Tag: Ţara Româneasca

  • Moda vestimentară în portretele votive

    Moda vestimentară în portretele votive

    Aflate peste o sută de ani (de la începutul secolului al XVIII-lea până în
    1877) sub suzeranitate otomană, principatele dunărene Țara Românească și
    Moldova aveau să stea mult timp, de asemenea, sub influența culturii și
    civilizației orientale. Aceasta s-a manifestat, mai ales, în timpul domniilor
    fanariote care au debutat în 1714 în Moldova și în 1716 în Țara Românească și
    care s-au încheiat în ambele țări în 1821. În această perioadă, cele două
    principate au fost conduse de domnitori aleși de Înalta Poarta dintre
    funcționarii greci din cartierul Fanar din Instanbul. Orientalizarea adusă de
    domniile fanariote a început, totuși, să slăbească încă din perioada 1806-1812
    când, din cauza războiului ruso-turc, trupele moscovite, occidentalizate de mai
    mult timp, au ocupat principatele românești. Atunci, pentru prima oară,
    șalvarii atât cei feminini, cât și cei masculini au început să fie înlocuiți de
    rochii și, respectiv, pantaloni, anteriul și giubeaua de redingote și frac,
    basmaua de pălărie, ișlicul de joben. Pătrunderea modelor vestimentare din
    Occident n-a fost scutită de contestări și de întreruperi cauzate de situația
    politică și militară care la începutul secolului al XIX-lea arunca țările
    române când înspre Rusia sau Austria, când înspre Imperiul otoman care și-a
    păstrat totuși suzeranitatea mult timp.

    Evenimentul decisiv avea să fie, însă,
    semnarea Tratatului de la Adrianopole în 1829. Începând de atunci schimbarea
    stilului de viață oriental cu cel occidental a devenit ireversibilă. Hainele au
    fost primele înlocuite și portretele boierimii de atunci arată clar acest fapt.
    Dar nu doar portretele laice, ci și cele aflate în biserice, așa-numitele
    fresce votive. Cele din prima parte a secolului al XIX-lea indică faptul că
    mulți boieri de la țară, mai ales, au rămas mai mult timp credincioșii modei
    vechi și tradiției vestimentare orientale.
    Însă și cei care au îmbrățișat moda apuseană apar, de asemenea, pe
    zidurile bisericilor ctitorite de ei. Înfațișați, de obicei, alături de
    familie, acești ctitori demonstrează, peste ani, cum îmbinau noul cu vechiul în
    vestimentația lor dintr-o epocă a schimbărilor și a eccletismului.

    Istoricul
    Tudor Dinu a cercetat portrele votive din epocă și iată ce a constatat:

    Tablourile votive din biserici sunt, pentru respectiva perioadă, în
    număr de 141, în care regăsim mai bine de 1100 de figuri de oameni îmbrăcați în
    vestimentația epocii. Desigur, unii
    boieri tradiționaliști preferă în continuare anteriul, giubeaua și calpacul, în
    vreme ce fiii lor tineri le-au schimbat pentru redingotă, frac sau joben. Prin
    muzeele noastre se păstrează cam 200 de costume de secol XIX și început de
    secol XIX și, de asemenea, tot cam două sute de portrete șevalet. Comparativ,
    există 1100 de figuri de ctitori bisericești îmbrăcați în veșminte, fie ele
    turcești, fie nemțești, cum se spunea odinioară. Ca atare, descoperirea acestei
    surse neexploatate de nimeni contribuie foarte mult la clarificarea imaginii
    despre moda epocii.



    În cartea sa intitulată Moda în Țara Românească.
    Între Fanar, Viena și Paris. 1800 și 1850, Tudor Dinu s-a concentrat mai ales
    pe bisericile de țară, ctitorite de boieri în prima parte a secolului al
    XIX-lea în partea Olteniei reprezentată azi de județele Gorj și Vâlcea, zonă
    care în epocă era relativ prosperă și mai ferită de urgia războaielor. Potretele
    votive de acolo atestă atât continuarea tradițiilor vestimentare într-o
    perioadă de schimbări profunde, cât și trecerea la moda nouă, trecere marcată
    și prin coabitarea elementelor vechi cu cele noi. Explicația acestui ecletism
    ne-o oferă tot istoricul Tudor Dinu.

    Boierii mari, care dețineau și ranguri,
    erau membri în sfatul domnesc, având o funcție oarecare, nu își puteau permite
    să renunțe, cel puțin în cadrul oficial sau semioficial, la această
    vestimentație orientală, care reprezenta o marcă a statutului lor social. De
    pildă, chiar și acoperămintea de cap pe care o purta reflectau funcția pe care
    o avea. De pildă, domnitorul avea dreptul să poarte ișlic cu capac alb. Boierii
    mai de rang mare aveau ișlic cu capac roșu și cei de rang mai mic ișlic cu
    capac verde. Boierii și fiii de boieri, în așteptarea numirii într-o funcție,
    purtau acel acoperământ foarte ciudat, numit calpac, semănând sau cu un balon,
    sau cu o pară. Ca atare, ei nu puteau renunța decât în cadru neoficial la
    aceste veșminte, cel puțin până până în anii 1830. În schimb, doamnele se pare
    că le-au adoptat cu ușurință extraordinar. De îndată ce rușii ne-au ocupat, în
    1806, doamnele au început să imite moda adusă de ruși.


    Iar adepții înnoirii nu se sfiau să se lase pictați pe zidurile bisericii
    în noile haine nemțești sau occidentale. Este cazul ctitorilor bisericii din
    satul Hurezani, județul Gorj, unde toți membrii familiei ar fi putut apărea
    într-una din revistele de modă ale vremii. Totuși, moda cea nouă a avut
    detractorii ei destul de vocali.

