În centrul Bucureștiului, vizavi de clădirea Universității și în spatele
Teatrului Național, se află una dintre cele mai vechi și celebre străzi din
oraș. Aflată în zona istorică dezvoltată spre est, strada Batiștei traversează,
la rândul ei, alte străzi și mahalale binecunoscute, străjuite de bijuterii
arhitectonice – aparținând și boierimii, și burgheziei – și imbibate de povești
care fie au alimentat literatura, fie au originat în ea. Din fericire,
intervenții urbanistice și arhitectonice neinspirate comuniste și
post-comuniste n-au modificat aspectul străzii, declarată oricum zonă
protejată. Este posibil ca denumirea străzii să provină din regionalismul
băteliște,un loc bătătorit de vite care putea fi
şi un loc de întâlnire sau un soi de târg sau piaţă. Pe de
altă parte, e posibil ca numele să provină de la Batista Velleli, un personaj
care ar fi slujit la curtea domnească pe la 1600. Se spune că, fiind om de încredere i s-au
încredinţat dregătorii şi pământuri, unele dintre acestea aflându-se chiar pe
locul actualei străzi Batiște.
Dar ce spun arhivele despre trecutul mai îndepărtat al străzii Batiștei, aflăm
de la istoricul de artă Oana Marinache:
În primul rând, se spune că ar fi existat
în zona aceasta niște bălți, adică se vorbea de o băltire a apei care pornea de
pe maidanul Icoanei, unde noi știm că azi este o grădină publică cu acest nume.
De fapt, era un fir de apă al Bucureștioarei, un afluent dispărut al
Dâmboviței, și bălțile acestea provocau, de fapt, foarte multe pagube
proprietarilor din zonă. Se împotmoleau în noroi. Aici era, bineînțeles, un vad
către centrul comercial al orașului și treceau carele cu vite. Se spune că
negustorii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea se sfătuiau unii pe alții,
spunând: să te ferești de băteliște, că
apoi te apuci de batiște. Care ar fi traducerea în româna actuală? Ar însemna
că să te ferești de zona cu bălți pentru că altfel te vei împotmoli cu carele
și vitele vor trebui bătute, deci vor trebui să aplice pedepse ca să poată să
scoată animalele din mlaștinile.
Indiferent de proveniența numele,
strada a crescut în importanța odată cu dezvoltarea capitalei ca târg
negustoresc și meșteșugăresc. Oana Marinache: Se spune că în
zonă s-au stabilit scaunele sau prăvăliile măcelarilor. Ce însemna acest lucru?
În apropiere exista și strada Scaune, actuala strada Nicolae Filipescu, adică
oamenii tăiau animalele și pe butuci de trunchi de copac, astea fiind scaunele.
Sigur că tranșau și spălau bucățile de carne în vederea comercializării lor. O
altă îndeletnicire a locuitorilor din zonă ar fi fost cojocăritul. Pentru că în
cojocărie, se tot utiliza apa aceasta care se revărsa sau ieșea la suprafață la
un moment dat, probabil că primăvara, mai ales, parohii din zona Batiștei
consemnau un miros urât care provoca și infecții. Sigur că mulți locuitori se
temeau de miasmele acestea de altădată. Și acestea ar fi lucruri consemnate, de
fapt, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
După prima jumătate a secolului al
XIX-lea când țările române au început să se occidentalizeze, și Bucureștiul a
intrat în etapa sa de modernizare, așa că aspectul orașului s-a schimbat.
Străzile au început încet să fie pavate, negustorii să prospere și să-și
clădească reședințe din ce în ce mai scumpe, iar capitala să se urbanizeze prin
trasarea marilor bulevarde care se mai văd și azi. Rămasă în centrul unui oraș
în plină expansiunea, strada Batiștei se umple de la sfârșitul secolului XIX și
începului secolului XX de case impunătoare, despre care vorbește acum istoricul
de artă Oana Marinache:
În
primul rând, strada Batiște este o zonă protejată, adică este înscrisă ca
ansamblu de arhitectură prin valoarea lucrărilor care sunt prezente și astăzi.
Și aici aș remarca un fond deosebit rezidențial de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Practic sunt aceste mari reședințe care se păstrează încă. Știm numele
proprietarilor, avem și semnăturile arhitecților.Unul dintre ei a fost
arhitectul de origine elvețiană Louis Blanc. În mod deosebit aș vrea să fie
evocat, căci anul acesta se comemorează 120 de ani de la încetarea sa din din
viață. El a murit în 1903, iar pe strada Batiștei avem reședința Filipescu,
fosta ambasadă a Statelor Unite ale Americii și, de asemenea, o splendidă
reședință de la 1900, casa bancherului Herman Speier. Speier era ginerele bancherului
Mauriciu Blank, avându-și reședința semnată tot de arhitectul elvețian Louis
Blanc, pe o stradă aflată la câțiva pași
distanță. De asemenea, există pe strada Batiștei adevărate palate pentru
familia Boambă-Argetoianu, pentru familia Callimachi, semnate de Leopold
Schindl, un antreprenor important de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Nu doar exteriorul acestor clădiri este interesant, ci și interiorul, acolo
unde, evident, acesta s-a putut păstra nealterat prea mult de trecerea
timpului. Tot istoricul de artă Oana Marinache a vizitat și aceste locuri: Aceste reședințe de la sfârșitul secolului al XIX lea sunt tipice
pentru Belle Époque, epoca aceasta dominată de influența franceză, multe dintre
ele păstrând în exterior o fațadă cu elemente clasice. Dar interioarele pe care
am avut șansa să le să le vedem, cu prilejul tururilor noastre sau din
fotografii de epocă, indică un eclectism care era la modă în perioada
respectivă. Adică avem saloane în stilurile franceze, stilurile Ludovic al
XIV-lea, XV-lea și al XVI-lea. Există spații în general destinate bărbaților,
fie bibliotecă, fie un salon fumoar. Mai exista și câte un birou cu elemente
orientale, căci încă dăinuia această modă otomană la mijlocul secolului al
XIX-lea. De asemenea, în timp, constatăm că unii proprietari au remodelat un
anumit spațiu de primire a oaspeților pentru a amenaja un salon în stil
neoromânesc. Deci avem de multe ori o lecție de istorie a decorației interioare
în aceste reședințe de epocă.
O lecție de istorie este întreaga stradă
Batiște precum și străzile adiacente unde intervențiile ulterioare n-au fost
prea disonante. Fiind o zonă istorică protejată prin lege, să sperăm că
aspectul lor nu se va modifica prea mult în timp.