Radio România Internațional

Tag: stafide

  • Butoiul cu înghețată

    Butoiul cu înghețată

    Îşi amintea cu drag de gustul îngheţatei
    făcute în casă de mama sa, aşa că la un moment dat s-a hotărât să redescopere
    gustul îngheţatei autentice, aşa că a pornit prin satele româneşti pentru a descoperi
    reţete de pe timpuri. Odată ce le-a descoperit, s-a hotărât şi să se
    recalifice. Aşa că Adrian Mengheş, pentru că despre el este vorba, a renunţat
    la profesia de inginer şi şi-a făcut propria afacere, dând naştere brandului:
    butoiul cu îngheţată.


    Am aflat cum a pornit cu maşini de
    îngheţată, la început, dar văzând că pierde multe evenimente de interior şi-a
    dat seama că trebuie să găsească ceva nou. Iar atunci mama sa şi-a amintit că
    în copilăria sa venea cineva pe uliţă cu un butoi cu îngheţată. Ne spune
    povestea acestui brand creatorul lui, Adrian Mengheş: A fost foarte greu
    pentru că nu stăpâneam tainele înghețatei la butoi. Am alergat prin satele
    românești după rețete, după poveste, dar am fost respinși. Cei care mai făceau
    nu au vrut să ne spună. Sunam la primării și spuneam că suntem de la vreun post
    de televiziune şi să ne spună unde găsim aşa ceva, fiindcă vrem să facem
    reportaje. Așa am găsit sprijin prin
    primar, prin vice-primar și așa am ajuns la nea Ion de la Vâlcea, care ne-a
    spus tainele înghețatei la butoi, el fiind supărat, de altfel, că fiul lui nu
    vrea să ducă mai departe tradiţia şi să facă înghețată la butoi. Și a zis, tată,
    uite, a venit un străin căruia îi voi spune totul dacă tot nu vrei să faci.



    Făcând lucrul acesta de mai bine de 11-12
    ani interlocutorul nostru a observat o schimbare în obiceiurile de consum ale
    oamenilor, mai ales în ultima perioadă. Adrian Mengheş: Oamenii au început
    să fie din ce în ce mai atenți la ceea ce mănâncă. Oamenii au început să devină
    mai educaţi. De fiecare dată noi le spunem că facem înghețată de casă. Este o
    mare diferență între înghețata care se găsește în oraş și înghețata pe care o
    facem noi. În primul rând este modalitatea de preparare, pentru că este vorba
    de o altă textură, de un alt gust. Este mult mai densă, nu înglobează atât aer
    cum se întâmplă atunci când se face îngheţata industrială. Deci, în primul rând,
    asta este o mare diferență. Iar în al doilea rând este faptul că noi ne facem
    singuri materia primă, adică baza înghețatei noi o facem din lapte, ouă,
    frișcă, gălbenuș de ou. Şi aromele ni le facem noi !



    Comenzile sunt livrate cu maşinile
    specializate ale firmei sau prin intermediul aplicaţiilor de delivery. Cei mai
    mulţi clienţi au fost în perioada de după lockdown, când vânzările direct din
    laborator ajungeau la 6.000 – 7.000 de lei (1.200 … 1.400 de euro) pe zi. Pe
    site se găsesc vreo 30 de sortimente de îngheţată, iar câteva dintre cele mai
    vândute sunt vanilie, ciocolată, mango, caramel sărat sau mentă, dar Adrian
    Mengheş ne-a povestit: Gusturile ni le facem ori din fructe
    congelate, ori, acum, că este toamnă, facem din dovleac copt, din măr copt cu
    scoțișoară. Aromele ni le facem noi cap-coadă. Ne place nouă să spunem despre
    noi că suntem adevăraţi gelatieri, cu toate că noi cu avem cursuri de
    specialitate, să zic că am studiat înghețata, că am făcut cursuri. Pur și
    simplu o facem pe gustul nostru, pe gustul omului de rând. De-a lungul timpului
    am experimentat peste o sută de arome, dar este foarte greu, pentru că vanilia,
    ciocolata, căpşuna, zmeura sunt cele mai cerute. De obicei vara, când este
    vârful sezonului de îngheţată, mergem pe sortimente clasice, iar acum, spre
    toamnă ne adaptăm sezonului.


    La ediţia din această toamnă, Adrian
    Mengheş a participat la Festivalul Bărbaţi pe Mătăsari, venind şi cu o noutate: Am participat la cele trei ediţii la Bărbaţi pe Mătăsari, numai că
    este prima oară când am făcut demonstraţii de îngheţată acolo. În general, noi
    veneam cu îngheţata gata făcută, dar la rugămintea organizatorului, am fost de
    acord şi trebuie să recunosc că am fost foarte bine primit în acel festival. Nu
    ne aşteptam ca într-o zi de octombrie să vindem aşa de bine.



