Radio România Internațional

Tag: Sorin Bottez

Represiunea comunistă – torţionarul

În ultima perioadă, în România presa a repus în
circulaţie un cuvânt cu o rezonanţă înfricoşătoare: torţionar. Readucerea în
atenţia publicului a torţionarului are legătură cu condamnarea ultimilor
supravieţuitori din cei care au supus deţinuţii politici unor torturi
îngrozitoare în anii 1950, anii stalinismului celui mai sălbatic. Însă deşi
cuvântul are un înţeles precis, el a ajuns să fie deturnat din cauza uzului său
impropriu, şi anume din cauza folosirii sale pentru toţi cei care au lucrat în
închisori şi în justiţia comunistă.

Torţionarul
însă a fost, în egală măsură, victimă şi călău. Unii dintre acei oameni
nevinovaţi care ajunseseră în închisorile comuniste voiau să scape. Şi fie din
cauza slăbiciunilor fizice, fie sau din cauza caracterului detestabil, au ales
să scape pe spinarea colegilor de suferinţă. Au ales să intre în ceea ce a fost
denumit experimentul Piteşti, o formă de reeducare inspirată de teoria şi practica
sovietică. Unui om, prin tortură continuă, i se schimba personalitatea, i se
ştergeau valorile, principiile şi educaţia şi se inoculau altele, comuniste.
Începută în anul 1949, la închisoarea de la Piteşti, reeducarea trebuia să fie
un experiment ale cărei cercetări urma a fi extinse la nivel societal. Aceia
care au ales acel mod de a-şi trata semenii au fost torţionarii, iar cel mai
cunoscut portret a fost cel al lui Eugen Ţurcanu.

În
arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune există
interviuri cu supravieţuitorii reeducării de la Piteşti. Deţinutul politic Sorin
Bottez, intervievat în anul 2001, avea încă dificultăţi să vorbească despre
experimentul Piteşti care avusese loc în urmă cu o jumătate de secol. Este un subiect deosebit de
trist şi deosebit de penibil. În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte
puţinii supravieţuitori care nu au căzut în timpul reeducării şi care nu a
făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare
a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi. Cu excepţia celor care au
făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur
şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i
văd puşi la stâlpul infamiei! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Dar trebuie
făcută o deosebire netă între cei care au căzut în timpul reeducării, adică
au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului,
pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Şi alta sunt
cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut pentru că li s-a promis
marea cu sarea. Deci aceştia sunt marii ticăloşi, marii nemernici! Şi o bună
parte dintre ei şi-au primit justa răsplată prin faptul că au fost judecaţi tot
de comunişti şi executaţi. Din păcate numai unii dintre ei

Ne închipuim adesea că răul are o
figură anume. Că ar trebui să arate într-un fel înfricoşător, care să-l arate
tuturor drept ce este. Însă nu este aşa, el arată ca oricare om. Aristide Lefa
l-a cunoscut pe Eugen Ţurcanu şi în 2000 povestea ultima imagine a lui pe care şi-o
mai amintea. Ţurcanu era un
fel de director, îi era frică şi directorului închisorii de el, el umbla prin
închisoare, avea cheile, bineînţeles, cu aprobarea Ministerului de Interne. Lui
Dumitrescu, directorul, îi era frică de el, la un moment dat trebuia să colaboreze,
că îi era teamă. Ţurcanu se plimba prin închisoare, punea la punct toate
amănuntele, organiza bătăile, făcea mutări dintr-un loc în altul atunci când a
început reeducarea propriu-zisă. În seara când am plecat, eram vreo 50 de trimişi
pentru sanatoriu din care numai 18 au ajuns acolo, stăteam cu bagajele să
plecăm la gară, că am mers pe jos până la gară. Stând acolo noi, la un moment
dat apare Ţurcanu care venea de la director, parcă îl văd şi acum, era roşu la
faţă, puţin congestionat, aşa, din cauza emoţiei sau din cauza furiei, nu am
putut să îmi dau seama. În orice caz, am reţinut faţa lui congestionată. A
trecut, s-a uitat, aşa, în grupul care eram noi acolo şi probabil că în mintea
lui îşi spunea ah, mi-au scăpat! Şi a plecat. A fost ultima dată când l-am
văzut pe Ţurcanu.

