Radio România Internațional

Tag: stil neoromanesc

  • Strada Batiştei din Bucureşti

    Strada Batiştei din Bucureşti

    În centrul Bucureștiului, vizavi de clădirea Universității și în spatele
    Teatrului Național, se află una dintre cele mai vechi și celebre străzi din
    oraș. Aflată în zona istorică dezvoltată spre est, strada Batiștei traversează,
    la rândul ei, alte străzi și mahalale binecunoscute, străjuite de bijuterii
    arhitectonice – aparținând și boierimii, și burgheziei – și imbibate de povești
    care fie au alimentat literatura, fie au originat în ea. Din fericire,
    intervenții urbanistice și arhitectonice neinspirate comuniste și
    post-comuniste n-au modificat aspectul străzii, declarată oricum zonă
    protejată. Este posibil ca denumirea străzii să provină din regionalismul
    băteliște,un loc bătătorit de vite care putea fi
    şi un loc de întâlnire sau un soi de târg sau piaţă. Pe de
    altă parte, e posibil ca numele să provină de la Batista Velleli, un personaj
    care ar fi slujit la curtea domnească pe la 1600. Se spune că, fiind om de încredere i s-au
    încredinţat dregătorii şi pământuri, unele dintre acestea aflându-se chiar pe
    locul actualei străzi Batiște.

    Dar ce spun arhivele despre trecutul mai îndepărtat al străzii Batiștei, aflăm
    de la istoricul de artă Oana Marinache:
    În primul rând, se spune că ar fi existat
    în zona aceasta niște bălți, adică se vorbea de o băltire a apei care pornea de
    pe maidanul Icoanei, unde noi știm că azi este o grădină publică cu acest nume.
    De fapt, era un fir de apă al Bucureștioarei, un afluent dispărut al
    Dâmboviței, și bălțile acestea provocau, de fapt, foarte multe pagube
    proprietarilor din zonă. Se împotmoleau în noroi. Aici era, bineînțeles, un vad
    către centrul comercial al orașului și treceau carele cu vite. Se spune că
    negustorii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea se sfătuiau unii pe alții,
    spunând: să te ferești de băteliște, că
    apoi te apuci de batiște. Care ar fi traducerea în româna actuală? Ar însemna
    că să te ferești de zona cu bălți pentru că altfel te vei împotmoli cu carele
    și vitele vor trebui bătute, deci vor trebui să aplice pedepse ca să poată să
    scoată animalele din mlaștinile.


    Indiferent de proveniența numele,
    strada a crescut în importanța odată cu dezvoltarea capitalei ca târg
    negustoresc și meșteșugăresc. Oana Marinache: Se spune că în
    zonă s-au stabilit scaunele sau prăvăliile măcelarilor. Ce însemna acest lucru?
    În apropiere exista și strada Scaune, actuala strada Nicolae Filipescu, adică
    oamenii tăiau animalele și pe butuci de trunchi de copac, astea fiind scaunele.
    Sigur că tranșau și spălau bucățile de carne în vederea comercializării lor. O
    altă îndeletnicire a locuitorilor din zonă ar fi fost cojocăritul. Pentru că în
    cojocărie, se tot utiliza apa aceasta care se revărsa sau ieșea la suprafață la
    un moment dat, probabil că primăvara, mai ales, parohii din zona Batiștei
    consemnau un miros urât care provoca și infecții. Sigur că mulți locuitori se
    temeau de miasmele acestea de altădată. Și acestea ar fi lucruri consemnate, de
    fapt, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.