    Îngheţata se prepară prin introducerea
    ingredientelor într-un cilindru de inox, care, la rândul său se introduce
    într-un butoi, în jurul căruia se adaugă gheaţă şi sare, pentru a grăbi procesul
    de îngheţare. Ulterior, se începe rotirea cilindrului de inox, manual, timp de
    aproximativ 4 ore. După aceea, îngheţata este depozitată în loc sigur, ce
    respectă criteriile sanitare şi de mediu necesare.


    Cele mai provocatoare îngheţate din ofertă
    îmi par cele de colivă, muştar, lavandă, busuioc, dar nu m-aş da în lături de
    la a le încerca nici pe cele de ghimbir şi stafide, măr copt şi biscuiţi sau
    vanilie fără zahăr.


  • Preparate de Crăciun

    Preparate de Crăciun


    Cu câteva zile înainte de Crăciun, mai precis în ziua de Ignat (20 decembrie), are loc, conform tradiţiei, sacrificarea porcului care urmează să fie preparat pentru masa de Crăciun. Este nevoie de timp pentru ca pe masa de Crăciun să ajungă preparate tradiţionale precum piftie, lebăr, şorici, slănină, jumări, tobă, caltaboş, cârnaţi şi sarmale. Sacrificarea rituală este urmată de aşa-numita “pomană a porcului”, care se pregăteşte rapid. Într-un vas de tuci (fontă), în care se topeşte osânză, acea grăsime care se adună din cavitatea abdominală a porcului se adaugă cuburi de carne (pulpă, costiţă şi fleică), ficat şi splină de porc, iar spre final vin roşu, cimbru uscat, piper şi sare după gust.



    Lebărul, o denumire locală care provine cel mai probabil de la cuvântul german leberwurst, este un fel de cârnat preparat din ficat, grăsime şi condimente, învelişul fiind întestinul gros. Caltaboşul este asemănător cârnatului, iar ca înveliş se foloseşte intestinul gros, la fel ca la lebăr. Caltaboşul este umplut cu organe de porc, precum ficat, splină, rinichi şi inimă. Toate organele trebuie fierte, tocate şi apoi amestecate cu orez, ceapă tocată mărunt, piper negru măcinat, nucşoară şi ienibahar, condimente, de asemenea, măcinate, adăugând şi sare după gust. Un alt preparat pus pe platoul de aperitive este toba. Conţine un amestec de bucăţi de carne de porc cu grăsime, din porţiunea guşei, la care se adaugă şorici, bucăti de ficat, inimă, rinichi şi limbă, precum şi urechi. Toate acestea, mărunţite, sunt puse fie în interiorul stomacului de porc, fie într-un înveliş plastic, atunci când toba este obţinută industrial.



    Pentru masa de Crăciun se pregăteşte friptură de porc şi cârnaţi proaspeţi puşi pe grătar sau prăjiţi în ulei, cu garnitură de varză acră călită, precum şi sarmalele. Întâlnite în tot spaţiul balcanic, dar revendicate de fiecare ţară ca fiind produs tradiţional, sarmalele îşi au originea în bucătăria turcească de unde au înprumutat şi numele, pentru că în turcă li se spune “sarmak”. În timp ce turcii au făcut sarmale din foi de viţă şi le-au umplut cu carne de vită sau cu orez şi stafide, popoarele din Balcani au diversificat reţetele, folosind ca înveliş foile de varză, dulce sau murată, iar ca umplutură carnea tocată de porc, de pasăre sau chiar de peşte. În România, sarmalele tradiţionale sunt cele cu varză acră şi cu carne de porc. Se servesc calde, după ce pe ele se toarnă smântână, alături de mămăligă.



    Desertul tradiţional pentru masa de Crăciun este cozonacul. Este făcut din aluat dospit, cu ouă, unt, zahăr şi este umplut cu nucă, cu cacao, cu stafide sau cu rahat.


  • Preparate de Crăciun

    Preparate de Crăciun


    Cu câteva zile înainte de Crăciun, mai precis în ziua de Ignat (20 decembrie), are loc, conform tradiţiei, sacrificarea porcului care urmează să fie preparat pentru masa de Crăciun. Este nevoie de timp pentru ca pe masa de Crăciun să ajungă preparate tradiţionale precum piftie, lebăr, şorici, slănină, jumări, tobă, caltaboş, cârnaţi şi sarmale. Sacrificarea rituală este urmată de aşa-numita “pomană a porcului”, care se pregăteşte rapid. Într-un vas de tuci (fontă), în care se topeşte osânză, acea grăsime care se adună din cavitatea abdominală a porcului se adaugă cuburi de carne (pulpă, costiţă şi fleică), ficat şi splină de porc, iar spre final vin roşu, cimbru uscat, piper şi sare după gust.



