Radio România Internațional

Tag: stalinism

  • Expoziția foto-documentară „Copilăria în Gulag”

    Expoziția foto-documentară „Copilăria în Gulag”

    Ambasada Republicii Moldova la București, în colaborare cu Senatul României, Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Muzeul Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice, au organizat la Bucureşti expoziția foto-documentară „Copilăria în Gulag”. Este un proiect de comemorare a victimelor deportărilor și represiunilor politice, în contextul împlinirii în 2024 a 75 de ani de la cel de-al doilea și cel mai mare val de deportări staliniste din Basarabia, care a avut loc pe 5-6 iulie 1949.

    Demersul expozițional reunește circa 180 de imagini foto-documentare, însoțite de memorii şi documente de arhivă din colecțiile Muzeului Național de Istorie a Moldovei, Muzeului Ținutului Edineț, Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca, Arhivei INIS ProMemoria, precum și din arhivele comunităților memoriei și ale supraviețuitorilor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească.

    Am discutat după vernisaj cu Ambasadorul Republicii Moldova în România, Victor Chirilă.

  • Represiunea comunistă – torţionarul

    Represiunea comunistă – torţionarul

    În ultima perioadă, în România presa a repus în
    circulaţie un cuvânt cu o rezonanţă înfricoşătoare: torţionar. Readucerea în
    atenţia publicului a torţionarului are legătură cu condamnarea ultimilor
    supravieţuitori din cei care au supus deţinuţii politici unor torturi
    îngrozitoare în anii 1950, anii stalinismului celui mai sălbatic. Însă deşi
    cuvântul are un înţeles precis, el a ajuns să fie deturnat din cauza uzului său
    impropriu, şi anume din cauza folosirii sale pentru toţi cei care au lucrat în
    închisori şi în justiţia comunistă.


    Torţionarul
    însă a fost, în egală măsură, victimă şi călău. Unii dintre acei oameni
    nevinovaţi care ajunseseră în închisorile comuniste voiau să scape. Şi fie din
    cauza slăbiciunilor fizice, fie sau din cauza caracterului detestabil, au ales
    să scape pe spinarea colegilor de suferinţă. Au ales să intre în ceea ce a fost
    denumit experimentul Piteşti, o formă de reeducare inspirată de teoria şi practica
    sovietică. Unui om, prin tortură continuă, i se schimba personalitatea, i se
    ştergeau valorile, principiile şi educaţia şi se inoculau altele, comuniste.
    Începută în anul 1949, la închisoarea de la Piteşti, reeducarea trebuia să fie
    un experiment ale cărei cercetări urma a fi extinse la nivel societal. Aceia
    care au ales acel mod de a-şi trata semenii au fost torţionarii, iar cel mai
    cunoscut portret a fost cel al lui Eugen Ţurcanu.


    În
    arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune există
    interviuri cu supravieţuitorii reeducării de la Piteşti. Deţinutul politic Sorin
    Bottez, intervievat în anul 2001, avea încă dificultăţi să vorbească despre
    experimentul Piteşti care avusese loc în urmă cu o jumătate de secol. Este un subiect deosebit de
    trist şi deosebit de penibil. În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte
    puţinii supravieţuitori care nu au căzut în timpul reeducării şi care nu a
    făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare
    a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi. Cu excepţia celor care au
    făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur
    şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i
    văd puşi la stâlpul infamiei! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Dar trebuie
    făcută o deosebire netă între cei care au căzut în timpul reeducării, adică
    au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului,
    pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Şi alta sunt
    cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut pentru că li s-a promis
    marea cu sarea. Deci aceştia sunt marii ticăloşi, marii nemernici! Şi o bună
    parte dintre ei şi-au primit justa răsplată prin faptul că au fost judecaţi tot
    de comunişti şi executaţi. Din păcate numai unii dintre ei