    Tudor Dinu: Argumentele
    țineau mai degrabă de un conservatorism legat de religie. În mod straniu, se
    considera că noua modă împinge la păcat pe atât pe doamne, cât și pe bărbați.
    De asemenea, pantalonii au fost obiectul unor dispute furibunde între
    tradiționaliști și progresiști, mai ales că se știe că nu era tocmai comod
    pentru un bărbat să schimbe vechea vestimentație cu una nouă. Trebuia să țină
    un pic de regim de slăbire anterior, așa să îi zicem. Anteriul, care e un fel
    de rochie unisex, permite formele mai
    rotunde decât pantalonii pentru care tânărul care voia să-i poarte trebuia să
    aibă o condiție fizică destul de bună. La fel, jiletca, redingota sau fracul
    presupuneau și niște sacrificii. Aceste sacrificii le făceau și doamnele care
    se strângeau îngrozitor cu corsetul,
    astfel încât să pară mai suple și să-și pună în lumină o talie ce se voia una
    de viespe.



    În ciuda greutăților inerente începuturilor, noua modă vestimentară a avut
    succes de cauză fiind urmată la scurt timp de schimbarea mobilelor, a viziunii
    asupra aranjării interioarelor și de modificarea arhitecturii.


  • Expoziția „Secolul al XVII-lea în documente și imagini” la Muzeul Municipiului Bucureşti

    Expoziția „Secolul al XVII-lea în documente și imagini” la Muzeul Municipiului Bucureşti

    În centrul
    capitalei, la Palatul Suțu din cadrul Muzeului Municipiului București (MMB),
    s-a deschis o nouă expoziție ce aduce în fața publicului o pagină de istorie și
    cultură: Secolul al XVII-lea în documente și imagini din patrimoniul MMB. Țara
    Românească (cunoscută și sub numele de Valahia) a fost un stat medieval, între
    secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea, ce se întindea pe teritoriul de sud
    al României de azi, până la linia munților Carpați. Pe acest teritoriu
    zbuciumat istoric, domnitorii țării au încercat să aducă credință, cultură și
    carte poporului. Despre ce pot vedea vizitatorii în cadrul expoziției de la MMB,
    documente oficiale, pictură, sculptură și obiecte istorice, referiri la
    diferiți domnitori din secolul al XVII-lea, toate prezentate publicului, ne-a
    vorbit curatoarea acesteia, muzeograful Mihaela Rafailă:


    În cadrul expoziției vor fi etalate documente provenite din
    cancelariile Țării Românești începând cu Radu Șerban, Matei Basarab,
    Constantin Șerban, Grigore I Ghica, Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino și
    Constantin Brâncoveanu, câteva mici portrete ale unor voievozi munteni, care au
    condus și au emis hrisoave în cursul veacului al XVII-lea, bustul voievodului
    Constantin Brâncoveanu, Îndreptarea legii, Cheia înțelesului și o
    Evanghelie tipărită în timpul domniei lui Vodă Brâncoveanu, la 1697, precum și
    câteva pumnale de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

    Expoziția pe care o
    propunem se dorește a fi un nou prilej pentru Muzeul Municipiului București de
    a etala o foarte mică parte din bunurile sale culturale deținute în bogatul său
    patrimoniu. Demersul expozițional se adresează îndeosebi specialiștilor care se
    preocupă de studiul acestor înscrisuri, mai ales că doar unele dintre acestea
    au văzut lumina tiparului in extenso, dar și publicului larg care poate afla
    noi informații despre această perioadă și, totodată, să admire frumusețea
    documentelor de cancelarie.


    Curatoarea
    expoziției ne-a făcut o scurtă prezentare a secolului al XVII-lea de pe
    teritoriul Țării Românești:


    Prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată de lunga
    domnie, de circa 22 de ani, a lui Matei Basarab, în timpul căreia au avut loc
    însemnate realizări în diverse domenii ale societății românești. S-a remarcat
    drept un bun gospodar și organizator, dârz apărător al hotarelor Țării
    Românești, motiv pentru care chiar otomanii l-au considerat un al doilea Mihai
    Viteazul. În plan cultural, a fost socotit un adevărat Mecena în dezvoltarea
    artei și culturii.

    Refacerea economică a țării, ca urmare a unei perioade de
    liniște relativă, i-a asigurat domnului o solidă bază materială pentru
    desfășurarea unei vaste opere cultural-artistice. A atras la Curtea Domnească
    pe cei mai învățați oameni ai epocii sale, dintre care amintesc: pe Udriște
    Năsturel, episcopul Ignatie de Râmnic, mitropoliții Teofil și Ștefan sau
    Pantelimon Ligaridis, grec din Chios, care a deschis la Târgoviște prima școală
    superioară din Țara Românească. Cu sprijinul mitropolitului Kievului, Petru
    Movilă, voievodul muntean a adus în țară două tipografii, una așezată la
    Câmpulung și cealaltă care a peregrinat de la Mănăstirea Govora, la Mănăstirea
    Dealu și stabilită, în final, la Târgoviște.

    În timpul domniei sale au fost
    construite numeroase mănăstiri și au fost renovate mai multe
    biserici, dintre care amintim: mănăstirile Arnota, Curtea de Argeș, Govora,
    Tismana, la care s-a adăugat refacerea curților domnești de la Brâncoveni,
    Caracal, București și Târgoviște. Astfel că nu a existat ctitorie veche care să
    nu fie reparată sau refăcută, afirmând fără a greși că întreaga țară apărea ca
    un șantier vast în care toate vechile monumente căpătau haină nouă.