    Lebărul, o denumire locală care provine cel mai probabil de la cuvântul german leberwurst, este un fel de cârnat preparat din ficat, grăsime şi condimente, învelişul fiind întestinul gros. Caltaboşul este asemănător cârnatului, iar ca înveliş se foloseşte intestinul gros, la fel ca la lebăr. Caltaboşul este umplut cu organe de porc, precum ficat, splină, rinichi şi inimă. Toate organele trebuie fierte, tocate şi apoi amestecate cu orez, ceapă tocată mărunt, piper negru măcinat, nucşoară şi ienibahar, condimente, de asemenea, măcinate, adăugând şi sare după gust. Un alt preparat pus pe platoul de aperitive este toba. Conţine un amestec de bucăţi de carne de porc cu grăsime, din porţiunea guşei, la care se adaugă şorici, bucăti de ficat, inimă, rinichi şi limbă, precum şi urechi. Toate acestea, mărunţite, sunt puse fie în interiorul stomacului de porc, fie într-un înveliş plastic, atunci când toba este obţinută industrial.



    Pentru masa de Crăciun se pregăteşte friptură de porc şi cârnaţi proaspeţi puşi pe grătar sau prăjiţi în ulei, cu garnitură de varză acră călită, precum şi sarmalele. Întâlnite în tot spaţiul balcanic, dar revendicate de fiecare ţară ca fiind produs tradiţional, sarmalele îşi au originea în bucătăria turcească de unde au înprumutat şi numele, pentru că în turcă li se spune “sarmak”. În timp ce turcii au făcut sarmale din foi de viţă şi le-au umplut cu carne de vită sau cu orez şi stafide, popoarele din Balcani au diversificat reţetele, folosind ca înveliş foile de varză, dulce sau murată, iar ca umplutură carnea tocată de porc, de pasăre sau chiar de peşte. În România, sarmalele tradiţionale sunt cele cu varză acră şi cu carne de porc. Se servesc calde, după ce pe ele se toarnă smântână, alături de mămăligă.



    Desertul tradiţional pentru masa de Crăciun este cozonacul. Este făcut din aluat dospit, cu ouă, unt, zahăr şi este umplut cu nucă, cu cacao, cu stafide sau cu rahat.


  • Mâncăruri din Moldova

    Mâncăruri din Moldova

    Fiecare provincie a României
    se remarcă prin preparate
    specifice, unele dintre ele purtând şi denumirea de origine,
    ca în cazul vinurilor. În această ediţie deschidem
    uşa bucătăriei din
    Moldova (provincie situată în estul
    României, în exteriorul Carpaţilor Orientali), unde întâlnim multe preparate savuroase. Printre acestea există, aşa cum am menţionat,
    preparate care au denumire de origine precum tochitură moldovenească sau sarmale moldoveneşti sau altele care, pur şi simplu, se identifică cu Moldova, precum celebrele plăcinte poale-n brâu sau acele chiftele alungite cărora li se spune pârjoale. Tot în Moldova sunt şi cele mai întinse suprafeţe
    cultivate cu viţă de
    vie, unele soiuri fiind româneşti. Multe dintre mâncăruri pot fi asociate cu vinurile produse în Moldova, iar dacă ne referim la soiurile româneşti, atunci putem menţiona
    Galbena de Odobeşti şi Şarba din zona Vrancei, cel mai mare bazin viticol
    al României,
    Busuioaca de Bohotin din zona Huşi, Grasa, Feteasca şi Frâncuşa din
    podgoriile de la Cotnari, Iaşi.

    În comunităţile tradiţionale
    din Moldova, dimineaţa sunt servite ouă ochiuri cu jumări şi brânză rasă,
    ţinută la păstrare în borcane, iar la prânz, printre preparatele preferate ale
    moldovenilor, figurează iahnia de cartofi sau de fasole, varza călită, ciorba
    de fasole şi ciorba de găină sau ciorba de potroace, făcută din
    măruntaie de pui fierte cu morcov, orez, ceapă şi pătrunjel şi acrită cu borş. În Moldova am
    întâlnit borşul cu tocmăgei, tocmăgeii fiind o denumire regională pentru
    tăiţeii de casă. Reţeta este destul de simplă. Tăiţeii se pregătesc din făină,
    un ou, puţină sare şi apă, amestecându-se până se obţine un aluat vârtos, care
    nu se lipeşte de mână. După ce am întins aluatul în foi subţiri, tăiem fâşii şi
    le lăsăm să se usuce. Avem nevoie de jumătate de găină, pe care o tăiem în
    bucăţi mai mici şi pe care o punem la fiert, îndepărtând spuma care apare la
    suprafaţă. Se mai pun la fiert un morcov, o rădăcină de pătrunjel şi alta de
    păstârnac, precum şi o ţelină, toate legumele fiind tăiate în bucăţi mici. După
    ce a fiert carnea, în oală se pun tăiţeii, turnăm borşul, proporţia fiind două
    părţi apă, o parte borş. După ce începe să clocoteasca, presărăm în oală frunze
    tocate de leuştean, precum şi sare, după gust. Luăm puţină zeamă şi o amestecăm
    cu smântână, separat, într-un castron, după care o turnăm la loc în oală.
    Borşul se serveşte imediat.


