Radio România Internațional

Tag: sovietici

  • Germani și sovietici în România în cel de-al doilea război mondial

    Germani și sovietici în România în cel de-al doilea război mondial

    Războaiele
    sunt printre cele mai respingătoare forme de degradare umană, iar cel de-al
    doilea război mondial a atins limite greu de imaginat. A fost războiul în care
    civilii au suferit cel mai mult, a fost războiul la sfârșitul căruia dreptul
    internațional a fost modificat și recreat semnificativ pentru a acoperi toate
    atrocitățile comise. Cu toate acestea, majoritatea covârșitoare a abuzurilor și
    crimelor la care au fost supuși civilii au rămas nepedepsite. Memoria civililor
    față de comportamentul armatelor de ocupație a rămas marcat de experiențele
    fiecăruia în parte, de amploarea suferințelor.



    România
    a avut nenorocul, asemenea celorlalte țări din Europa Centrală și de Est, să suporte
    ambele tipuri de ocupație militară din cel de-al doila război mondial, cea
    germană și cea sovietică. Românii și ceilalți central-europeni au făcut
    comparație între comportamentele german și sovietic și, în general,
    comportamentul german este perceput ca unul pozitiv, în timp ce acela sovietic
    este considerat unul negativ. Memoriile românilor de atunci, foarte multe
    confirmate de documentele de arhivă, legate de germani sunt cele ale unor
    oameni prietenoși, corecți, amabili, gata să ajute. Amintirile legate de
    sovietici sunt, dimpotrivă, negative: oameni agresivi, iraționali, egoiști și
    dominați de porniri animalice. Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română a avut ocazia să înregistreze mărturii ale celor care au asistat la
    comportamentele celor două armate din care reies aceleași percepții.


    Asistentul
    medical Petre Radu Damian, în 1999, povestea cum a fost trimis la
    Câmpina, în 1939, unde se instalaseră primele trupe germane de transmisiuni. În
    afara tehnicii militare, germanii au descins cu mașini sanitare și dotări care
    l-au uimit pe Damian.

    Şi
    ne-am dus dincolo, la ei, în faţa cazărmii era colonelul comandant al unităţii
    de Panzere. Era pentru prima dată când vedeam nişte borcane mari care erau la
    modă în tratamentul blenoragiei, şi multe alte lucruri pe care nu le mai
    văzusem. Am fost acceptat în mjilocul lor, era o mare bucurie pentru ei şi
    ne-am împrietenit repede cu un doctor originar din Banat, dar şef era un
    căpitan. Colaborarea era nemaipomenită. Ei mergeau mai mult pe chestii medicale
    din astea de interpretări și analize, se foloseau de laboratoare.


    Comerciantul Aristide Ionescu, în 2000,
    își amintea cum s-au purtat militarii germani care locuiseră în casa părinților
    săi dintr-o comună din județul Vâlcea.

    În 1940, în iarnă, au venit în ţară trupele germane care urma să atace
    Rusia. În comună la noi au fost cazaţi la şcoală, în nişte barăci. Germanii au
    avut un comportament foarte disciplinat, nu s-a luat de la nici un ţăran nimic
    fără plată, iar la noi în casă a fost comandamentul, în biblioteca noastră era comandamentul.
    Alături, aveam două camere de trecere, în cea din fund stăteam eu şi în prima a
    fost cazat un locotenent german. Trecând prin camera lui am văzut că avea
    ceasul acolo și mai avea și alte lucruri lăsate. Eu încuiam totdeauna camera
    mea, şi atunci am înţeles aluzia şi nici eu nu am mai încuiat. Într-o noapte,
    au dispărut. A plecat mai departe unitatea germană şi s-a aflat în sat. Pe la
    ora 10 vine o motocicletă la poartă la noi şi motociclistul îmi spune, într-o
    limbă franceză destul de curentă, că locotenentul care stătuse la mine în gazdă
    luase din greșeală o pernuţă și mi-o trimitea înapoi.


    Din 1944, soarta războiului se schimba.
    Veneau sovieticii ca eliberatori, însă ei nu erau nici pe departe așa.