    Expoziția de la
    Palatul Suțu va putea fi vizitată până la începutul lunii septembrie.


  • Femeile și medicina în secolul al XVIII-lea,  în Țara Românească

    Femeile și medicina în secolul al XVIII-lea, în Țara Românească

    Până la formarea primelor instituții
    medicale publice moderne, în secolul al XIX-lea, medicina era practicată în
    Țara Românească și Moldova, în principal, de doctori școliți în străinătate și
    de oameni fără pregătire de specialitate, unii practicând, de fapt, alte
    profesii cum ar fi bărbierii, vracii, babele vrăjitoare, preoții-duhovnici și
    moașele. Totuși, în secolul al XVIII-lea, în timpul domniei lui Constantin
    Brâncoveanu, primele semne de modernizare a medicinei au apărut și în Țara
    Românească o dată cu înființarea
    Spitalului Colțea, prima instituție de acest tip din București destinată
    săracilor. Și tot aici, dar de-abia în secolul următoarea, a început să
    funcționeze și prima instituție de învățământ medical românesc: școala tehnică
    de chirurgie de la Colțea. Femeile nu făceau parte dintre învățăcei, dar asta
    nu înseamnă că ele nu erau, din vremuri imemoriale, prezente ca vindecătoare în
    viața comunităților. Cercetătoarea Mihaela Diana Sprânceană a studiat arhivele
    acestei spitalului și școlii de la Colțea și detaliază acum contribuția
    femeilor.

    Aceasta a fost prima școală de învățământ
    medical din Principatele Moldovei și Țării Românești care a funcționat până în
    anul 1852. Sursele istorice nu ne precizează nici de această dată numele unei
    doctorițe sau al unei femei-chirurg care să fi terminat școala acolo. Însă se
    știe faptul că absolvenții acestei școli s-au specializat și au avut nenumărați
    pacienți vindecați și chiar operați în cadrul spitalului. De asemenea în
    listele publicate ce conțin numele medicilor din Țara Românească din acea vreme
    sunt menționate numai nume de bărbați. Femeile erau așadar cadre medicale fără
    studii alături de bărbieri, vraci și duhovnici. Femeile au jucat un rol
    deosebit de important în viața medicală cel puțin din punctul meu de vedere.
    Adesea ele aveau rolul de moașă, fiind acele femei care asistau la naștere și
    care se asigurau că atât mama, cât și nou-născutul sunt în viață. Moașa era și
    acea persoană care putea afla dacă o femeie era sau nu însărcinată, dacă și-a
    pierdut fecioria sau dacă a fost violată.


    Este adevărat că la serviciilor moașelor apelau
    mai degrabă femeile de la țară în lipsă de altceva. În schimb, la oraș, femeile
    mergeau la medicii sau chirurgii care aveau studii de specialitate realizate în
    afara țării. Doctorul Dumitru Caracaș care a activat în Țara Românească în
    secolul al XVIII-lea și a fost tatăl lui Constantin Caracaș, primul medic
    oficial al Bucureștiului, nu aprecia, însă, activitatea femeilor-vraci, pledând
    pentru profesionalizare în acest domeniu. Cercetătoarea Mihaela Diana
    Sprânceană despre medical Dumitru Caracaș.

    Acesta afirmă faptul că moașele țăranilor
    sunt niște babe ignorante a căror simplă prezență mai mult strică decât
    folosește. Tot el evidențiază faptul că femeile de la oraș sunt asistate la
    naștere de către medici care au studii medicale, nu de babe sau moașe fără
    experiență. Vraciul, alături de moașă, putea să prescrie diferite leacuri mai
    ales pentru copii care sufereau de dedeochi, pentru femeile care nu puteau
    rămâne însărcinate sau care își doreau să renunțe la sarcină. Până în anul 1760
    nu exista nicio carte de medicină în limba română pe teritoriul țărilor române.
    Așadar femeile care practicau medicina aveau leacuri din bătrâni și rețete
    transmise din generație în generație. Același medic afirma faptul că oamenii
    apelau la vrăjitoare și babe pentru a trata bolile pshihice, considerate
    pedepse divine. Lumea ca și astăzi refuza să meargă la medic pentru a se trata
    de epilepsie, de exemplu, sau de alte boli de natură neuropsihică.


    Numele
    acestor femei, poreclele lor și alte amănunte din viața lor se regăsesc extrem
    de rar în documentele de epocă. Existența lor, deși crucială, căci suplinea
    lipsa unei intervenții profesionalizate de protejarea a sănătății, a rămas, în
    general, anonimă. Și, evident, cu timpul influența acestor femei a scăzut odată
    cu dezvoltarea învățământului de specialitate. Dar activitatea lor, deși mult
    redusă, a continuat până în contemporaneitate. Cercetătoarea Mihaela Diana
    Sprânceană.

    Cu toate că numele femeilor nu a fost
    precizat de sursele istorice, ci doar în anumite documente de arhivă a fost
    precizată porecla acestora sau prenumele, ele au avut un rol foarte important
    în viața socială și medicală a secolului al XVIII-lea. Dar activitatea lor e
    consemnată în documente, ceea ce demonstrează o activitate intensă în acest domeniu.
    În epoca contemporană activitatea așa-ziselor babe a continuat până în secolul
    XX inclusive după adoptarea în 1968 a decretului lui Nicolae Ceaușescu potrivit
    căruia femeile nu mai puteau face avort la cerere. Și atunci femeile se duceau
    în continuare la babe pentru a putea scăpa de sarcina nedorită.