    După prima jumătate a secolului al
    XIX-lea când țările române au început să se occidentalizeze, și Bucureștiul a
    intrat în etapa sa de modernizare, așa că aspectul orașului s-a schimbat.
    Străzile au început încet să fie pavate, negustorii să prospere și să-și
    clădească reședințe din ce în ce mai scumpe, iar capitala să se urbanizeze prin
    trasarea marilor bulevarde care se mai văd și azi. Rămasă în centrul unui oraș
    în plină expansiunea, strada Batiștei se umple de la sfârșitul secolului XIX și
    începului secolului XX de case impunătoare, despre care vorbește acum istoricul
    de artă Oana Marinache:

    În
    primul rând, strada Batiște este o zonă protejată, adică este înscrisă ca
    ansamblu de arhitectură prin valoarea lucrărilor care sunt prezente și astăzi.
    Și aici aș remarca un fond deosebit rezidențial de la sfârșitul secolului al
    XIX-lea. Practic sunt aceste mari reședințe care se păstrează încă. Știm numele
    proprietarilor, avem și semnăturile arhitecților.Unul dintre ei a fost
    arhitectul de origine elvețiană Louis Blanc. În mod deosebit aș vrea să fie
    evocat, căci anul acesta se comemorează 120 de ani de la încetarea sa din din
    viață. El a murit în 1903, iar pe strada Batiștei avem reședința Filipescu,
    fosta ambasadă a Statelor Unite ale Americii și, de asemenea, o splendidă
    reședință de la 1900, casa bancherului Herman Speier. Speier era ginerele bancherului
    Mauriciu Blank, avându-și reședința semnată tot de arhitectul elvețian Louis
    Blanc, pe o stradă aflată la câțiva pași
    distanță. De asemenea, există pe strada Batiștei adevărate palate pentru
    familia Boambă-Argetoianu, pentru familia Callimachi, semnate de Leopold
    Schindl, un antreprenor important de la sfârșitul secolului al XIX-lea.


    Nu doar exteriorul acestor clădiri este interesant, ci și interiorul, acolo
    unde, evident, acesta s-a putut păstra nealterat prea mult de trecerea
    timpului. Tot istoricul de artă Oana Marinache a vizitat și aceste locuri: Aceste reședințe de la sfârșitul secolului al XIX lea sunt tipice
    pentru Belle Époque, epoca aceasta dominată de influența franceză, multe dintre
    ele păstrând în exterior o fațadă cu elemente clasice. Dar interioarele pe care
    am avut șansa să le să le vedem, cu prilejul tururilor noastre sau din
    fotografii de epocă, indică un eclectism care era la modă în perioada
    respectivă. Adică avem saloane în stilurile franceze, stilurile Ludovic al
    XIV-lea, XV-lea și al XVI-lea. Există spații în general destinate bărbaților,
    fie bibliotecă, fie un salon fumoar. Mai exista și câte un birou cu elemente
    orientale, căci încă dăinuia această modă otomană la mijlocul secolului al
    XIX-lea. De asemenea, în timp, constatăm că unii proprietari au remodelat un
    anumit spațiu de primire a oaspeților pentru a amenaja un salon în stil
    neoromânesc. Deci avem de multe ori o lecție de istorie a decorației interioare
    în aceste reședințe de epocă.



    O lecție de istorie este întreaga stradă
    Batiște precum și străzile adiacente unde intervențiile ulterioare n-au fost
    prea disonante. Fiind o zonă istorică protejată prin lege, să sperăm că
    aspectul lor nu se va modifica prea mult în timp.

  • Arhitectura a Bucureştiului anamisa di dauli polimi mondiali

    Arhitectura a Bucureştiului anamisa di dauli polimi mondiali

    Ahurhindalui dit a doaua giumitate a secolului al 19-lea, Bucureştiul cunuscu ndauâ faze ali dezvoltari a l’ei urbanistica. Ama cându zburamu dispri Bucureşti nu lipseasti s-nă minduim nu masi la capitală, ca ş-la alanta parti ali României tra atea că una reşedinţă nu creasti varnaoară masi ea singură.


    Ama Bucureştiul easti rezumatul la tut atea ti nsimna dizvoltarea urbanistică a României, cu influenţe dit arhitectura occidintală, cari fu sinonimă cu modernitatea, ama şi cu izvuri dit arhitectura tradiţională românească.



