Suntem nişte nebuni îndrăgostiţi de sunet. Nu venim la radio să înregistrăm o piesă, venim să spunem o poveste cu sunete, în condiţiile în care evoluţia tehnologiei în sunet a mijlocit atâtea formule noi şi extraordinar de puternice de a capta spectatorul.”
Spune Ilinca Stihi, cea mai tânără din echipa de regizori a Teatrului Naţional Radiofonic.
La 18 februarie 1929, avea loc la Radiodifuziunea Română prima difuzare în România a unei producţii de teatru radiofonic, cu piesa Ce ştia satul” de V. Al. Jan, în interpretarea actorilor Teatrului Naţional din Bucureşti, Maria Filotti şi Romald Bulfinski. Vasile Manta, cel mai vechi membru al actualei echipe din Redacţia Teatru a Radio România, povesteşte despre începuturi: “Pe atunci, toate transmisiile se făceau live. Nu exista un suport al sunetului. Suportul sonor adevărat a început să existe abia după 1950, după inventarea benzii de magnetofon. La noi, stocarea sunetului a început în 1952, lucru care ne-a permis ca, de atunci, să păstrăm în fonoteca noastră aproape toate titlurile pe care le-am înregistrat. Sunt peste 12 mii de titluri de piese de teatru, absolut toţi autorii de care lumea a auzit”.
În era tehnologiei, creatorii de teatru radiofonic mai repetă, din când în când, experienţa spectacolelor în direct. Attila Vizauer, redactorul-şef al Redacţiei Teatru: “A fost o perioadă când se făceau piese de teatru radiofonic live, cu public în sală. Pe scena sălii mari a Radioului erau veniţi actori, erau şi specialiştii de sunet, tehnicienii… Publicul stătea în sală şi asista la cum se face teatru radiofonic. Intenţia noastră este ca, la aniversarea celor 85 de ani de radio, să facem un astfel de spectacol, tot în Sala Mare a Radiodifuziunii, cu public, şi să încercăm să dăm o astfel de variantă cu piesa care în anul 1929 a fost prima realizată la Teatrul Naţional Radiofonic, “Ce ştia satul”, a lui V. Al. Jan”.
După 84 de ani, Teatrul Naţional Radiofonic, parte a radioului public, continuă să fie o instituţie de prestigiu. Attila Vizauer: “Suntem născuţi cam în aceeaşi perioadă cu marile ţări ale lumii europene — tot prin al treilea deceniu al secolului trecut au fost difuzate primele spectacole radiofonice şi deci putem spune că suntem la un loc cu tot ce a însemnat avangarda în domeniul radioului. Noi, cei de astăzi, trebuie să ne gândim la acest lucru şi să ne propunem să fim în acelaşi rând şi în acelaşi ritm cu cei care fac teatru radiofonic de cea mai bună calitate”.
Deşi unii sceptici nu credeau în viitorul teatrului radiofonic, acesta nu doar că există, dar aduce şi premii de la competiţii internaţionale. Attila Vizauer, despre cele mai recente participări: “Cu mândrie o spun, în ultimii 3 ani acestea s-au întâmplat foarte des, deja au intrat într-o rutină. Hvar, festivalul din Croaţia, Bratislava, festivalul Prix Italia, festivalul de la New York, am participat şi la Berlin, de acolo nu am venit cu niciun premiu încă, dar la toate celelalte festivaluri la care am participat am fost premiaţi. A fost Marele Premiu, am fost în top… specialiştii din lumea întreagă apreciază noul şi spectaculosul pe care noi îl oferim. Pot să spun că generaţia nouă a regizorilor de teatru radiofonic a adus notorietate mondială Teatrului Naţional Radiofonic”.
Din această generaţie nouă face parte Ilinca Stihi, care a reuşit performanţe speciale cu spectacolele după scenarii proprii “Maldoror” şi “Argentina”. Acesta din urmă a obţinut Medalia de aur — Gold Winner, la categoria “Special Drama” din cadrul competiţiei New York Festivals Radio Program & Promotion Awards. Au mai fost Marele Premiu la Premios Ondas, Barcelona, Prix Marulic la Festivalul Internaţional de Spectacol radiofonic, Ficţiune şi Documentar din Hvar, Croaţia şi o nominalizare la Prix Italia, Torino. Ilinca Stihi: Într-adevăr, Argentina” a fost un fenomen. Pentru mine, acest spectacol a însemnat dragostea mea faţă de radio, pentru că personajul principal moare la microfon, evident, în direct fiind. Acesta mi s-a părut sacrificiul suprem. Povestea spectacolului a început cu ceea ce mi-a povestit un preşedinte de juriu de la festivalul din Croaţia, unde fusesem cu Maldoror”. Mi-a spus o poveste chiar din Argentina, despre un DJ de radio, Fernando Pena, o persoană extrem de iubită şi care a murit de SIDA, în direct, în timp ce interpreta un personaj. Murind ca personaj, nimeni nu a crezut că a murit el într-adevăr. Şi telefoanele continuau să sune şi să ceară cu el. A fost o poveste care m-a impresionat atât de mult încât mi-am dorit s-o scriu”.
Interesant este că Ilinca Stihi a absolvit regie film. Ce a adus-o în teatrul radiofonic? Eu am descoperit în teatrul radiofonic un spaţiu imaginar care îmi permite mult mai multă libertate decât mi-ar fi permis vreodată zona cinematografică. În mod straniu, în spaţiul acesta foarte intim, în care lucrăm în echipe mici, ajungem să ne cunoaştem foarte bine unii pe ceilalţi, putem realiza lucruri cu mult mai multă libertate şi originalitate decât le-am face poate în zone unde se lucrează pe bugete mari şi pe echipe numeroase”.
După cum sublinia redactorul şef şi regizorul Attila Vizauer, un spectacol de teatru radiofonic este ascultat într-o seară de sute de mii de oameni. Sute de mii de spectatori la un spectacol pus pe scenă înseamnă ca acesta să se joace de sute de ori. Astfel că, atunci când un spectacol împlineşte a o suta reprezentaţie, este un eveniment. Acest eveniment este depăşit de foarte multe ori de o singură difuzare la radio! Aşadar, despre Teatrul Naţional Radiofonic, care s-a definit în timp ca o artă de sine stătătoare, se poate spune că este teatrul cu cel mai numeros public.