    De-abia
    spre finalul secolului al XIX-lea, a început să profeseze și prima femeie din
    România cu diplomă de medic, Maria Cuțarida-Crătunescu, absolventă a Facultății
    de Medicină din Montepellier, Franța, cu doctoratul în medicină acordat de
    Universitatea din Paris.





  • Bucureștiul cosmopolit

    Bucureștiul cosmopolit

    În istoria principatelor Țării Românești și a Moldovei, secolul XIII este denumit generic secolul fanariot”. Perioada aceasta nu coincide categoric cu începutul și sfârșitul anilor 1700, ci debutează în Moldova în 1711 și în Țara Românească în 1714. Pentru ambele state, ea s-a încheiat în 1821, prin revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, în urma căreia pe tron au revenit domnitorii autohtoni. În epoca fanariotă, țările române au suportat suzeranitatea Imperiului Otoman al cărui sultan controla statele de aici prin intermediul unor funcționari greci, proveniți din cartierul Fanar din Istanbul. Ei erau fanarioții, unși domnitori ai Moldovei și Țării Românești pe durate limitate. Evident, epoca a fost și este, încă pe bună dreptate, văzută ca o perioadă de regres. Țările române nu mai erau autonome, nu aveau monedă și armată proprie. În schimb, au trecut printr-un proces accelerat de orientalizare, după cum a constatat și istoricul Tudor Dinu.



    Este o epocă foarte interesantă care marchează, pe de o parte, într-o primă fază orientalizarea, căci înainte de fanarioți, cultura orientală era rar prezent la noi. De pildă, în piețele din București ajunseseră să se găsească toate deliciile Orientului. Dar apoi marchează și occidentalizarea incipientă, în bună măsură fanarioții fiind un vector al pătrunderii culturii mai întâi italiene și apoi franceze în Țările Române. Cercetarea mea a arătat printre altele că nu este adevărat că occidentalizarea începe după 1821. Iar fanarioții, care se informau despre civilizația occidentală, în primul rând, ca să aducă servicii de spionaj Înaltei Porți, permit și din acest motiv pătrunderea culturii occidentale la noi.



    Obiceiurile și modele occidentale au păstruns timid, la început, și a fost influențată de faptul că țările române au constituit teatru de război pentru conflictele frecvente dintre Austria, Rusia și Turcia. Occidentalizarea a început odată cu prima ocupație austriacă de după 1789 și s-a intensificat prin venirea trupelor rusești staționate inclusiv la București. Nu erau însă primii străini stabiliți în capitala Țării Românești care, începând cu epoca fanariotă, a devenit un oraș cu adevărat cosmopolit. Străinii aceștia, deveniți treptat oamenii ai locului, au creat și specificul amestecat al orașului. De pildă, odată cu fanarioții, s-au stabilit aici din ce în ce mai mulți greci, dar comunitatea lor nu depășea 5%-10% din populația Bucureștiului. Numai că erau fie cărturari, fie demnitari, fie întreprinzători, negustori și meșteșugari și astfel se distingeau de restul populației, povestește istoricul Tudor Dinu. Cine erau ceilalți străini?




    Este vorba mai întâi de evrei, o populație foarte dinamică, hărțuiți de populația creștină instigată de cler, dar protejați de domnii fanarioți. Ei contribuie fundamental la dezvoltarea economică a Bucureștiului, cu activitate în domeniul croitoriei, legătoriei de cărți, prelucrării metalelor. Mulți sunt bijutieri, dar și negustori. O prezență dinamică o reprezentau chiar și armenii ce puteau fi numiți în epocă și evrei creștini”, căci aveau obiceiuri asemănătoare și un fel similar de a face negoț. Extrem de numeroși erau și romii, denumiți în epocă drept țigani”. Aveau o contribuție importantă în activitățile grele la care românii nu se înhămau cum era, de pildă, prelucrarea metalelor, a fierului, dar și la culegerea aurului din apele Dâmboviței. De asemenea romii erau regii spectacolelor stradale în acea perioadă. Urșii lor țopăiau, iar muzica lor lăutărească încânta publicul din cârciumi. Am cercetat și comunitatea turcilor, dar ei erau puțin numeroși, căci privilegiile acordate Țării Românești nu permiteau să fie prezenți pe teritoriul țării decât un secretar turc al domnului cu echipa sa. El se numea Divan efendi”. Dar exista o fanfară domnească alcătuită din muzicieni turci, o poliție otomană, cea a beșliilor și mai existau câțiva negustori. Mult mai numeroși erau balcanicii, în primul rând cei creștini, căci pentru ei Bucureștiul era un adevărat Eldorado. Era foarte greu de pătruns în spațiul românesc, aveai nevoie de un fel de hârtie specială sau viză care se numea teșcherea și ea permitea intrarea pe pământul făgăduinței. Ei erau denumiți generic sârbi, dar printre ei, se aflau și albanezi. Sârbii”, adică popoarele sud-dunărene, de origine slavă, se ocupau mai ales cu legumicultura și cu prelucrarea pielilor. Pe străzile din centrul istoric, Lipscani și Gabroveni, făceau negoț mulți bulgari, de pildă.



    Și tot în epoca fanariotă au început să se stabilească la București și alți germani în afara sașilor veniți din Transilvania. Ei au adus spiritul tehnic și ingineresc, iar apoi, treptat, a crescut și numărul francezilor aduși aici de boieri pentru a le da meditații particulare fiilor lor.