    După ce trecem de felul principal, care
    ar putea fi pârjoalele moldoveneşti,
    obţinute din carne tocată de porc, de vită sau în amestec, ajungem la desert, la faimoasele plăcinte
    poale-n brâu. Acestea se pregătesc din aluat dospit, care, după ce este transformat
    într-o foaie cu ajutorul sucitorului, este porţionat în pătrate cu latura de
    circa 15 cm. Pe aceste pătrate de aluat este pusă umplutura de brânză dulce şi stafide, după care
    colţurile sunt aduse spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi
    ridică poalele sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când spală rufe
    la râu.

  • Mâncăruri din Moldova

    Mâncăruri din Moldova

    Fiecare provincie a României
    se remarcă prin preparate
    specifice, unele dintre ele purtând şi denumirea de origine,
    ca în cazul vinurilor. În această ediţie deschidem
    uşa bucătăriei din
    Moldova (provincie situată în estul
    României, în exteriorul Carpaţilor Orientali), unde întâlnim multe preparate savuroase. Printre acestea există, aşa cum am menţionat,
    preparate care au denumire de origine precum tochitură moldovenească sau sarmale moldoveneşti sau altele care, pur şi simplu, se identifică cu Moldova, precum celebrele plăcinte poale-n brâu sau acele chiftele alungite cărora li se spune pârjoale. Tot în Moldova sunt şi cele mai întinse suprafeţe
    cultivate cu viţă de
    vie, unele soiuri fiind româneşti. Multe dintre mâncăruri pot fi asociate cu vinurile produse în Moldova, iar dacă ne referim la soiurile româneşti, atunci putem menţiona
    Galbena de Odobeşti şi Şarba din zona Vrancei, cel mai mare bazin viticol
    al României,
    Busuioaca de Bohotin din zona Huşi, Grasa, Feteasca şi Frâncuşa din
    podgoriile de la Cotnari, Iaşi.

    În comunităţile tradiţionale
    din Moldova, dimineaţa sunt servite ouă ochiuri cu jumări şi brânză rasă,
    ţinută la păstrare în borcane, iar la prânz, printre preparatele preferate ale
    moldovenilor, figurează iahnia de cartofi sau de fasole, varza călită, ciorba
    de fasole şi ciorba de găină sau ciorba de potroace, făcută din
    măruntaie de pui fierte cu morcov, orez, ceapă şi pătrunjel şi acrită cu borş. În Moldova am
    întâlnit borşul cu tocmăgei, tocmăgeii fiind o denumire regională pentru
    tăiţeii de casă. Reţeta este destul de simplă. Tăiţeii se pregătesc din făină,
    un ou, puţină sare şi apă, amestecându-se până se obţine un aluat vârtos, care
    nu se lipeşte de mână. După ce am întins aluatul în foi subţiri, tăiem fâşii şi
    le lăsăm să se usuce. Avem nevoie de jumătate de găină, pe care o tăiem în
    bucăţi mai mici şi pe care o punem la fiert, îndepărtând spuma care apare la
    suprafaţă. Se mai pun la fiert un morcov, o rădăcină de pătrunjel şi alta de
    păstârnac, precum şi o ţelină, toate legumele fiind tăiate în bucăţi mici. După
    ce a fiert carnea, în oală se pun tăiţeii, turnăm borşul, proporţia fiind două
    părţi apă, o parte borş. După ce începe să clocoteasca, presărăm în oală frunze
    tocate de leuştean, precum şi sare, după gust. Luăm puţină zeamă şi o amestecăm
    cu smântână, separat, într-un castron, după care o turnăm la loc în oală.
    Borşul se serveşte imediat.


    După ce trecem de felul principal, care
    ar putea fi pârjoalele moldoveneşti,
    obţinute din carne tocată de porc, de vită sau în amestec, ajungem la desert, la faimoasele plăcinte
    poale-n brâu. Acestea se pregătesc din aluat dospit, care, după ce este transformat
    într-o foaie cu ajutorul sucitorului, este porţionat în pătrate cu latura de
    circa 15 cm. Pe aceste pătrate de aluat este pusă umplutura de brânză dulce şi stafide, după care
    colţurile sunt aduse spre centru, de unde şi asemănarea cu o femeie care îşi
    ridică poalele sau, dacă vreţi, îşi pune poalele în brâu atunci când spală rufe
    la râu.

