Pe 19 noiembrie 1946 se înregistra cea mai masivă fraudă electorală din istoria României, fraudă care avea să-şi pună amprenta decisiv pe istoria politică a României în a doua jumătate a secolului 20. După 6 martie 1945, data la care se instalase guvernul prosovietic condus de Petru Groza, climatul politic din România se deteriorase considerabil: prizonierii luaţi de sovietici împotriva prevederilor armistiţiului încheiat în septembrie 1944, criza generată de refacerea de după război, persecutarea politicienilor, a partidelor şi presei de opoziţie, actele de violenţă la care se dedau instituţiile statului parazitate de comunişti şi bandele înarmate de partidul comunist constituiau strategia de acapare a puterii.
Alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate grosolan, ele fiind deja un caz-şcoală al studierii abuzului prin care sistemele politice totalitare şi-au exercitat autoritatea. Rezultatele reale ale scrutinului nu sunt cunoscute, dar metoda prin care comuniştii au furat rezultatul alegerilor a fost înlocuirea urnelor. După toate probabilităţile, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, partidele democratice şi tradiţionale ale românilor au obţinut peste 78% din voturi în timp ce Blocul Partidelor Democrate, alianţa condusă de comunişti, aproximativ 22%. Prin inversarea rezultatelor, guvernul prosovietic şi-a proclamat victoria şi, implicit, şi-a arogat o legitimitate de care nu a avut parte niciodată în instaurarea propriului regim. Dictonul lui Stalin, “nu contează cine votează, contează cine numără”, fusese decisiv. Tot ce a urmat a fost efectul alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 de la care s-au împlinit 70 de ani.
Arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat mărturii ale oamenilor care au văzut cu ochii lor sau li s-a spus despre marele furt. Nicolae Magherescu, şef de cabinet al ministrului liberal Mihail Romniceanu în guvernul Rădescu, între decembrie 1944 şi martie 1945, este unul dintre cei care îşi aducea aminte de climatul alegerilor. ”La 19 noiembrie, timp de o lună, am stat în judeţul Galaţi. Nu vă pot descrie ce întîmplări am văzut, ce bătăi, totul se făcea pe bază de forţă, de violenţă. Veneau aşa-zişi comunişti din Galaţi, cu maşini, prin toate satele, şi îi ameninţau pe oameni că dacă votează cu PNL vor fi scoşi din case şi întreg avutul li se va confisca. A fost ceva de neînchipuit. Ţin minte că eram într-o comună unde un coleg de-al nostru pe nume Dimofte a îndrăznit să le replice unor oameni care ne-au oprit din drum. Şi acest Dimofte a fost pălmuit deoarece se ştia că este liberal din familie. În acele condiţii, mi-am dat seama că o luptă corectă nu se poate duce împotriva unor asemenea oameni.”
Dumitru Pop, primarul comunei Ieud, Maramureş şi Ştefan Balea, membru în PNŢ filiala locală, au fost martorii organizării şi desfăşurării alegerilor în regiunea lor. ”Alegerile au fost organizate în bătaie de joc. În loc să se facă secţii de votare în comuna noastră sau în cea învecinată, ne-au trimis în a treia comună, într-un sătuc aproape părăsit. Ne-au trimis acolo pe o vreme urîtă, am ajuns pe jos. (voce 2) Bieţii oameni mergeau pe jos, iar opinicile nu îi ţineau la drum, se rupeau curelele şi aţele. Cu toate astea, oamenii s-au dus acolo, la centrul de vot. (voce 1) Ţărănimea română nici nu voia să audă de comunişti, ăştia erau dispreţuiţi de toată lumea care se uita cu scîrbă la ei. Baza lor politică era minciuna, politica lor era mincinoasă şi orice om cu mintea întreagă şi cu bun-simţ nu putea lua parte la aşa ceva. La secţia de votare au fost aduşi soldaţi, parcă eram un sat asediat, care au încercat să ne împiedice să trecem peste un podeţ care ducea la acea secţie. Dar ţăranii au dat năvală peste ei şi au ajuns la secţie. Şi a început votarea. Eu am fost asistent în Comisia de validare. Semnele electorale s-au schimbat, PNŢ avea roata ca vechi semn şi luase ca nou semn ochiul. Şi bătrînii au prea ştiau unde să voteze, şi mai întrebau: unde e ochiul? Şi noi le mai arătam. Reprezentantul comunist vedea toate astea şi el lua buletinele să le bage în urnă. Şi cînd lua votul de la vreun bătrîn, înfigea degetul în el să-l găurească şi să-l anuleze.”
Eva Hirsch a fost comunistă în perioada interbelică şi ea descria, cu realism, în 1996 climatul de violenţă care a dus la furtul scorurilor electorale. ”În perioada alegerilor, Ana Pauker a dat dispoziţie să dăm adeziuni pe şantiere şi în fabrici. Ea spunea că semnînd o adeziune, acela ne va fi votul. Dar votul a fost falsificat. Noi am stabilit centrele de votare şi pe oamenii care au făcut parte din Comisii, fiecare partid avea un reprezentant. Numai că erau toţi oameni de-ai noştri. În preajma alegerilor, Maniu a ţinut o conferinţă la Ateneu şi am fost trimişi acolo să-i stricăm conferinţa, să nu-l lăsăm să vorbească. Ne-am dus şi ne-am încăierat cu ţărăniştii. Nu mi-era teamă deloc, eram aşa de convinsă că în ce credeam eu era drept! La alegeri ne-au trimis să votăm de mai multe ori, în mai multe locuri şi dacă oamenii noştri erau în poziţii-cheie, noi am cîştigat. Şi ca mine au fost mulţi, foarte mulţi.”
Pentru omul secolului 21, furtul atât de grosolan al unor opţiuni politice nu poate decât să producă un sentiment legitim de revoltă, amestecată cu uimire şi compasiune. Alegerile parlamentare falsificate din 19 noiembrie 1946 au dovedit, deşi nu mai era cazul după experienţa din Uniunea Sovietică, că regimul comunist înseamna tot ceea ce detesta individul cel mai mult.