    Ne închipuim adesea că răul are o
    figură anume. Că ar trebui să arate într-un fel înfricoşător, care să-l arate
    tuturor drept ce este. Însă nu este aşa, el arată ca oricare om. Aristide Lefa
    l-a cunoscut pe Eugen Ţurcanu şi în 2000 povestea ultima imagine a lui pe care şi-o
    mai amintea. Ţurcanu era un
    fel de director, îi era frică şi directorului închisorii de el, el umbla prin
    închisoare, avea cheile, bineînţeles, cu aprobarea Ministerului de Interne. Lui
    Dumitrescu, directorul, îi era frică de el, la un moment dat trebuia să colaboreze,
    că îi era teamă. Ţurcanu se plimba prin închisoare, punea la punct toate
    amănuntele, organiza bătăile, făcea mutări dintr-un loc în altul atunci când a
    început reeducarea propriu-zisă. În seara când am plecat, eram vreo 50 de trimişi
    pentru sanatoriu din care numai 18 au ajuns acolo, stăteam cu bagajele să
    plecăm la gară, că am mers pe jos până la gară. Stând acolo noi, la un moment
    dat apare Ţurcanu care venea de la director, parcă îl văd şi acum, era roşu la
    faţă, puţin congestionat, aşa, din cauza emoţiei sau din cauza furiei, nu am
    putut să îmi dau seama. În orice caz, am reţinut faţa lui congestionată. A
    trecut, s-a uitat, aşa, în grupul care eram noi acolo şi probabil că în mintea
    lui îşi spunea ah, mi-au scăpat! Şi a plecat. A fost ultima dată când l-am
    văzut pe Ţurcanu.


    Ion Fuică, în 2000, îşi amintea cum a
    asistat la scene înfricoşătoare de bătaie pe care o încasau deţinuţii puse în
    scenă de Ţurcanu. Au venit
    bătăuşii-bătăuşilor care băteau în neştire. Te luau sus, la camera 4 spital,
    unde hălăduia Ţurcanu. Ţurcanu stătea la o masă, avea o sobă cu lemne că se
    simţea mirosul ăla de lemn, relativ plăcut, de cămin. Şi acolo se făceau demascările,
    erau teancuri de hârtii, plaivaz, tot ce trebuia. Şi te puneau să scrii. A doua
    sau a treia zi venea Ţurcanu şi îţi zicea: Păi ce, mă, asta este demascare? Ce
    crezi, mă, că eşti la anchetă? La un moment dat, de la demascările scrise se trecea
    la demascările în gura mare: Mă, asta este demascare? Tu nu i-ai făcut lu’
    mă-ta aşa şi pe dincolo? Cum, nu recunoşti? Şi dă-i, omoară-l. Pe altul l-a
    pus, l-am văzut cu ochii mei, săracul de el, să îşi bea urina. Asta se ştie
    însă vreau să confirm că am văzut şi eu, nu sunt poveşti.



    Dacă nu ar exista mărturii şi surse scrise, cei
    mai mulţi oameni ar crede că torţionarul este un personaj din romanele horror.
    Din păcate, ororile reale din trecut întrec cu mult ficţiunea literară şi cea
    cinematografică.

  • Panait Istrati, omul care nu aderă la nimic

    Panait Istrati, omul care nu aderă la nimic

    Născut în 1884 la Brăila, Panait Istrati a fost unul dintre cei mai complecşi scriitori români. El este considerat în aceeaşi măsură şi scriitor francez. Opera lui este marcată de un puternic mesaj social şi scoate în evidenţă lumea proletarilor şi a defavorizaţilor. Istrati a aderat la comunism din tinereţe, însă a fost printre primii care au ieşit de sub vraja acestuia, după vizitele în Uniunea Sovietică. Profesorul Ioan Stanomir ne explică filiaţia intelectuală şi politică a lui Panait Istrati.