    Petre
    Radu Damian: Când au venit
    ruşii erau bande de jefuitori din ăştia care, dispersaţi sau la comandă, nu
    știu, au intrat și pe uliţa noastră. Unul singur, călare pe un cal pe care-l
    furase de undeva, cu o balalaică din aia de gât, intră în curte la noi şi tot
    zicea din gură să îi prind două gâşte repede ca să le lege de picioare pe
    amândouă. Voia să mi le pună pe umăr şi să le duc unde aveau ei gazdă. A venit
    câinele și a tras după câine cu balalaica asta şi l-a atins la coadă. Ăsta era
    deja beat, rușii beau peste tot, au tras cu armele în butoaiele cu vin, au
    făcut o mulţime de lucruri urâte.



    Mai grave decât jafurile erau crimele și
    violurile. Iar Aristide Ionescu își amintea de un caz de viol comis de
    militarii sovietici.

    Pe 20
    septembrie 1944 au intrat primii ruşi la noi în comună, trei au fost, cu
    pistoale din acelea mitralieră. Ei au intrat dinspre Drăgăşani şi în prima casă
    din sat au intrat la o familie, Trican îi spune, era chiar un fin al nostru. Le-a
    dat mâncare, le-a dat băutură, s-au îmbătat, şi după aceea bătrâna care
    rămăsese acasă, avea peste 60 de ani, a fost violată chiar în curte, pe prag la
    magazie.


    Amintirile românilor în privința
    comportamentelor armatelor germană și sovietică de pe teritoriul României în cel
    de-al doilea război mondial sunt polarizate până azi. Și așa vor rămâne deoarece
    istoria nu se șterge și nu se uită.

  • 79 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă

    79 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă

    79 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă. Filă de istorie pe care o
    aprofundăm împreună cu Flori Bălănescu, istoric, cercetător ştiinţific la
    Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului.


  • 50 de ani de la Declaraţia de independenţă a PCR

    50 de ani de la Declaraţia de independenţă a PCR

    Dispariţia stalinismului nu a făcut ca năravurile sovietismului să dispară. Intervenţia brutală împotriva revoluţiei maghiare din 1956, ridicarea zidului Berlinului în 1961, criza rachetelor din Cuba din 1962, precum şi reprimarea revoluţiie cehoslovace din 1968 a arătat partidelor comuniste din ţările-satelit ale URSS că aceasta nu intenţiona să-şi abandoneze poziţia de lider şi de tutore al întregii mişcări comuniste internaţionale.



    Partidul Muncitoresc Român a făcut un pas în încercarea de a se desprinde de sub tutela sovietică. Între 15 şi 22 aprilie 1964, Plenara lărgită a PMR concepea Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, act asumat de conducerea comunistă a României prin care se enunţau următoarele principii: respectarea suveranităţii independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, avantajul şi respectul reciproc şi recunoaşterea specificului naţional, istoric şi a dreptului fiecărui partid de a-şi construi propriul drum către comunism. Se inaugura astfel o nouă orientare a politicii externe a României considerată de unii istorici ca una independenţă de Uniunea Sovietică. Pentru acea declaraţie curajoasă. Dej a fost supranumit “copilul rebel al Europei de Est”, titlu preluat de succesorul său Nicolae Ceauşescu în 1965.



    Istoricul Larry Watts crede că orientarea independenţă a României de acum 50 de ani a început foarte devreme, chiar după moartea lui Stalin. Track: “După părerea mea, nu a fost un anunţ al unui început de politică nouă ci un anunţ în plan internaţional al unei politici consacrate. Foarte multă lume din Occident care a fost interesată de zona aceasta a fost preocupată aproape total de chestiunile economice legate de această declaraţie. În special din cauza economiei, e binecunoscută deja o serie de ciocniri pe acestă temă pe care le-a avut România şi în interiorul CAER-ului, începute cu câteva ore după moartea lui Stalin. În special din 1961, poziţia României a fost una foarte urmărită. Acesta a fost punctul principal în aproape toate evaluările făcute de agenţiile de informaţii, cum erau cele ale SUA.”