Ion Fuică, în 2000, îşi amintea cum a
asistat la scene înfricoşătoare de bătaie pe care o încasau deţinuţii puse în
scenă de Ţurcanu. Au venit
bătăuşii-bătăuşilor care băteau în neştire. Te luau sus, la camera 4 spital,
unde hălăduia Ţurcanu. Ţurcanu stătea la o masă, avea o sobă cu lemne că se
simţea mirosul ăla de lemn, relativ plăcut, de cămin. Şi acolo se făceau demascările,
erau teancuri de hârtii, plaivaz, tot ce trebuia. Şi te puneau să scrii. A doua
sau a treia zi venea Ţurcanu şi îţi zicea: Păi ce, mă, asta este demascare? Ce
crezi, mă, că eşti la anchetă? La un moment dat, de la demascările scrise se trecea
la demascările în gura mare: Mă, asta este demascare? Tu nu i-ai făcut lu’
mă-ta aşa şi pe dincolo? Cum, nu recunoşti? Şi dă-i, omoară-l. Pe altul l-a
pus, l-am văzut cu ochii mei, săracul de el, să îşi bea urina. Asta se ştie
însă vreau să confirm că am văzut şi eu, nu sunt poveşti.

Dacă nu ar exista mărturii şi surse scrise, cei
mai mulţi oameni ar crede că torţionarul este un personaj din romanele horror.
Din păcate, ororile reale din trecut întrec cu mult ficţiunea literară şi cea
cinematografică.

13 May 2019
Folter in kommunistischen Gefängnissen: Ehemaliger Polithäftling erinnert sich an seine Peiniger

Über Folterer hat man in Rumänien nach der Wende von 1989 viel gesprochen. Im Zuge der Vergangenheitsaufarbeitung setzte man sich mit den Peinigern in den kommunistischen Gefängnissen auseinander. Ein Folterer war zum Beispiel der Häftling, der seine Kollegen in der Zelle peinigte, um diese im Geiste der kommunistischen Ideologie umzuerziehen“. Es gab aber auch andere Kategorien von Folterern. Gefoltert haben im kommunistischen Rumänien auch die einfachen Wächter, die Ermittler und sogar die Leiter der Strafvollzugsanstalten oder Arbeitslager. Das Verfahren war der Gehirnwäsche ähnlich, führte zur Entpersönlichung und weiter zur Bildung von falschen sozialen Wahrnehmungen. Im Kommunismus wurde das sogenannte Piteşti-Experiment“, das in der gleichnamigen Stadt stattfand, das bekannteste Umerziehungs-Projekt durch Folter.

Nach dem Fall des Kommunismus erfuhren auch breitere Kreise, wie solche Folterer ausschauten. Diese schienen normale Menschen, mit Familie, gesellschaftlichem Umgang, Meinungen und Überzeugungen zu sein. Namen wie Alexandru Nicolski, Alexandru Drăghici, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vişinescu, Ion Ficior und andere weniger bekannte bilden einen Kreis des Schreckens und zeigen, wie weit die Entwürdigung des Menschen gehen kann.

Professor Sorin Bottez war Mitglied der Jugendorganisation der National-Liberalen Partei und verbrachte 15 Jahre im Gefängnis. In einem Interview von 2001 mit dem Zentrum für Mündliche Geschichte des Rumänischen Rundfunks erinnerte er sich an diese Jahre.

Ich bin einer der weniger Überlebenden, die während der Umerziehung nicht nachgegeben und unter keinen Umständen auf Ehre und Prinzipien verzichtet haben. Da ich aber wei‎ß, wie grausam diese Periode war, zögere ich, die anderen zu verurteilen, es sei denn, dass sie ohne gequält, ohne gefoltert zu werden, aus reiner Gemeinheit oder Feigheit gehandelt und nachgegeben haben. Diese Menschen verurteile ich und würde sie gerne an den Pranger gestellt sehen. Das wird aber niemals geschehen. Man muss unterscheiden zwischen denen, die während der Umerziehung die Folter nicht aushalten konnten, deren Hirn nachgegeben hat, denn es war eine Sache des Hirns, nicht der Muskeln oder der Sehnen, und denen, die gemein gehandelt haben, weil ihnen alles Mögliche versprochen wurde.“

Agonie ist das Gefühl, das die Schilderungen der Folteropfer erweckt. Professor Sorin Bottez berichtet weiter:

