numai gândul că voi sunteţi făuritorii României Mari să-ţi înalţe sufletul şi să-ţi înlăture ultima picătură de îndoială. Căci a muri pentru patrie este moarte de erou. Deci înlătură de la tine gândurile ce nu se leagă de cauza sfântă a victoriei. Dă dovadă că te-ai purtat după cum ne scrii, şi inima mea de părinte va binecuvânta. Mama ta şi fraţii tăi îşi doresc să te vadă reîntors victorios şi nicidecum nu uită să se roage pentru tine şi pentru salvarea scumpei noastre ţări. Salută pe fraţii tăi de arme în numele meu, şi cu Dumnezeu înainte! Vasilică, tată, nu uita că nimeni din familia ta n-a fost laş şi că cinstea a fost deviza familiei tale.”



    Nu este niciun secret că marile victorii se construiesc cu efort şi sânge. Iar corespondenţa militarilor români din primul război mondial confirmă acest adevăr pe deplin.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.