La
finele celui de-al doilea război mondial, sovieticii au instalat în toate
țările în care a fost prezentă Armata Roșie un regim politic care l-a copiat pe
cel din URSS. Procesului i s-a spus sovietizare sau comunizare prin care
dominația politică a partidului comunist era asigurată de un aparat de
represiune fizică și de economia planificată. Și România a avut neșansa
istorică de a experimenta acel tip de regim între 1945 și 1989.
Sovietizarea a lovit instituțiile
României din plin, una dintre ele fiind Academia Română, înființată în 1866. Timp
de mai mult de 80 de ani, în Academia Română fuseseră primiți cei mai buni
oameni de știință români și străini. Însă regimul instalat pe 6 martie 1945
desființa pe 9 iunie 1948 vechea academie, prin Decretul nr. 76. Era înființată
o nouă instituție, Academia Republicii Populare Române, mai târziu Academia
Republicii Socialiste România, în care accesul era condiționat de ideologia
regimului comunist. Urmările au fost extrem de dure, 100 de membri fiind excluși
și marginalizați. Din cei 100, 33 de academicieni care deținuseră demnitatea de
ministru au fost arestați, 20 dintre ei încarcerați în închisoarea de la
Sighetu Marmației, închisoarea miniștrilor, unde 6 și-au piedut viața.
Andrea Dobeș este cercetător la Memorialul
Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din fosta închisoare de la Sighet. Ea
a prezentat câteva cazuri de academicieni morți acolo, unul a fost cel al
istoricului Alexandru Lapedatu. Din cauza durerilor provocate de afecțiunile
gastrice și a lipsei asistenței medicale din închisoare, pe 30 august 1950
Lapedatu se sinucide prin spânzurare, la vârsta de 73 de ani.
Alexandru Lapedatu a fost
arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 în timpul percheziției domiciliare. Au
fost ridicate trei carnețele cu numere de telefon, o carte despre istoria SUA,
o sumă de bani, un ceas, două perechi de ochelari de vedere, portofelul cu
actele personale și bretele. Între obiectele ridicate nu exista niciun material
ce ar fi putut interesa Securitatea poporului. În tabelul întocmit în primăvara
anului 1950 privind foștii miniștri din anul 1918 până în 1945 care urma a fi
arestați, în dreptul lui Alexandru Lapedatu se menționa că deși nu depunea o
activitate fățișă era un dușman înverșunat al regimului comunist.
O soartă similară a avut Gheorghe Tașcă,
economist și profesor, ministru al industriei și comerțului în 1932.
Andrea Dobeș: Gheorghe Tașcă a fost
arestat la 75 de ani, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. A ajuns la Sighet a doua
zi și nerezistând condițiilor de detenție a murit pe 12 martie 1951. Istoricul
Constantin Giurescu, încarcerat la Sighet 5 ani și 2 luni și care și-a redactat
memoriile, menționează drept cauză posibilă a decesului lui Tașcă o pneumonie,
pe fondul unei suferințe generale cumplite. Fostul avocat și subsecretar de
stat Alexandru Popescu-Necșești menționează și el că îl auzea cum se văita
singur, noaptea, în celulă.
Unul dintre cei mai importanți
istorici români ai secolului 20 a fost bizantinistul Gheorghe Brătianu.
Încarcerat la Sighet, moare în circumstanțe neclare la 55 de ani, în 1953. Nici
până azi istoricii nu știu dacă a murit din cauza loviturilor primite în cap, a
tuberculozei sau sinuciderii prin tăierea venelor gâtului.
În ceea ce-l privește pe Gheorghe Brătianu, el a fost
atacat violent în presa procomunistă încă din toamna anului 1944. Pe 15 august
1947, invocându-se existența unor împrejurări care necesitau asigurarea securității
sale, i s-a fixat domiciliul forțat în locuința sa din București unde a fost
instalat un post de supraveghere fiindu-i impuse o serie de interdicții. A fos
arestat în dimineața zilei de 6 mai 1950, iar pe 7 mai a fost încarcerat în
penitenciarul Sighet.
Tot Constantin Giurescu relata în volumul său de memorii
o întâmplare care s-ar fi petrecut înainte de moartea lui Brătianu. Giurescu
recunoscuse în curtea cea mare glasul lui Gheorghe Brătianu. Nu vedea ce se
întâmpla afară, dar a auzit o lovitură surdă de pumn. Pe când era dus în
celulă, Giurescu a mai auzit o lovitură, părea o palmă, însoțită de o serie de
înjurături. Episcopul Ioan Ploscaru relatează că milițienii, cu o zi înainte de
a muri, l-au silit pe Brătianu să adune bălegarul de porc din curte cu
mâinile.
Singurul academician care a fost
adus în fața instanței, un simulacru de proces, a fost Iuliu Maniu. Nu și-a
pierdut credința în Dumnezeu în detenție, viitorul cardinal Alexandru Todea
fiind cel care l-a spovedit pentru ultima oară.
Andrea Dobeș: Pe 11 noiembrie 1947 a fost
condamnat la temniță grea pe viață pentru crima de înaltă trădare. De la Școala
de Război din București, unde a avut loc procesul, a fost transferat la
penitenciarul din Galați, iar pe 16 august 1951 ajunge la Sighet. Marele Maniu
era deja foarte slăbit, aproape paralizat, iar ziaristul Nicolae Carandino a
fost cel care l-a îngrijit până în ultimele clipe de viață.
Academicienii care au supraviețuit
închisorilor au continuat să trăiască o viață de mizerie și declasare socială.
Supravegheați, erau periodic rearestați și interogați. Însă posteritatea nu i-a
uitat, în 1990, Academia Română reînființată i-a reprimit în rândurile ei.