    ”Panait Istrati vine spre comunism pe un traseu care este familiar multor intelectuali europeni: traseul nemulţumirii şi al revoltei sociale. Nu trebuie să uităm că Panait Istrati este, înainte de toate, un socialist, este un apropiat al lui Cristian Racovski, este un martor al grevelor incipiente din România de la început de secol 20 şi provine dintr-un mediu încercat de greutăţi şi afectat de o condiţie familială precară. Toate acestea îl pregătesc pe Panait Istrati. Mai există un factor care trebuie luat în calcul: socializarea sa în mediile franceze unde, descoperit fiind ca un adevărat Gorki al Balcanilor, va fi receptat şi evaluat ca o voce a oropsiţilor şi obidiţilor. Nu am menţionat întâmplător comparaţia cu Gorki pentru că Panait Istrati şi Maxim Gorki au destine aparent divergente, dar fundamental asemănătoare. Istrati este comunist, se dezvrăjeşte şi porneşte pe calea lucidităţii, Gorki este un amic al bolşevicilor, un spriijinitor al lor, un prieten al lui Lenin, pleacă în exil într-o primă fază a puterii bolşevice, se întoarce şi va fi anexat de Stalin. Istrati şi Gorki au ceva în comun: o faimă europeană şi un angajament ideologic, ideea de scriitor învestit cu o misiune de către cei din mijlocul cărora vine.”



    În 1927, Istrati a vizitat Moscova şi Kievul. În 1929, va călători din nou în Rusia sovietică şi atunci s-a produs ridicarea vălului de pe ochi: că regimul comunist era departe de ce promova în teorie. Scrie ”Vers lautre flamme. Confession pour vaincus” în care denunţă abuzurile regimului comunist, care se constituie într-un adevărat şoc. Publicarea cărţii îi va aduce izolarea şi acuza de fascism. Ioan Stanomir. ”Trebuie spus că o călătorie în Uniunea Sovietică nu este neapărat un prilej de trezire, este poate un prilej de cădere în orbire încă şi mai mult. Excepţiile confirmă regula fiindcă sunt puţini călători care, ajunşi în Uniunea Sovietică, au puterea să treacă de vălul pe care ei înşişi l-au ridicat în faţa ochilor lor. Să nu uităm de Beatrice şi Sidney Webb care vizitează Uniunea Sovietică şi se întorc cu texte ditirambice şi delirante despre Uniunea Sovietică. Să nu uităm că Herbert George Wells a vizitat Uniunea Sovietică şi vizita pare să nu fi avut niciun impact asupra viziunii sale despre lume şi viaţă. Exiustă două nume care trebuie menţionate în privinţa trezirii. Este vorba despre Panait Istrati şi Andre Gide. Ambii au ajuns în Uniunea Sovieitică şi ambii au scris cărţi care i-au pus în situaţii foarte delicate faţă de colegii lor de luptă. Să nu uităm că acuza principală adusă lui Istrati, atunci când a publicat ”Spre o altă flacără”, a fost că trădează cauza antifascismului şi cauza democraţiei ponegrind Uniunea Sovietică. URSS era principalul bastion al luptei antifasciste şi democratice în epocă din perspectiva imaginarului comunist.”



    Dar Panait Istrati s-a ridicat împotriva crimelor staliniste, nu şi a ideologiei comuniste. Admirator al lui Troţki, va scrie că nu va mai adera la revoluţie până când aceasta nu va fi făcută ”cu sufletul curat, de copil”. Ioan Stanomir crede că Istrati s-a trezit de fapt din leninism. ”Troţki a fost un profet înarmat, înarmat împotriva poporului lui. Armata Roşie, pe care Troţki a creat-o, a fost un instrument de opresiune împotriva poporului rus în primul rând. Armata Roşie a fost cea care a distrus ţărănimea în războiul civil. Trokţi era alternativa antibirocratică şi antitotalitară din perspectiva stângii radicale. Istrati se trezeşte din leninism, mai corect spus, observă că există o discrepanţă fundamentală între ceea ce stângiştii în general percepeau a fi leninismul şi ceea ce stângiştii antistalinişti percepeau a fi stalinismul. Istrati nu-şi reneagă niciodată convingerile de extremă stângă, doar că el face un pas înapoi şi observă că în Rusia lui Stalin tind să se încalce principiile pe care leninsmul le popunea. Panait Istrati, asemenea altor intelectuali, a căzut pradă unei teribile iluzii: că leninismul era diferit de stalinism şi că leninismul nu era un totalitarism.”