  • Românii de lângă noi

    Românii de lângă noi

    Destin
    românesc la sud de Dunăre: Teodora, fiica lui Basarab I, întemeietorul Ţării
    Româneşti, ţarină a Bulgariei, repudiată apoi de soţ – țarul Ioan Alexandru al
    Bulgariei şi trimisă într-o mănăstire, unde aceasta a viețuit ca maică sub
    numele de Teofana. Canonizată mai târziu de biserica bulgară, numele ei este
    legat şi de transformarea Vidinului în cel mai important centru cultural bulgar
    al vremii

  • O incursiune muzeală la Târgoviște

    O incursiune muzeală la Târgoviște

    La o plimbare prin orașul Târgoviște, aflat la 80 de kilometri de București, ne-am oprit lângă Parcul Chindia, în Curtea Domnească, unde am vorbit cu Ovidiu Cârstina, directorul Complexului Național Muzeal Curtea Domnească, despre vechiul oraș Târgoviște, despre muzeele ce pot fi vizitate în oraș și în împrejurimi. Ovidiu Cârstina:

    Ne bucurăm foarte mult să vă avem oaspeți astăzi la Târgoviște și prin intermediul dumneavoastră să facem cunoscut lumii întregi ceea ce Târgoviște are și poate oferi din punct de vedere cultural și turistic. Zestrea pe care o are orașul Târgoviște nu poate fi contestată de nimeni, este legată de o istorie fabuloasă pe care orașul o are în spate, dacă e să ținem cont doar de faptul că timp de 300 de ani a fost capitala Țării Românești până în momentul în care domnitorul Constantin Brâncoveanu este mazilit și Târgoviștea este lăsată puțin în umbră din acest punct de vedere.


    Însă, orașul trăiește prin ceea ce s-a construit, s-a zidit aici la Târgoviște, atât fizic – clădiri, cât și prin ceea ce a însemnat tipăritura și istoria scrisă. Să nu uităm că la Târgoviște au fost tipărite primele cărți din spațiul românesc și Sud-Est-european începând cu anul 1508, și că, deși își încetează rolul de capitală a Țării Românești, în anul 1714, Târgoviște a continuat să existe prin tradițiile militare deosebite și care s-au arătat și au fost puse în valoare cu prisosință în conflagrațiile mondiale, dar și prin ceea ce a însemnat în continuare cultura scrisă și cartea tipărită aici la Târgoviște.



    Ovidiu Cârstina ne-a detaliat mai multe despre muzeele pe care le are în administrare, începând cu celebra Curte Domnească:

    În momentul de față, Complexul Național Muzeal Curtea Domnească din Târgoviște are în administrare 15 muzee și Peștera Ialomiței din masivul Bucegi, care este foarte aproape și care este un monument al naturii extrem de important, deci, iată, în județul Dâmbovița turistul poate îmbina foarte bine vizita, având pe de o parte monumentele, ceea ce înseamnă construcția, partea antropică, dar de asemenea și partea naturală, cu zona montană, cu tot ceea ce vă oferă masivul Bucegi, și de asemenea Platoul Padina-Peștera cu Sfinxul și Babele. Revenind în oraș, vizitatorul poate descoperi Curtea Domnească, cu monumentele sale cele mai importante: Turnul Chindiei, Biserica Mare Domnească, ruinele celor două palate, un spațiu deosebit în sensul că vizitatorul poate descoperi diverse etape de construcție, amprenta pe care fiecare voievod sau secol în parte și-a lăsat-o aici la Curtea Domnească.


    De asemenea, partea muzeală este extrem de bogată. Invitația noastră către turiști este să vadă Muzeul tiparului și al Cărții Vechi Românești cu o colecție de carte veche românească impresionantă și foarte bine pusă în valoare. De asemenea Muzeul de istorie, cu ceea ce a însemnat acest spațiu din Paleolitic până la momentul Unirii din 1918. Muzeul de artă – adăpostit de o clădire monument foarte interesantă, construită în anul 1895 la Târgoviște de către constructori italieni, pentru că Târgoviștea a rămas un reper important și după 1714, când își pierde rolul de capitală a Țării Românești, dar existau oameni care își permiteau să construiască și la momentul respectiv. V-aș invita să vedem Muzeul scriitorilor dâmbovițeni, cu o expoziție deosebită, găzduită de casa scriitorului Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. O expoziție în care o descoperim pe poeta şi prozatoarea Elena Văcărescu, dinastia cărturarilor Văcărești până la Brătescu-Voinești și mai departe, cu ceea ce înseamnă Școala prozatorilor de la Târgoviște. Vor descoperi obiecte personale care au aparținut scriitorului Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, dar și unui alt nume mare în cultura noastră, Heliade-Rădulescu.



    Am vorbit cu directorul Ovidiu Cârstina și despre centrul vechi al orașului Târgoviște, despre micile bijuterii arhitecturale pe care le ascunde printre străduțele liniștite și care pot fi admirate într-o plimbare, după un popas pe pietonala Centrului Vechi:

    Aș face de asemenea o invitație vizitatorilor de a se plimba prin oraș și de a descoperi zona centrală. O zonă extrem de interesantă, nu conservată într-o suprafață foarte mare, dar acele străduțe amintesc de o Târgoviște extrem de frumoasă care-l făcea pe scriitorul Mircea Horia Simionescu să vorbească despre Târgoviște ca despre o Florență valahă. Sunt de asemenea în Târgoviște restaurate foarte bine multe dintre ele, altele în curs de restaurare, o întreagă serie de biserici din Evul Mediu, de secolul XVII, de secol XVI. Am putea să mergem pe Strada Poet Grigore Alexandrescu, unde vom descoperi Muzeul Vasile Blendea. Este un muzeu care adăpostește mare parte din ceea ce Blendea a lăsat Târgoviștei și culturii românești în special, fie că e vorba de grafică, de pictură sau de sculptură.