    Larry Watts crede că politica de securitate şi cea de politică externă a fost una care i-a preocupat pe comuniştii români. Watts a arătat care a fost succesiunea de evenimente care a dus la conturarea încercării româneşti de ieşire de sub tutela sovietică. Track: “Unul dintre evenimentele care a creat o mare criză a fost declaraţia lui Ion Gheorghe Maurer din 1964 despre criza zidului Berlinului din 1961 şi criza din Cuba. În ambele crize, Moscova a pus toate armatele naţionale din pactul de la Varşovia în stare de alertă. A făcut aceasta peste capetele partidelor din statele-satelit, dar nu şi în cazul României. Şi aceasta a fost un impuls căre o declaraţie de politică independentă clară şi naţională din partea României. Mai gravă a fost criza rachetelor din Cuba. Pînă prin 1956 şi chiar 1962, România a fost în aceeaşi barcă cu ceilalţi membri ai tratatului de la Varşovia în care toate partidele au vrut să controleze instituţiile şi politica de stat. Pentru prima dată după moartea lui Stalin a fost posibil să se renegocieze aceste relaţii, care au fost numai de subordonare, şi să le reaşeze pe o bază mai egalitară România a vrut ca dacă are responsabilitate, să aibă şi autoritate.”



    Istoricul american a arătat care au fost argumentele lui Dej care au atras atenţia lumii asupra lui. Track : “Criza rachetelor a fost o mare revelaţie şi anume faptul că Uniunea Sovietică era în stare să provoace un mare război, chiar un război nuclear, fără ca nici măcar să-şi informeze aliaţii. În 1964, în discuţiile cu Zou Enlai, Gheorghiu-Dej a subliniat acest fapt: pentru prima dată au recunoscut că Moscova a fost în stare să facă acest lucru fără orice consultare. Şi consultarea fusese baza acestui tratat de la Varşovia, principiul articolelor tratatului asupra cărora şi România căzuse de acord. România avusese încredere că tratatul nu poate fi forţat într-un fel sau altul. Problema a fost, în primul rând, cum poate fi îngrădită posibilitatea ca Uniunea Sovietică să folosească armele nucleare. În doilea rând, întrebarea a fost cum se poate îngrădi comportamentul sovietic unilateral pe plan internaţional într-un mod care nu ar atrage România într-un război, chiar dacă nu unul nuclear. În primul anunţ de după declaraţia din 1964, Gheorghiu-Dej a spus: răspunsul Pactului de la Varşovia faţă de orice ameninţare nucleară din partea NATO şi SUA n-ar trebui să fie escaladarea armelor nucleare, n-ar trebui să fie escaladarea tensiunilor, nu ar trebui să fie ameninţarea unui război nuclear. Ar trebui să fie o reducere ale acestor acţiuni. Problema de bază care a fost pusă de partea română a fost că Pactul de la Varşovia şi NATO împărtăşesc aceeaşi realitate. Orice acţiune unilaterală fie din partea unuia, fie din partea celuilalt, poate schimba realitatea pentru toţi.”



    Politica de distanţare a României de URSS va fi continuată de succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu. Dar la sfârşitul anilor 1970 devenise clar pentru toată lumea că eliberarea de sub tutela Uniunii Sovietice, însă pe principiile sovietismului, nu avea cum să dureze.

  • Consilierii sovietici în România

    Consilierii sovietici în România

    În apariţia şi dezvoltarea tipului de societate politică sovietică au existat câţiva piloni de bază: armata sovietică, partidul comunist, aparatul de represiune şi consilierii sovietici. Aceştia din urmă au adus de la Moscova în toate ţările Europei Centrale şi de Est maniera de a gândi şi aplica modelul comunist. Şi în România, consilierii sovietici au invadat toate instituţiile statului pentru supravegherea transformării complete a societăţii dintr-una capitalistă într-una socialistă. Formal, a existat o cerere a guvernului român, dar în realitate, trimiterea consilierilor sovietici a fost o decizie a Moscovei.



    În toamna anului 1949, liderul comuniştilor români Gheorghe Gheorghiu-Dej trimitea o scrisoare lui A. A. Gromâko, locţiitor al ministrului de Externe al URSS, prin care se solicita trimiterea unuia sau a doi specialişti care să acorde asistenţă conducerii Partidului Muncitoresc Român pentru analizarea situaţiei unor membri ai partidului cu o activitate neclară şi suspectă”. În şedinţa din 9 noiembrie 1949 a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, solicitarea lui Dej a fost aprobată. Din partea Ministerul Securităţii Statului al URSS au fost trimişi în România numiţii A. M. Saharovski şi V.S. Patrikeev. Acesta era momentul de început. Convenţia dintre România şi URSS semnată pe 5 februarie 1950 consfinţea evidenţa relaţiilor de subordonare dintre cele două ţări.