    Tru perioada dittre cele două polimi mondiali avu loc nai ma importantă transformare a Bucureştiului, tru timpul domniei regelui Carol al II-lea, trutre 1930 şi 1940. Sorin Vasilescu, profesor la Universitatea di Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” dit Bucureşti, s-a referit la arhitectura interbelică a Bucureştiului ca la una cari a gravitat tru jurul suveranilor României. “Dacă vorbim di arhitectura interbelică românească, tru mod automat nu putem vorbi dicât dispre arhitectura regalităţii. Există tra Bucureşti o fază Carol I, o fază cari corespundi domniei lui Ferditand I şi incredibila fază a lui Carol al II-lea, cel cari visa spunându-i primarului di pe vremea aceea că voia să vadă marea. Era o idie nu lipsită di interes, el trebuia ca dit Palatul Regal, cu imaginea obturată di clădirea Fundaţiilor Regali, pe cari le vedia dispărând, să vadă până tru bulevard. Operaţiunea cari a dus la imaginea di azi a Pieţei Palatului a fost făcută sub el, a fost o operaţiune cari a transformat-o total. La stânga şi la dreapta Fundaţiilor Regali, actuala Bibliotecă Centrală Universitară, erau două clădiri importante. Una găzduia Jockey Club Român, iar Ministerul di Interne, fostul Comitet Central al PCR, era tru spatele unei clădiri, practic tru altă piaţă, lărgindu-se şi făcându-se, ca orice tru materie di arhitectură lăudabilă şi discutabilă, una dittre minunăţiile operei di art nouveau dit Bucureşti, opera lui Daniel Renard şi Téophile Bradiau, şi anume hotelul Athénée Palace.”



    Nai ma influent curent artistic tru arhitectura Bucureştiului fu art nouveau. Ama avea şi aşe-numasita “artă di stat”, atea fascistă italiană, şi, cătra insita a anilor 1920 şi tru anii 1930, curentul art dico dit America di Nord. Sorin Vasilescu s-a referit la art nouveau ca fiind cel cari a adus modirnismul tru arhitectura românească. “Art nouveau-ul strălucitor la noi easti di mai multe facturi. Există un art nouveau franţuzesc făcut di arhitecţi francezi, un art nouveau franţuzesc făcut di arhitecţi români, un art nouveau transilvan făcut di arhitecţi maghiari cari proveneau dit şcoala Ödön Lechner, cari, la rândul lui, provenea dit Sezession-ul vienez. Există o sursă di inspiraţie multiplă tra România. Tra Vechiul Regat, momentul di trecere dittr-o lume tru alta, di tăiere a cordonului ombilical trutre modirnitate şi istorism, îl reprezintă art nouveau. Nu trutâmplător, istoricul italian di artă Giulio Carlo Argan spunea că prima formă a modirnităţii a fost art nouveau. Al nostru, fie că-i spunem proto art nouveau, cum ar fi neoromânescul, fie că-i spunem Sezession, ca tra lumea transilvană, bănăţeană şi bucovineană, spunem tru principiu acelaşi lucru. Easti primul moment tru cari ajungem a fi “la zi”, tru cari făceam o arhitectură cari nu era inferioară, tributară, a ceea ce se făcea tru Occidint.”