    Blendea în sine este un nume care trebuie căutat și descoperit pentru că fost foarte bun prieten cu Brâncuși, au mers împreună la Paris, el însă s-a întors în țară, au copilărit împreună și de aici o legătură foarte strânsă între Vasile Blendea și acest colos al culturii universale care este Brâncuși. Tot în această zonă, pe Strada Bărăției, descoperim o casă micuță, dar extrem de cochetă. Este vorba de casa-atelier Gheorghe Petrașcu. Maestrul a trăit o perioadă îndelungată la Târgoviște, fiind atras de farmecul orașului, care i-a dăruit foarte mult, pentru că descoperim în pânzele lui Petrașcu o Târgoviște absolut impresionantă. Sunt lucrări care ne amintesc de un oraș care efectiv emana cultură prin tot ceea ce însemna.

    Însă nu ne vom opri aici. În Târgoviște putem vedea şi Muzeul evoluției omului și tehnologiei în Paleolitic, un concept expozițional extrem de atractiv. Un muzeu în care publicul vizitator poate vedea obiecte mai vechi de 10000 de ani, descoperite pe teritoriul României, care, așa cum au fost integrate în conceptul expozițional, au puterea de a-l face pe om să se întoarcă mult în timp și să descopere începuturile noastre ca ființă.



    Ca o încheiere plimbării noastre prin Târgoviște, domnul director Cârstina ne-a mai sugerat o scurtă oprire:

    Nu m-aș opri doar la Târgoviște și aș face o invitație să facem o incursiune și în jurul orașului, pentru că la doar 4 kilometri descoperim Mânăstirea Dealu – locul în care se odihnește capul voievodului Mihai Viteazul, locul în care sunt înhumați mulți dintre cei care au fost pe tronul Țării Românești și de asemenea un simbol extrem de puternic în ceea ce a însemnat cultura scrisă în Țara Românească și pentru noi, românii, în general, aici fiind tipărite primele cărți din 1508, 1510 și 1512 de călugărul Macarie – cel care avea să devină mai târziu Mitropolit al Țării Românești.

  • Idheea-a unitatillei la român’i

    Idheea-a unitatillei la român’i

    Tu unâ dzuuâ di mai, aoa şi 420 di an’i, vuivudălu Mihai Viteazul eara număsitu, tru un hrisovu, “Domn a Ţării Româneşti, Ardealui şi Moldovâllei”. Cu un an ma ninti, avea intratâ azvimtâtoru tru Alba Iulia, capitala a prinţipatlui Transilvan’ia, numâsitu şi Ardeal. Tru primveara-a anlui 1600, vuivudălu, tru frâmtea-a askerillei a lui di români, anda yinea ditu Transilvan’ia, intră tru voievodatlu a Moldovâllei, cari intrâ sumu a lui cumandu unâ-ş-unâ tu şcurtu kiro. Eara realizată, ase, tru condiţiili a aţilui kiro, prota uniri a românilor ampărţâţ tru ateali trei prinţipate. Mihai Viteazul avea alinatâ pi tronlu a Ţării Româneşti icâ Muntenia, tru 1593. Agiumsi tru niacicâseari cu Analta Poartă ase că, tu şcurtu kiro, s-agiumsi la unâ alumtă directă, di amploare, atea di Călugăreni. Tru 1599, intră tru Transilvan’ia, tru frâmtea a askerillei a lui di români munteni şi u anâchisi. Yinitoarea ceapâ fu aduţearea a Moldovâllei sum stăpuirea a lui, faptâ aoa şi 420 di an’i. Dealihea, unirea-a atiloru trei prinţipate româneşti, sum dumnillea al Mihai Viteazul, nu lâ arisea ici a aţiloru trei mări puteri – Imperiul otoman, Imperiul habsburgic şi Polonia – cari avea idyili sinferuri ti teritoriului bânatu di români.




    După un an di la aestă mari realizare, Mihai Viteazul fu vâtâmatu preşcavu, purdatu di amirălu Rudolf al ll-lea di Habsburg, cari deadi şi cumanda lâhtâroasâ. Evenimentul di aoa şi 420 di an’i, unirea a aţiloru trei principate româneşti, acâ fu şi trâ şcurtu kiro, easti expresia yilipsitoari a idheiillei di unitate a românilor. Ardealu şi Moldova nu suntu fârâ noimâ tru acţiunea a vuivudăluui. Eara state medievale tru cari bâna român’illi dukimâsiţ di unitatea di farâ, limbă şi adet. Va s’treacâ nica un cirecu di mileniu până cându, tru 1859, românii ditu Moldova şi Muntenia aleapsirâ idyiulu domnitor tru frâmtea a loru, di u adrarâ unirea di facto a aţiloru dauă stati româneşti. Transilvan’ia eara ma largu sum stăpuirea ungară, deapoa ma amanatu austro-ungară. Tru 1916, Regatlu a Româniillei trapsi mânâ di la neutralitate şi intră tru polimu deadunu cu Antanta, contra a Puterlor Centrale, tamam ti elibeararea-a român’ilor ditu Ardeal. Bitisita-a polimlui şi a imperiilor, tru 1918, dişcllisi calea-a românilor ditu Basarabia, Bucovina şi Transilvan’ia să s’facâ unâ cu România.