  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea

    Provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră,
    Dobrogea are o gastronomie cu puternice influenţe orientale datorită
    minorităţii turco-tătare. Bucătăria dobrogeană se bazează pe peşte şi pe carnea
    de oaie, însă nu exclude carnea de pasăre, de vacă şi de porc. Preparatele de
    bază sunt însoţite de garnituri de orez sau de legume. Produse din lapte de
    oaie precum iaurt sau telemea sunt folosite de asemenea pentru pregătirea altor
    mâncăruri. Gastronomia Dobrogei este influenţată însă şi de alte comunităti
    etnice precum cele ale grecilor sau ruşilor lipoveni, ultimii răspândiţi prin
    Delta Dunării. Dintre mâncărurile specifice Doborgei pot fi menţionate ciorbele
    pescăreşti, peştele marinat, saramura de peşte, pilaful dobrogean, salatele
    dobrogene, cârnaţii de oaie, mielul la proţap, dar şi preparate care poartă
    marca minorităţii turco-tătare: chebap, cârnaţii uscaţi precum ghiudem şi
    babic, musacaua dobrogeană sau garniturile de orez. Să nu uităm şi de
    deserturile specifice Dobrogei, cu stafide sau cu rahat şi nici de celebrele
    baclavale şi sarailii.


    Pilaful dobrogean din măruntaie de miel este un
    preparat specific Dobrogei, în alte regiuni ale României măruntaiele de miel
    fiind înlocuite cu pipote şi inimi de pui. Pentru prepararea pilafului
    dobrogean avem nevoie de circa jumătate de kg de ficat, rinichi şi intestine de
    miel, de circa un sfert de kg de orez, de două cepe, un morcov şi, dacă este posibil,
    de două roşii şi un ardei gras. Măruntaiele de miel trebuie opărite şi apoi
    puse la fiert alături de morcov. Separat se căleşte uşor ceapa tocată mărunt,
    impreună cu orezul, spălat în prealabil în două .. trei ape. Ceapa şi orezul
    sunt puse apoi la fiert într-un vas, pentru circa 20 de minute, împreună cu
    măruntaiele de miel şi cu morcovul, toate fiind tocate mărunt. Dacă folosim
    roşii şi ardei gras, atunci şi aceste legume trebuie tocate înainte de a fi
    puse la fiert împreună cu orezul. Spre final, se condimentează cu piper şi
    ienibahar şi se adugă sare după gust.


    Vă mai propunem un alt
    preparat specific Dobrogei, frigăruile cu carne de berbec. Avem nevoie de un kg
    de pulpă de berbec, de câteva cepe, de piper şi de cimbru măcinat şi de puţin
    vin. Se taie carnea în felii subţiri, se sărează puţin şi se lasă pentru câteva
    ore într-un baiţ, adică un amestec de vin, cimbru şi piper. După aceea, se
    înfig bucăţile de carne în ţepuşe de lemn sau din oţel inox, punând între ele
    foi de ceapă. Frigăruile se pun apoi pe grătar şi se rotesc pentru a fi
    pătrunse uniform de dogoare.

  • Mâncăruri din Dobrogea

    Mâncăruri din Dobrogea

    Provincie situată între Dunăre şi Marea Neagră,
    Dobrogea are o gastronomie cu puternice influenţe orientale datorită
    minorităţii turco-tătare. Bucătăria dobrogeană se bazează pe peşte şi pe carnea
    de oaie, însă nu exclude carnea de pasăre, de vacă şi de porc. Preparatele de
    bază sunt însoţite de garnituri de orez sau de legume. Produse din lapte de
    oaie precum iaurt sau telemea sunt folosite de asemenea pentru pregătirea altor
    mâncăruri. Gastronomia Dobrogei este influenţată însă şi de alte comunităti
    etnice precum cele ale grecilor sau ruşilor lipoveni, ultimii răspândiţi prin
    Delta Dunării. Dintre mâncărurile specifice Doborgei pot fi menţionate ciorbele
    pescăreşti, peştele marinat, saramura de peşte, pilaful dobrogean, salatele
    dobrogene, cârnaţii de oaie, mielul la proţap, dar şi preparate care poartă
    marca minorităţii turco-tătare: chebap, cârnaţii uscaţi precum ghiudem şi
    babic, musacaua dobrogeană sau garniturile de orez. Să nu uităm şi de
    deserturile specifice Dobrogei, cu stafide sau cu rahat şi nici de celebrele
    baclavale şi sarailii.