    Influenţele tradiţionali nu fura ma puţan importante tru apariţia a unui stil românesc modernu tru arhitectura Bucureştiului. El fu numasitustilul neoromânesc. Sorin Vasilescu. “Proto-art nouveau-ul nostru, numele lui Mincu easti atât di legat di el, easti dit punctul di vedire al invarianţelor şi al elementelor stilistice specifice un curent cari s-a manifestat prin forme fundamentali tru istoria arhitecturii noastre. Nu truseamnă că noi am influenţat vreodată lumea arhitecturii occidintali, ama tru mod categoric, cu simţul pe cari l-au avut arhitecţii noştri ca un fel di câini di vânătoare, au reuşit să truţeleagă cari era realitatea momentului, cari era procesul di divenire stilistică, ce se trutâmpla tru arhitectură şi modul tru cari elementele di tradiţie puteau fi traduse tru limbaj diferit. Dacă tradiţia s-ar măsura cu litrul, modirnitatea s-ar măsura cu metrul. Ne găsim tru faţa unor unităţi di măsură diferite cari nu se pot armoniza pe di-a trutregul unele trutr-altele. Ama trucercaria făcută di arhitecţii noştri tru găsirea unei idintităţi easti un element cari pulsează di la Brâncoveanu. Nu trutâmplător, valorile neoromânescului suntu valori cari iau, prelucrează, transformă, schimbă scara dit mai multe motive. Scara marilor elemente rafinate ali epocii brâncoveneşti face o îmbrăcari tru planimetria şi di principiu compoziţional occidintal a unor valori orientali. Sursa primei forme di modirnism românesc easti aceasta. Doar trebuie să ne plimbăm prin Bucureşti şi să vedim operele neoromâneşti ali lui Petre Antonescu. Au fost impresionante ama şi criticate tra că schimbau scara valorilor tradiţionali. Trusă puţini se gândiau că schimbarea di scară a construcţiilor lui Petre Antonescu se datora şi faptului că scara României se schimbase di la simplu la dublu, exact acum 100 di ani. O primărie tra 8 milioane di locuitori avea o dimensiune, ama una tra 18 milioane di locuitori, cât avea România acum 100 di ani după unire, are altă dimensiune.”



    Arhitectura a Bucureştiului interbelic agiumsi maximumul di conectare la urdinarea a ideiilor cu Occidentul şi cu inovaţia. Cu tuti alaxerli ma multu ica ma puţan haracoapi di după 1945, amprenta a capitalal’ei ali Românie armasi atea alăsată di barnul di arhitecţa dit kirolu ali monarhie.




    Armanipsearea: Tascu Lala

  • Arhitectura Bucureştiului interbelic

    Arhitectura Bucureştiului interbelic

    Începând din a doua jumătate a
    secolului al 19-lea, Bucureştiul a cunoscut câteva faze ale dezvoltării sale
    urbanistice. Dar când vorbim despre Bucureşti nu trebuie să ne gândim nu numai
    la capitală, ci şi la restul României pentru că o reşedinţă nu se dezvoltă
    niciodată de una singură. Însă Bucureştiul este rezumatul a tot ceea ce a
    însemnat dezvoltarea urbanistică a României, cu influenţe din arhitectura
    occidentală, care a fost sinonimă cu modernitatea, dar şi cu surse din
    arhitectura tradiţională românească.


    În perioada dintre cele două războaie
    mondiale a avut loc cea mai importantă transformare a Bucureştiului, în timpul
    domniei regelui Carol al II-lea, între 1930 şi 1940. Sorin Vasilescu, profesor
    la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, s-a
    referit la arhitectura interbelică a Bucureştiului ca la una care a gravitat în
    jurul suveranilor României. Dacă
    vorbim de arhitectura interbelică românească, în mod automat nu putem vorbi
    decât despre arhitectura regalităţii. Există pentru Bucureşti o fază Carol I, o
    fază care corespunde domniei lui Ferdinand I şi incredibila fază a lui Carol al
    II-lea, cel care visa spunându-i primarului de pe vremea aceea că voia să vadă
    marea. Era o idee nu lipsită de interes, el trebuia ca din Palatul Regal, cu
    imaginea obturată de clădirea Fundaţiilor Regale, pe care le vedea dispărând,
    să vadă până în bulevard. Operaţiunea care a dus la imaginea de azi a Pieţei
    Palatului a fost făcută sub el, a fost o operaţiune care a transformat-o total.
    La stânga şi la dreapta Fundaţiilor Regale, actuala Bibliotecă Centrală
    Universitară, erau două clădiri importante. Una găzduia Jockey Club Român, iar
    Ministerul de Interne, fostul Comitet Central al PCR, era în spatele unei
    clădiri, practic în altă piaţă, lărgindu-se şi făcându-se, ca orice în materie
    de arhitectură lăudabilă şi discutabilă, una dintre minunăţiile operei de art
    nouveau din Bucureşti, opera lui Daniel Renard şi Téophile Bradeau, şi anume
    hotelul Athénée Palace.