    Tru bitisita-a Protlui Polim Mondial, năili realităţ geostrateghiţi furâ pâzârâpsiti tru cadrul lârguriu a Conferinţâllei di irini di Paris şi apufusiti pritu Tratatele di irin’e simnate, pi arada, cu cafi unu ditu statele azvimti tru Primlu Polimu Mondial. Avu amintaticu di cauză “Ndreptul a populiloru ta ş-apufuseascâ eali işisi mira”, promovat di prezidentulu american Wodrow Wilson, ase că imperiile multinaţionale, ţi eara alithili “hâpsăn’i a populiloru”, furâ alâxiti cu statili naţionale. Aoa şi un secol, la 4 di cirişaru 1920, fu simnatu, Trianon, Tratatlu di irini cu Ungaria, cari pricunuştea unirea ali Transilvan’ie, a Banatlui și a Maramureșlui cu Regatlu ali Românie. Tratatlu di irine cu Austria, simnat tru yismâciuni 1919, la Neuilly, apufusea fâtearea unâ a Bucovinâllei cu România, cari fu pridatâ a Vienâllei, tru 1775, prit un tratat secret anamisa di Rusia şi Austria.




    Tratatlu di irini di Trianon, simnatu aoa şi unâ sută di an’i, fu arodlu a nâscântoru negocieri pi lungu kiro cu tuti părţâli participante la Protlu Polimu Mondial, cari avurâ ucazea să-şi spunâ minduita. Român’illi nu avurâ ici unâ banâ lişoarâ tu aesti negocieri ama, până tru soni, prinţipiile cari da ndrepturi a populiloru şi nu a imperiilor medievale avurâ amintaticu di cauză. Eara pricunuştearea internaţională a unei realitati, unirea tru un singur stat, un yisu veclliu şi real, nâdia şi alumta di veacuri a român’ilor. Conferinţa di Irine di Paris apufusi nica şi thimilliusearea-a Ligâllei i a Societatillei a Naţiunilor, tra s-aducâ statili tru un dialog favorabil ti tânearea ali irine. Di dauă ori, tru 1930 şi 1931, Liga a Naţiunilor fu cumândusitâ di diplomatlu român Nicolae Titulescu, unu di atelli doi reprezentanţâ ali României la simnarea-a Tratatlui di irine di Trianon, tamam aoa şi unâ sută di an’i.




    Ngrâpsearea: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala

  • Târgoviște

    Târgoviște

    Descoperim azi un
    oraș situat la numai 80 de kilometri de capitala României, renumit pentru
    numeroasele biserici vechi și pentru Curtea Domnească – Târgoviște. Aici se
    găsesc monumente foarte bine conservate, din secolele XV-XVIII. Complexul de
    monumente ce alcătuiesc Curtea Domnească reprezintă unul din cele mai
    importante ansambluri de arhitectură din Țara Românească și are o mare valoare
    istorică și artistică. Intrarea se face pe sub turnul-clopotniță, construit la sfârșitul
    secolului al XVI-lea. Așadar, pentru 12 lei (2,5 euro) cât costă un bilet de
    intrare, călătoria în timp vă este garantată. Veți vedea ruinele fostei cetăți,
    cu împărțirea pe încăperi și cu ziduri de la cele mai vechi, până la cele care
    provin de la multele consolidări și restaurări făcute de-a lungul timpului.
    Încă de la intrare, veți trece în revistă domnitorii curții domnești din Târgoviște,
    conferindu-i denumirea de Cetatea celor 33 de voievozi.


    Alice Stana, șefă
    a Biroului pentru Protejarea Patrimoniului Cultural și Dezvoltare Turistică,
    din cadrul primăriei municipiului Târgoviște, despre obiectivele turistice din
    municipiul Târgoviște. Cel mai reprezentativ obiectiv al orașului
    este Curtea Domnească, cu simbolul orașului, Turnul Chindiei. Alte obiective
    interesante sunt, de asemenea, muzeele dâmbovițene care oferă vizitatorilor din
    farmecul lor de altă dată, dar și din zilele noastre. Aceste muzee sunt nouă la
    număr, unice în țară, precum Muzeul Poliției Române, Muzeul Evoluției Omului în
    Paleolitic sau muzeul din unitatea militară în care au fost executați soții
    Ceaușescu. În centrul de informare ținem o evidență a tuturor turiștilor. Avem
    turiști români, dar și străini. Țările care se îndreaptă către noi sunt Germania,
    Olanda, Franța, Italia și Spania. Avem și un caiet de impresii, iar mulți
    dintre turiști se arată impresionați de patrimoniul bogat al orașului.


    Simbolul orașului,
    Turnul Chindia, are 27 de metri înălțime și oferă o panoramă asupra întregului
    oraș și asupra munților. Pentru a ajunge în vârf veți urca 122 de trepte,
    dispuse în spirală. Iar dacă doriți să fiți însoțiți de un ghid în timpul
    vizitei, este bine să știți că centrul de informare turistică vi-l poate
    asigura gratuit. Alice Stana. Noi îl așteptăm în Centrul de Promovare și
    Informare Turistică, unde oferim toate informațiile necesare, pentru a ne
    vizita obiectivele turistice. Tot aici turiștii pot beneficia de ghidaj
    gratuit, oferit de primărie. Vizitatorii noștri își aleg obiectivele pe care
    doresc să le viziteze, iar noi punem la dispoziție ghizi specializați, vorbitori
    de limba română și engleză.