Wenn ich über Sachen berichte, die die Grenze des Glaubhaften überschreiten, bekomme ich Angst. Ich habe Angst, dass die anderen glauben, dass ich übertreibe oder fabuliere. Weil meine Erfahrung nicht nur meine Qual, sondern auch die Qual der anderen, die ich mitbekommen habe, umfasst. Es ist einfach nicht zu fassen! Die Prügeleien der Sicherheitspolizei, der Securitate, waren ein Kinderspiel, weil sie eine halbe Stunde oder eine Dreiviertelstunde dauerten, nachher hattest du vierundzwanzig Stunden frei, um deine Nerven zu beruhigen. Verstehen Sie mich nicht falsch, du warst frei in der Zelle. Während der Umerziehung waren die Prügeleien ununterbrochen. Zwischen den Gefängnissen in Piteşti und Gherla gibt es einen gro‎ßen Unterschied. In diesen paar Monaten haben die gro‎ßen Schurken, die gro‎ßen Folterer gelernt, zu quälen, nicht zu schlagen, nicht die lebenswichtigen Organe zu zerstören. Sie schlugen einen nicht tot. Du konntest dir nichts Besseres als den Tod wünschen, denn eine andere Hoffnung gab es nicht. Tage-, wochen-, monatelang hattest du keine Auszeit, die Qual war ununterbrochen, sie gaben dir nur Zeit, um nicht zu sterben. Und dann fing alles von vorne an. Wenn sie deine rechte Hand zu schwer verletzten, schlugen sie weiter auf deine linke Hand ein, bis die rechte wieder zu heilen begann. Sie wurden zu Experten, besser als die Folterknechte im Mittelalter. Und sie hatten so viel Freude daran, die Menschen schreiend, kniend, um Gnade bittend zu sehen.“

Sorin Bottez erklärt sich auch, wie er unter diesen Umständen überleben konnte:

In meinem Kopf verankerte sich das Wort »Nein«, aber genauso hätte sich auch das Wort »Ja« verankern können. Gott wollte, dass ich nicht zusammenbreche, ich habe keine andere Erklärung! Am Anfang der Umerziehung war ich skeptisch, um nicht schlicht ungläubig zu sagen, am Ende war ich sehr gläubig. Nur weil ich mir sicher bin, dass es eine Kraft gibt, die ich nicht definieren kann, verwandelte ich mich nicht in eine Bestie. Ich konnte so bleiben, wie ich war. Ich kann mich noch erinnern, dass sie in der Anfangsphase der Umerziehung auf meine Hände so lange eingeschlagen haben, bis durch die Händerücken eine Art Plasma herauskam, ich wei‎ß nicht, was das war. Ein Teil der Hand war aufgeschwollen und wurde schwarz und auf der Gegenseite kam eine Flüssigkeit raus. Dann gab es noch die Kopfschläge. Ich wundere mich bis heute, dass ich nicht komplett blöd wurde. Ich wurde doch so blöd, um 10 Jahre lang zu glauben, dass es besser werden kann, aber ich wurde nicht komplett blöd. Ich habe so viele Kopfschläge einkassiert. Wenn sie müde wurden, wechselten sich die Folterer aus, und alles fing von vorne an.“

Der Folterer war scheinbar ein normaler Mensch. Sein psychologisches Profil zeigt uns aber, wie böse der Mensch unter bestimmten Umständen sein kann.

27 February 2017
Portret de torţionar

Cuvântul ”torţionar” a intrat în limba română după 1989 fiind din familia de cuvinte a verbului ”a tortura”. Închisorile comuniste au fost mediul în care acest personaj a apărut în istoria României şi el a fost încă un exemplu definitoriu pentru ce a însemnat regimul comunist în România între 1945 şi 1989. Torţionarul era deţinutul care îşi tortura colegii pentru a-i reeduca în spiritul ideologiei comuniste, dar nu numai el. Prin extensie, torţionarul a devenit şi cel care tortura putând fi de la simplul gardian ori anchetatorul până la directorul închisorii sau al lagărului de muncă. Procedura era una similară spălării creierului, însă mergea adesea dincolo de depersonalizare, până la crearea unor false realităţi sociale. În comunism, ea a fost cunoscută sub numele de ”Experimentul Piteşti” după numele oraşului în care se afla închisoarea.

Românii au văzut şi cum arăta la faţă un asemenea personaj. Aparent, era un om care oricare altul, chiar cu familie, viaţă socială, opinii şi convingeri. Nume ca Alexandru Nicolski, Alexandru Drăghici, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vişinescu, Ion Ficior, împreună cu altele mai puţin cunoscute, alcătuiesc un panou al groazei, ruşinii şi degradării la care poate ajunge fiinţa umană.