    Cel mai influent curent artistic în
    arhitectura Bucureştiului a fost art nouveau. Însă au existat şi aşa-numita
    artă de stat, cea fascistă italiană, şi, către sfîrşitul anilor 1920 şi în
    anii 1930, curentul art deco din America de Nord. Sorin Vasilescu s-a referit
    la art nouveau ca fiind cel care a adus modernismul în arhitectura românească. Art nouveau-ul strălucitor la
    noi este de mai multe facturi. Există un art nouveau franţuzesc făcut de
    arhitecţi francezi, un art nouveau franţuzesc făcut de arhitecţi români, un art
    nouveau transilvan făcut de arhitecţi maghiari care proveneau din şcoala Ödön
    Lechner, care, la rândul lui, provenea din Sezession-ul vienez. Există o sursă
    de inspiraţie multiplă pentru România. Pentru Vechiul Regat, momentul de
    trecere dintr-o lume în alta, de tăiere a cordonului ombilical între
    modernitate şi istorism, îl reprezintă art nouveau. Nu întâmplător, istoricul
    italian de artă Giulio Carlo Argan spunea că prima formă a modernităţii a fost
    art nouveau. Al nostru, fie că-i spunem proto art nouveau, cum ar fi
    neoromânescul, fie că-i spunem Sezession, ca pentru lumea transilvană,
    bănăţeană şi bucovineană, spunem în principiu acelaşi lucru. Este primul moment
    în care ajungem a fi la zi, în care făceam o arhitectură care nu era
    inferioară, tributară, a ceea ce se făcea în Occident.


    Influenţele tradiţionale nu au fost
    mai puţin importante în apariţia unui stil românesc modern în arhitectura
    Bucureştiului. El a fost denumit stilul neoromânesc. Sorin Vasilescu. Proto-art nouveau-ul nostru,
    numele lui Mincu este atât de legat de el, este din punctul de vedere al
    invarianţelor şi al elementelor stilistice specifice un curent care s-a
    manifestat prin forme fundamentale în istoria arhitecturii noastre. Nu înseamnă
    că noi am influenţat vreodată lumea arhitecturii occidentale, dar în mod
    categoric, cu simţul pe care l-au avut arhitecţii noştri ca un fel de câini de
    vânătoare, au reuşit să înţeleagă care era realitatea momentului, care era
    procesul de devenire stilistică, ce se întâmpla în arhitectură şi modul în care
    elementele de tradiţie puteau fi traduse în limbaj diferit. Dacă tradiţia s-ar
    măsura cu litrul, modernitatea s-ar măsura cu metrul. Ne găsim în faţa unor unităţi
    de măsură diferite care nu se pot armoniza pe de-a întregul unele într-altele.
    Dar încercarea făcută de arhitecţii noştri în găsirea unei identităţi este un
    element care pulsează de la Brâncoveanu. Nu întâmplător, valorile
    neoromânescului sunt valori care iau, prelucrează, transformă, schimbă scara
    din mai multe motive. Scara marilor elemente rafinate ale epocii brâncoveneşti
    face o îmbrăcare în planimetria şi de principiu compoziţional occidental a unor
    valori orientale. Sursa primei forme de modernism românesc este aceasta. Doar
    trebuie să ne plimbăm prin Bucureşti şi să vedem operele neoromâneşti ale lui
    Petre Antonescu. Au fost impresionante dar şi criticate pentru că schimbau
    scara valorilor tradiţionale. Însă puţini se gândeau că schimbarea de scară a
    construcţiilor lui Petre Antonescu se datora şi faptului că scara României se
    schimbase de la simplu la dublu, exact acum 100 de ani. O primărie pentru 8
    milioane de locuitori avea o dimensiune, dar una pentru 18 milioane de
    locuitori, cât avea România acum 100 de ani după unire, are altă dimensiune.



    Arhitectura Bucureştiului interbelic a atins
    maximumul de conectare la circulaţia ideilor cu Occidentul şi cu inovaţia. În
    ciuda transformărilor mai mult sau mai puţin fericite de după 1945, amprenta
    capitalei României a rămas cea lăsată de generaţia de arhitecţi din vremea
    monarhiei.