    Municipiul
    Târgoviște este un oraș în care au loc evenimente pe tot parcursul anului. Iată
    câteva sugestii de programare a sejurului în funcție de acestea. Alice Stana,
    șefă a Biroului pentru Protejarea Patrimoniului Cultural și Dezvoltare
    Turistică, din cadrul primăriei municipiului Târgoviște. Sunt multe evenimentele
    pe care primăria municipiului Târgoviște le organizează. Unul dintre cele mai
    importante este în septembrie, în data de opt, când organizăm Zilele Orașului.
    Evenimentul se întinde pe perioada a două, trei zile și e un bun prilej pentru
    turiști de a ne cunoaște mai îndeaproape. De asemenea, Teatrul Tony Bulandra
    organizează anual, în jurul lunii mai, un festival de teatru, Babel Fest. Invit
    turiștii să ne viziteze și să vină în locul în care nouă ne place să spunem că
    te întâlnești cu istoria pe stradă.



    În Târgoviște, vă puteți caza în oraș, dar recomandate
    ar fi și pensiunile din zonă, cu o îmbietoare ofertă gastronomică.

  • Mâncãruri din Muntenia

    Mâncãruri din Muntenia


    Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată de bucătăria grecească, orientală, franceză si italiană. Multe cronici ale vizitatorilor străini fac referire la ospeţele domneşti şi boiereşti din Valahia. Chiar şi în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare scrisă între 1513 şi 1521 de către domnitorul Neagoe Basarab există, pe lângă enunţarea unor principii de guvernare a statului, şi “învătătura cătră fie-său Teodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi cum se cade domnilor să şază la masă şi cum vor mâncă şi cum vor bea”.



    În reţetele munteneşti întâlnim un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lămâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean, pe care o găsim şi astăzi în meniurile pensiunilor şi restaurantelor.



    Ciorba de perişoare este una dintre cele mai apreciate mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Preparea ei pare simplă, dar trebuie făcută cu atenţie deoarece există pericolul ca perişoarele să se desfacă şi să se împrăştie în zeama în care fierb. Avem nevoie de circa trei sferturi de kg de carne de vită, tocată, de câteva oase de vită, cu os, de doi morcovi, un păstârnac şi o rădăcină de pătrunjel, o ţelină, o ceaşcă de orez, o ceapă, două ouă, suc de roşii, borş, o legătură de pătrunjel şi una de leuştean.



    Se pun la fiert oase de vită cu măduvă într-o oală de circa 4 litri şi se spumează după care trebuie adăugate toate legumele rădăcinoase, date pe răzătoare. Putem pune un ardei gras, tăiat în fâşii subţiri şi roşii, tăiate cubuleţe. După ce a fiert, scoatem oasele. Tocăm ceapa şi o amestecăm într-un bol împreună cu carne tocată, fără grăsime, cu cele două ouă, cu orezul, spălat în prealabil şi cu puţină sare. După circa 20 de minute, modelăm apoi mici bile din carne (numite perişoare) pe care le punem în oala în care au fiert legumele. După ce fierb, perişoarele se ridică la suprafaţă. Adăugăm sucul de roşii şi borşul, lăsăm încă cinci minute la fiert, după care luăm oala de pe foc şi punem în ea frunze tocate de pătrunjel. După ce turnăm ciorba în farfurii, putem adăuga puţină smântână şi leuştean tocat. Se poate servi cu un ardei iute.


  • Mâncãruri din Muntenia

    Mâncãruri din Muntenia


    Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată de bucătăria grecească, orientală, franceză si italiană. Multe cronici ale vizitatorilor străini fac referire la ospeţele domneşti şi boiereşti din Valahia. Chiar şi în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare scrisă între 1513 şi 1521 de către domnitorul Neagoe Basarab există, pe lângă enunţarea unor principii de guvernare a statului, şi “învătătura cătră fie-său Teodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi cum se cade domnilor să şază la masă şi cum vor mâncă şi cum vor bea”.



    În reţetele munteneşti întâlnim un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lămâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean, pe care o găsim şi astăzi în meniurile pensiunilor şi restaurantelor.



    Ciorba de perişoare este una dintre cele mai apreciate mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Preparea ei pare simplă, dar trebuie făcută cu atenţie deoarece există pericolul ca perişoarele să se desfacă şi să se împrăştie în zeama în care fierb. Avem nevoie de circa trei sferturi de kg de carne de vită, tocată, de câteva oase de vită, cu os, de doi morcovi, un păstârnac şi o rădăcină de pătrunjel, o ţelină, o ceaşcă de orez, o ceapă, două ouă, suc de roşii, borş, o legătură de pătrunjel şi una de leuştean.



    Se pun la fiert oase de vită cu măduvă într-o oală de circa 4 litri şi se spumează după care trebuie adăugate toate legumele rădăcinoase, date pe răzătoare. Putem pune un ardei gras, tăiat în fâşii subţiri şi roşii, tăiate cubuleţe. După ce a fiert, scoatem oasele. Tocăm ceapa şi o amestecăm într-un bol împreună cu carne tocată, fără grăsime, cu cele două ouă, cu orezul, spălat în prealabil şi cu puţină sare. După circa 20 de minute, modelăm apoi mici bile din carne (numite perişoare) pe care le punem în oala în care au fiert legumele. După ce fierb, perişoarele se ridică la suprafaţă. Adăugăm sucul de roşii şi borşul, lăsăm încă cinci minute la fiert, după care luăm oala de pe foc şi punem în ea frunze tocate de pătrunjel. După ce turnăm ciorba în farfurii, putem adăuga puţină smântână şi leuştean tocat. Se poate servi cu un ardei iute.