Profesorul Sorin Bottez a fost membru al tineretului liberal şi a stat 15 ani în închisorile comuniste. Într-un interviu din 2001 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Sorin Bottez încerca să-şi aducă aminte de acei ani cu calm şi detaşare, atât cât putea s-o facă. ”În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte puţinii supravieţuitori care nu au “căzut” în timpul reeducării şi care nu a făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi, cu excepţia celor care au făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i văd puşi la stâlpul infamiei. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Trebuie făcută o deosebire netă între cei care au “căzut” în timpul reeducării, adică au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului, pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Cei care au căzut în momentul în care creierul lor a explodat este una, alta sunt cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut, pentru că li s-a promis marea cu sarea.”

Groaza este sentimentul stârnit de relatările celor care au avut de-a face cu torţionarul, exponentul sadic al regimului concentraţionar comunist. Profesorul Sorin Bottez: ”Îmi e teamă întodeauna când vorbesc despre lucruri care depăşesc cu mult limitele credibilului. Îmi este întotdeauna teamă să nu creadă cineva că exagerez sau că fabulez. Pentru că experienţa prin care am trecut cuprinde nu numai chinurile mele, ci şi ale celorlalţi, la care am asistat. Este absolut de neimaginat, de neimaginat! Bătăile de la Securitate erau joacă de copii pentru că durau jumătate de oră, trei sferturi de oră, după aceea douăzeci şi patru de ore erai liber, să-ţi refaci nervii. Erai liber în celulă vreau să spun, să nu se înţeleagă altceva.

Pe când în perioada reeducării bătaia era non-stop. Între Piteşti şi Gherla există o diferenţă importantă. În aceste câteva luni de experienţă, marii netrebnici, marii torţionari, marii ticăloşi, au învăţat să schinguiască, adică să nu lovească, să nu distrugă organele vitale. Să nu omoare imediat, din două lovituri, şi deţinutul să cadă şi să scape. Pentru că nimic nu-ţi puteai dori mai mult decât să scapi prin moarte, pentru că altă speranţă nu exista. Iar faptul că nu aveai un moment de repaus în aceste zile, săptămâni, luni de chin, că el era continuu, te lăsau numai atât cât să nu mori. Şi după aia o luau de la început. Dacă îţi loveau mâna dreapta prea rău, te băteau la stânga, nu te mai băteau la dreapta până începea să se refacă. Ajunseseră să fie nişte specialişti, cred că mai mari decât călăii din timpul Evului Mediu. Şi o făceau cu atâta bucurie, cu atâta superioritate! Când îi vedeau pe oameni prăbuşiţi, urlând, îngenunchind, cerând milă, erau atât de “mari” aceşti netrebnici, aceşti ticăloşi, încât te întrebi cum au putut ei să se nască după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.”

Sorin Bottez are şi o explicaţie pentru supravieţuirea sa în acele condiţii: ”În mintea mea s-a înfipt cuvântul “nu” tot aşa de bine cum se putea înfige cuvântul “da”. Dumnezeu a vrut să nu mă prăbuşesc, nu am nici o altă explicaţie! De altminteri, eu am intrat în reeducare sceptic, ca să nu zic necredicnios, şi am ieşit profund credincios. Numai datorită faptului că am certitudinea că este o forţă pe care eu nu o pot determina şi nu o pot defini m-a făcut să nu devin canalie, să nu devin bestie. Şi să rămân acelaşi, care am fost dintodeauna. Îmi aduc aminte că, o dată, într-o primă fază de reeducare, m-au bătut la palme până când a ieşit un fel de plasmă, nu ştiu ce putea fi, pe dosul mâinii. O parte a palmei se umflase şi se înnegrise iar în partea opusă, nu în podul palmei unde mă bătuseră, mustea un lichid. Apoi erau bătăile în cap. Mă mir că nu m-am imbecilizat complet. M-am imbecilizat suficient ca să cred, timp de 10 ani, că lucrurile se pot schimba în bine, dar nu m-am imbecilizat chiar complet. Atâta bătaie în cap am luat. Torţionarii se schimbau când îi durea mâna, şi totul reîncepea: ţac, ţac, ţac, ţac, în cap!”

Portretul torţionarului este cel al omului aparent normal. Însă portretul său psihologic ne dezvăluie dimensiunile răului în care ajunge atunci când se întrunesc condiţiile cele mai nefaste.

27 February 2017