    Consilierii sovietici au fost trimişi în primul rând în armată şi în Securitate. Durata şederii lor era de 3 ani, iar costurile erau suportate de partea română, atât pentru întreţinerea lor, cât şi pentru cea a familiilor lor. Ei primeau două salarii: unul în lei, pe care îl încasau direct, şi altul în ruble, plătit statului sovietic. În afară de aceasta, consilierii primeau locuinţe gratuite, acces în magazine speciale, cheltuieli de transport.



    Dar nu numai armata şi Securitatea au fost puncte strategice pentru consilierii sovietici, ci şi sectoarele economice. Nicolae Magherescu a fost şef de cabinet al scurtului mandat de ministru pe care l-a avut liberalul Mihail Romniceanu în guvernul Petru Groza dominat de comunişti. În 1996, el povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre existenţa unuia dintre consilierii sovietici din Banca Naţională a României: ”În Banca Naţională am fost trimis la sucursala Ploieşti. Dar nu am stat decât doi ani şi după aceea am revenit în centrală. Şi când am revenit în centrală – asta s-a întâmplat pe la sfârşitul lui 1949-50 – era un consilier sovietic pe care îl chema Romaşov, îmi aduc aminte numele perfect. Şi era neglijent îmbrăcat şi pantalonii necălcaţi, după câte ţin eu minte. Şi acesta a venit cu toate instrucţiunile de la Gost Bank, de la Moscova, şi noi am trecut cu toate operaţiunile noastre de bancă pe modelul Gost Bank. Însă norocul nostru a fost că am avut un guvernator, Aurel Vîjoli, care a fost funcţionar al Băncii Naţionale din 1923. Era un tehnician desăvârşit, era foarte bine pregătit şi mai ales a fost un om care a ţinut la tradiţia Băncii Naţionale, adică a păstrat mentalitatea funcţionarului de bancă.”



    Nicolae Magherescu a arătat şi cum s-a schimbat politica economică a băncii centrale a României, politică dictată de cosilierii sovietici: ”Această schimbare am făcut-o pentru că era ordinul să mergem pe un nou sistem. Ce însemna asta? Tot monetarul care era pe piaţă trebuia să stea în conturi la Banca Naţională. Nici o înteprindere nu avea voie să ţină bani în casă decît la un plafon minim stabilit. În funcţie de monetarul care era la Banca Naţională se fixa şi planul de credite al înteprinderii care era centralizat. Banca Naţională era aceea care finanţa toate intreprinderile, după ce Ministerul de Finanţe le dota cu mijloace circulante proprii. Diferenţa care era peste necesarul de mijloace circulante trebuia acoperită prin credite de la bancă să ia credite. Deci cu noi, cu Banca Naţională şi cu băncile de atunci, a început sistemul centralizat al statului.”



    Aparatul de represiune şi sectoarele economice au fost primele vizate de politica de sovietizare. Dar nu mai puţin importantă a fost şi politica culturală. Artistul Ion Sălişteanu, în 2000, îşi aducea aminte de prezenţa consilierului Kovalenko: “Nu avea dialog cu studenţii, şi venea cu escortă. Era rotofei, cu nasul uşor în vânt, nu era mongoloid din punct de vedere fizionomic, ciudat. Avea o vocaţie şi chiar o plăcere a dictatului şi a speriatului. Profesorii vorbeau în şoaptă, exista o timorare. Mai târziu, el a fost foarte prost răsplătit pentru că a făcut scenografie de proastă calitate. A murit pe undeva, prin Siberia, năpăstuit de serviciile pe care nu le făcuse probabil cum trebuie. Venea însoţit de o doamnă corpolentă şi blondă, o translatoare cu accent rusesc, şi avea un tip de impertinenţă în a da exemple negative şi pozitive, sentenţios în tot ce afirma. Sentimentul de ceva sufocant, de corp străin, l-am avut în perioada aia.”



    Pe 14 ianuarie 1957, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice considera că România avea destui specialişti pentru a-şi continua singură drumul spre comunism. Astfel, asistenţa consilierilor sovietici nu mai era necesară. Deşi în 1958 majoritatea consilierilor au fost rechemaţi la Moscova, totuşi până la începutul anilor 1960 consilieri militari sovietici au fost o prezenţă constantă la Bucureşti.