    Pilaful dobrogean din măruntaie de miel este un
    preparat specific Dobrogei, în alte regiuni ale României măruntaiele de miel
    fiind înlocuite cu pipote şi inimi de pui. Pentru prepararea pilafului
    dobrogean avem nevoie de circa jumătate de kg de ficat, rinichi şi intestine de
    miel, de circa un sfert de kg de orez, de două cepe, un morcov şi, dacă este posibil,
    de două roşii şi un ardei gras. Măruntaiele de miel trebuie opărite şi apoi
    puse la fiert alături de morcov. Separat se căleşte uşor ceapa tocată mărunt,
    impreună cu orezul, spălat în prealabil în două .. trei ape. Ceapa şi orezul
    sunt puse apoi la fiert într-un vas, pentru circa 20 de minute, împreună cu
    măruntaiele de miel şi cu morcovul, toate fiind tocate mărunt. Dacă folosim
    roşii şi ardei gras, atunci şi aceste legume trebuie tocate înainte de a fi
    puse la fiert împreună cu orezul. Spre final, se condimentează cu piper şi
    ienibahar şi se adugă sare după gust.


    Vă mai propunem un alt
    preparat specific Dobrogei, frigăruile cu carne de berbec. Avem nevoie de un kg
    de pulpă de berbec, de câteva cepe, de piper şi de cimbru măcinat şi de puţin
    vin. Se taie carnea în felii subţiri, se sărează puţin şi se lasă pentru câteva
    ore într-un baiţ, adică un amestec de vin, cimbru şi piper. După aceea, se
    înfig bucăţile de carne în ţepuşe de lemn sau din oţel inox, punând între ele
    foi de ceapă. Frigăruile se pun apoi pe grătar şi se rotesc pentru a fi
    pătrunse uniform de dogoare.

  • Cozonac

    Cozonac

    Cozonacul este unul dintre preparatele specifice marilor sărbători ale
    românilor, mirosul acestuia fiind asociat cu Paştele şi cu Crăciunul. Nu este
    considerat un preparat specific bucătăriei româneşti, însă în secolul al 19-lea
    cozonacul exista în spaţiul românesc, dovadă fiind aşa-numita Carte de bucate
    boiereşti având doi autori ascunşi după iniţialele numelor lor, dar despre
    care s-a aflat că sunt Mihail Kogălniceanu (om politic de orientare liberală)
    şi Costache Negruzzi (om politic şi scriitor). Pe scurt reţeta de cozonac era
    cam aşa: La trei ocă de făină – oca fiind o veche măsură, de circa un
    kg şi un sfert – faci plămădeală cu o litră (adică un sfert de kg) drojdii de
    bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de
    dospeşte frumos şi pui
    două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă, frământându-l până ce se desprinde de pe mâini


    Reţetele de astăzi nu diferă foarte
    mult de cea prezentată, în cazul
    ingredientelor din reţeta prezentată fiind poate, o exagerare în cazul cantităţii de
    unt întrebuinţate. În alte reţete
    vechi, la 3 … 4 kg de făină sunt indicate 150 de ouă, ceea ce iarăşi este
    o exagerare. De la cozonacul simplu doar îndulcit
    cu zahăr, s-a ajuns ca aceasta să fie umplut cu nucă sau cu
    mac, obicei din Transilvania, inspirat probabil de la plăcintele tradiţionale
    cu mac ale austriecilor şi maghiarilor.
    În exteriorul arcului carpatic, acolo unde influenţa turcească s-a simţit şi sub formă gastronomică, cozonacul a fost umplu, normal, cu rahat şi cu
    stafide.


    Pentru a obţine doi
    cozonaci, avem nevoie de un kg de făină, de 50 de grame de drojdie proaspătă de bere sau
    de două plicuri de drojdie uscată, de un pachet de unt de 200 de grame, de un sfert
    de kg de zahăr, de 6 ouă, de puţină
    sare, de esenţă de vanilie, de puţină coajă rasă de lămâie şi de circa 25 de grame de zahăr vanilat. Dacă folosim
    drojdie proaspătă, atunci
    trebuie sfărâmată şi amestecată cu puţin lapte
    încălzit, cu zahăr şi cu câteva linguri de făină şi lăsăm la crescut.
    De menţionat este faptul că pregătirea cozonacilor se face într-un spaţiu
    călduros şi, pe cât posibil, fără curenţi de aer. După ce aluatul a crescut
    adăugăm 5 gălbenuşuri de ou, bătute cu puţină sare, restul de lapte şi de
    făină, untul topit, coaja rasă de lămâie, zahărul vanilat. Urmează cea mai
    obositoare parte: frământatul aluatului. Trebuie făcută cu răbdare, cu palmele
    şi cu pumnii, timp de circa jumătate de oră. Maşina de făcut pâine poate
    înlocui această operatiune manuală. Aluatul trebuie lăsat la dospit şi, după ce
    a crescut, trebuie împărţit în patru părţi pe care le facem suluri. Putem pune
    în aluat fie stafide, fie bucăti de rahat, fie nuci mărunţite şi amestecate cu
    zahăr şi pudră de cacao. Împletim sulurile de aluat două câte două, după care
    le aşezăm într-o tavă unsă cu puţin ulei sau tapetată cu hârtie de copt. Cu
    ajutorul unei pensule, ungem partea superioară a cozonacului cu un ou bătut.
    Lăsăm în continuare la dospit până îşi dublează volumul şi apoi introducem
    tăvile în cuptor, la copt, circa o oră, la foc potrivit. Trebuie lasaţi să se
    răcească, după care pot fi scoşi din formă şi tăiaţi în felii.