    Cum s-a folosit regimul comunist din România de Panait Istrati? Ioan Stanomir. ”Panait Istrati este recuperat, cu precădere după anii 1960. Momentul corespunde deloc întâmplător cu întărirea cooperării româno-franceze. Există un film româno-francez, ”Codin”, făcut după textul lui Istrati, şi un altul, ”Ciulinii Bărăganului”. Este cert că Panait Istrati a reprezentat un atu pentru regimul comunist în momenţul reţeserii legăturilor cu Franţa. Panait Istrati este un copil al Franţei, spiritual vorbind, este un Gorki balcanic promovat de francezi, de mediile literare de extremă stângă, iar comuniştii francezi vin în România să filmeze şi să dea naştere unei cinematografii româneşti democrat-populare. Va urma un val de traduceri deoarece o parte din textele lui Istrati au fost scrise în franceză. Dacă ne uităm în colecţia ”Biblioteca pentru toţi” în care există tabele bio-bibliografice se observă atenţia cu care este încadrat episodul apostaziei lui Istrati subliniindu-se că a fost vorba despre o ”eroare de parcurs”, gravă, dar care trebuia pusă în balanţă, compensată şi salvată prin servicile pe care Panait Istrati le adusese mişcării muncitoreşti.”


    Panait Istrati a fost, cum a confirmat istoria în cele din urmă, un învins. Un învins care, asemenea altora, a căutat fericirea pentru cei năpăstuiţi dar care nu a făcut decât să contribuie la o nefericire cu mult mai profundă.

  • Stalin şi stalinismul

    Stalin şi stalinismul


    Pe 5 martie 1953 murea Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai sângeros criminal din istorie. Titlul nu i-a fost dat de adversari, ci de copleşitoarele dovezi ale crimelor făcute de regimul său. Despre un astfel de om se ştie totul. La 60 de ani de la moartea sa nu se mai pot spune multe, ci numai cuvinte care să ţină memoria trează. Deşi este parte a istoriei Uniunii Sovietice, prin impactul global a ceea ce a reprezentat aceasta între 1945 şi 1991, Stalin este parte a istoriei multor naţiuni. Din păcate, şi a istoriei românilor.




    Stalinismul este numele regimului de secol 20 sub care întreaga gândire politică din istoria umanităţii a denumit tirania: cea mai oribilă formă de guvernare politică în care principalele elemente sunt bunul plac al unui singur om şi teroarea. Stalinismul a dus pe cele mai înalte culmi practica tiraniei beneficiind însă de aprobarea pe care i-au dat-o indivizii si societatea, o aprobare care a însemnat orbirea în faţa ideologiei. Liviu Rotman, profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, a spus că ataşamentul celorlalţi la ideologie şi la persoana conducătorului, adică încarnarea ei, este explicaţia apariţiei şi supravieţuirii stalinismului: ”Aş vrea să arăt că în definirea tipului de regim comunist avem câteva abordări. Aveam abordarea din timpul lui Stalin, aceea că era cea mai înaltă formă a ideologiei comuniste şi a purităţii sale. Se vorbea de stalinism în sensul de scriitori stalinişti, istorici stalinişti, actori stalinişti, pictori stalinişti, activişti de partid stalinişti care dădea o notă de laudă, un omagiu. În general, însemna că ei erau comuniştii cei mai hotărâţi. Duri, dar plini de energie. Asta porneşte chiar de la Stalin, el şi-a luat acest pseudonim, în limba rusă stal înseamnă oţel. Ideea era că politica aceasta era dură, ca oţelul, dar dreaptă pentru îndeplinirea idealurilor comuniste.”