  • Cozonac

    Cozonac

    Cozonacul este unul dintre preparatele specifice marilor sărbători ale
    românilor, mirosul acestuia fiind asociat cu Paştele şi cu Crăciunul. Nu este
    considerat un preparat specific bucătăriei româneşti, însă în secolul al 19-lea
    cozonacul exista în spaţiul românesc, dovadă fiind aşa-numita Carte de bucate
    boiereşti având doi autori ascunşi după iniţialele numelor lor, dar despre
    care s-a aflat că sunt Mihail Kogălniceanu (om politic de orientare liberală)
    şi Costache Negruzzi (om politic şi scriitor). Pe scurt reţeta de cozonac era
    cam aşa: La trei ocă de făină – oca fiind o veche măsură, de circa un
    kg şi un sfert – faci plămădeală cu o litră (adică un sfert de kg) drojdii de
    bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de
    dospeşte frumos şi pui
    două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă, frământându-l până ce se desprinde de pe mâini


    Reţetele de astăzi nu diferă foarte
    mult de cea prezentată, în cazul
    ingredientelor din reţeta prezentată fiind poate, o exagerare în cazul cantităţii de
    unt întrebuinţate. În alte reţete
    vechi, la 3 … 4 kg de făină sunt indicate 150 de ouă, ceea ce iarăşi este
    o exagerare. De la cozonacul simplu doar îndulcit
    cu zahăr, s-a ajuns ca aceasta să fie umplut cu nucă sau cu
    mac, obicei din Transilvania, inspirat probabil de la plăcintele tradiţionale
    cu mac ale austriecilor şi maghiarilor.
    În exteriorul arcului carpatic, acolo unde influenţa turcească s-a simţit şi sub formă gastronomică, cozonacul a fost umplu, normal, cu rahat şi cu
    stafide.


    Pentru a obţine doi
    cozonaci, avem nevoie de un kg de făină, de 50 de grame de drojdie proaspătă de bere sau
    de două plicuri de drojdie uscată, de un pachet de unt de 200 de grame, de un sfert
    de kg de zahăr, de 6 ouă, de puţină
    sare, de esenţă de vanilie, de puţină coajă rasă de lămâie şi de circa 25 de grame de zahăr vanilat. Dacă folosim
    drojdie proaspătă, atunci
    trebuie sfărâmată şi amestecată cu puţin lapte
    încălzit, cu zahăr şi cu câteva linguri de făină şi lăsăm la crescut.
    De menţionat este faptul că pregătirea cozonacilor se face într-un spaţiu
    călduros şi, pe cât posibil, fără curenţi de aer. După ce aluatul a crescut
    adăugăm 5 gălbenuşuri de ou, bătute cu puţină sare, restul de lapte şi de
    făină, untul topit, coaja rasă de lămâie, zahărul vanilat. Urmează cea mai
    obositoare parte: frământatul aluatului. Trebuie făcută cu răbdare, cu palmele
    şi cu pumnii, timp de circa jumătate de oră. Maşina de făcut pâine poate
    înlocui această operatiune manuală. Aluatul trebuie lăsat la dospit şi, după ce
    a crescut, trebuie împărţit în patru părţi pe care le facem suluri. Putem pune
    în aluat fie stafide, fie bucăti de rahat, fie nuci mărunţite şi amestecate cu
    zahăr şi pudră de cacao. Împletim sulurile de aluat două câte două, după care
    le aşezăm într-o tavă unsă cu puţin ulei sau tapetată cu hârtie de copt. Cu
    ajutorul unei pensule, ungem partea superioară a cozonacului cu un ou bătut.
    Lăsăm în continuare la dospit până îşi dublează volumul şi apoi introducem
    tăvile în cuptor, la copt, circa o oră, la foc potrivit. Trebuie lasaţi să se
    răcească, după care pot fi scoşi din formă şi tăiaţi în felii.