    Percepţia populară a stalinismului poate fi însă înşelătoare. Oricât ar funcţiona bunul plac al unui singur conducător, un tiran trebuie să fie credibil în faţa celor care îl susţin. Cu alte cuvinte, trebuie ca gîndirea sa politică să pară logică pentru cei care îl ascultă. Istoricul Cristian Vasile de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din Bucureşti a arătat în ce a constat gîndirea politică a lui Stalin: ”Erik Van Ree, un specialist în sistemul politic sovietic, a publicat o carte foarte importantă, Gândirea politică a lui Stalin. De ce este importantă? Pentru că Erik Van Ree a avut privilegiul să studieze în arhivele ruse un anumit tip de sursă istorică, un anumit tip de document. Şi anume însemnările de pe cărţile din biblioteca personală a lui Stalin, chiar însemnările personale ale lui Stalin, care sunt numeroase. Această sursă de informaţie este excelentă şi Erik Van Ree a exploatat-o foarte bine. Acest izvor a modificat cumva percepţia şi reprezentările despre Stalin şi stalinism, mai ales în ceea ce priveşte sursele de inspiraţie. De unde s-a inspirat Stalin, care sunt sursele de inspiraţie ale gândirii sale politice? Van Ree crede că că se poate vorbi despre o gândire, de o coerenţă solidă a lui Stalin. Ce descoperă Van Ree? A fost o mare discuţie în istoriografia occidentală privind sursa prevalentă de idei a lui Stalin: tradiţia rusă autocratică, de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare ca modernizator, preluat şi de Stalin ca model, sau marxismul occidental, mişţcarea revoluţionară din Occident? Van Ree a descoperit că o sursă prevalentă a lui Stalin pare să fie tradiţia revoluţionară occidentală, tradiţia iacobină. Şi a şi găsit adnotări ale lui Stalin în acest sens, trecute desigur prin filtrul gîndirii leniniste.”




    Multe opinii exprimate după prăbuşirea comunismului au pus acest dezastru pe seama incapacităţilor liderilor sovietici de a implementa scrierile lui Marx. Liviu Rotman a ţinut să accentueze natura esenţial stalinistă a regimului comunist şi a imposibilităţii funcţionării sale în alte condiţii decât în cele ale tiraniei: ”Cred că Stalin, prin teroare, prin sistemul lui de politici, a însemnat poate cel mai pur comunism. În general, atunci când se va încerca ieşirea din clişeele staliniste, comunismul va începe, încă din perioada Hruşciov, să scârţâie, să nu mai poată să-şi îndeplinească menirea. De aceea, chiar sovieticii fac o revenire la stalinism în perioada Brejnev care, fără să anunţe public, încearcă să revină, dar nu ruseşte, la practicile staliniste. În ţările-satelit, între care şi România, această imagine a lui Stalin are de suferit, este criticată, statuile lui dispar. Dar aceasta e numai faţada, continuitatea comunismului cerea păstrarea, într-un fel sau altul, în mod diferit de la o ţară la alta, a stalinismului, pe tăcute. Spun aceasta deoarece când există aprecieri negative la adresa comunismului lui Stalin se referă la Stalin însuşi. Ca şi când comunismul poststalinist sau antestalinist ar fi fost mai uman, ar fi fost mai apropiat de natura omului, de mersul normal al istoriei.”




    Stalin şi stalinismul au constituit modele nu numai pentru societăţile cu deficit de democraţie. Şi în lumea democratică au existat simpatii pentru modul său de conducere, ceea ce a arătat că democraţia nu este un dat natural, care să funcţioneze fără sincope. Au existat Stalini mai mici şi mai mari care nu au fost mai prejos decât originalul. Dar adevărul, care nu este numai o noţiune filozofică, ci şi una istorică, a ieşit la suprafaţă, ca întotdeauna.