  • Plăcintă cu brânză dulce şi stafide

    Plăcintă cu brânză dulce şi stafide

    Tradiţiile gastronomice sunt influenţate de multe ori de sărbătorile religioase, când se pregătesc mâncăruri şi preparate specifice. În urmă cu o săptămână, la Prejmer, în apropiere de Braşov a fost organizat “Festivalul clătitelor” pentru a marca o tradiţie săsească de dinaintea intrării în Poştul Paştelui, conform calendarului Bisericii Evanghelice. De la vechiul obicei de a împărţi clătite, astăzi s-a ajuns la un festival care are rolul de a promova această localitate unde se află şi o biserică fortificată ridicată şi întreţinută de comunitatea saşilor din Prejmer.



    În calendarul ortodox, la sfârşitul acestei săptămâni este Lăsata Secului, care marchează ultima zi când se mai poate mânca de dulce, adică ouă, peşte şi lactate, înainte de a începe Postul Paştelui. În Muntenia, există un obicei ca nora să prepare plăcinte cu brânză dulce şi stafide pe care le oferă apoi soacrei, pentru ca relaţia dintre cele două să rămână să spunem “due” şi în perioada Postului Paştelui.



    Plăcinta cu brânză dulce şi stafide este sugestia gastronomică pentru ediţia din această săptămână. Avem nevoie de jumătate de kg de făină, de jumătate de kg de brânză de vaci, de o cană cu lapte, de unt sau smântână, zahăr, şi zăhăr vanilat, de 100 de grame de stafide, de esenţă de rom, de puţin ulei şi de două gălbenuşuri de ou. Făina este amestecată cu drojdia, cu două, trei linguri de zahăr şi cu puţin unt sau cu 2 .. . 3 linguri de smântână şi se frământă aluatul, după care se întind două foi. Una dintre aceste foi se întinde în tava unsă cu puţin unt. Pentru umplutură, se amestecă brânza cu două gălbenuşuri, cu două linguri cu smântâna, cu 3 … 4 linguri cu zahăr, cu un plic de zahăr vanilat şi cu stafidele. Se omogenizează şi apoi se întinde peste foaia de aluat, după care deasupra se pune cealaltă foaie de aluat. Aluatul se înţeapă cu o furculiţă din loc în loc, după care se pune tava în cuptor pentru circa jumătate de oră, la foc potrivit. După ce se scoate tava din cuptor, se presară zahăr pudră peste plăcintă, se porţionează şi se serveşte caldă.

  • Plăcintă cu brânză dulce şi stafide

    Plăcintă cu brânză dulce şi stafide

    Tradiţiile gastronomice sunt influenţate de multe ori de sărbătorile religioase, când se pregătesc mâncăruri şi preparate specifice. În urmă cu o săptămână, la Prejmer, în apropiere de Braşov a fost organizat “Festivalul clătitelor” pentru a marca o tradiţie săsească de dinaintea intrării în Poştul Paştelui, conform calendarului Bisericii Evanghelice. De la vechiul obicei de a împărţi clătite, astăzi s-a ajuns la un festival care are rolul de a promova această localitate unde se află şi o biserică fortificată ridicată şi întreţinută de comunitatea saşilor din Prejmer.



    În calendarul ortodox, la sfârşitul acestei săptămâni este Lăsata Secului, care marchează ultima zi când se mai poate mânca de dulce, adică ouă, peşte şi lactate, înainte de a începe Postul Paştelui. În Muntenia, există un obicei ca nora să prepare plăcinte cu brânză dulce şi stafide pe care le oferă apoi soacrei, pentru ca relaţia dintre cele două să rămână să spunem “due” şi în perioada Postului Paştelui.



    Plăcinta cu brânză dulce şi stafide este sugestia gastronomică pentru ediţia din această săptămână. Avem nevoie de jumătate de kg de făină, de jumătate de kg de brânză de vaci, de o cană cu lapte, de unt sau smântână, zahăr, şi zăhăr vanilat, de 100 de grame de stafide, de esenţă de rom, de puţin ulei şi de două gălbenuşuri de ou. Făina este amestecată cu drojdia, cu două, trei linguri de zahăr şi cu puţin unt sau cu 2 .. . 3 linguri de smântână şi se frământă aluatul, după care se întind două foi. Una dintre aceste foi se întinde în tava unsă cu puţin unt. Pentru umplutură, se amestecă brânza cu două gălbenuşuri, cu două linguri cu smântâna, cu 3 … 4 linguri cu zahăr, cu un plic de zahăr vanilat şi cu stafidele. Se omogenizează şi apoi se întinde peste foaia de aluat, după care deasupra se pune cealaltă foaie de aluat. Aluatul se înţeapă cu o furculiţă din loc în loc, după care se pune tava în cuptor pentru circa jumătate de oră, la foc potrivit. După ce se scoate tava din cuptor, se presară zahăr pudră peste plăcintă, se porţionează şi se serveşte caldă.