Radio România Internațional

Tag: Tarile Romane

  • Certificat de eliberare din robie pe numele lui Oprea Matei

    Certificat de eliberare din robie pe numele lui Oprea Matei

    Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Robia în Țările Române a existat în decursul existenței Principatelor Române. Robia este un statut de servitudine, având aspecte comune, dar și diferențe, cu iobăgia și cu sclavia. Sclavia a fost, cu precădere, situația persoanelor de etnie romă. Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, precum si dreptul de a fi despăgubit dacă era lipsit de bunul lui (Codul penal al anului 1818 din Țara Românească preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”). Originea primilor romi, ca fiind indiană, este cunoscută mulțumită limbilor lor, dar nu și originea robiei romilor în spațiul Principatelor Române.

    Despre eliberarea din robie a romilor avem păstrate dovezi documentare în cadrul Muzeului Național de Istorie a României (MNIR). Dintre acestea, unul foarte important este „Certificatul de eliberare din robie pe numele lui Matei Oprea”. Despre document și despre însemnătatea lui în contextul istoric al epocii am stat de vorbă cu Andreea Ștefan, muzeograf la MNIR:

    „„Certificatul de eliberare din robie pe numele lui Matei Oprea” este un document aflat în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, care atestă un episod din cadrul unui proces istoric mai lung care afectează Principatele Române, Țara Românească și Moldova în secolul al XIX-lea, derulându-se între deceniul al patrulea și al cincilea. Este vorba de reformele care au dus la eliberarea robilor romi. Sclavia populației rome în cele două principate este un fenomen care, la mijlocul secolului al XIX-lea, deja reprezintă cea mai importantă și cea mai acută problemă socială pe care cele două principate trebuie să o rezolve. …”

    Andreea Ștefan ne vorbește despre spiritul revoluționar de la 1848, influențat de politicile și cultura europeană a epocii, citând pasajul despre dezrobire din programul adoptat în iunie 1848 de către mișcarea revoluționară din Țara Românească, „Proclamația de la Islaz”:

    „Eliberarea robilor figurează deja în documentul prin care aceștia își fac cunoscut programul, anume Proclamația de la Islaz, făcută publică pe 21 iunie. … formularea reflectă profunda rușine pe care acești tineri intelectuali, școliți în Occident, moștenitorii valorilor iluministe, o resimt la ideea că în țara lor se perpetuează o asemenea practică socială desuetă și, mai ales, complet inumană. Citez, așadar, un pasaj din textul Proclamației de la Islaz: „Poporul român leapădă de la sine neomenia și rușinea de a ține robi și declară libertatea țiganilor celor particulari. … ”

    Andreea Ștefan ne dă mai multe detalii atât despre atitudinea și demersul revoluționarilor de la 1848, cât și despre responsabilitatea acestora în acele momente, respectiv responsabilitățile Comisiei Liberării Robilor:

    „Trebuie însă să ținem cont, pe de o parte, de presiunea care plana asupra lor și de necesitatea de a părea în ochii populației cât mai acceptabili, deci moderați. Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că acești tineri școliți în Franța proveneau toți din rândul elitei sociale, elita socială, adesea proprietară de moșii, care își câștiga venituri importante din exploatarea muncii gratuite pe care o prestau robii. La doar 5 zile de la Proclamația de la Islaz, pe 26 iunie, este creată și organul prin care urma să se implementeze această importantă reformă socială, anume Comisia Liberării Robilor. … Ea are două sarcini principale aceea de a emite bilete de dezrobire … tot Comisia Liberării Robilor are sarcina de a elibera biletele de despăgubire.”

    Despre „Certificatul de eliberare din robie pe numele lui Oprea Matei” din patrimoniul MNIR, Andreea Ștefan ne dă următoarele detalii:

    „Este un formular tipizat, imprimat în alfabet de tranziție, adică scris într-un melanj de litere chirilice și litere din alfabetul latin … în cazul acesta este biletul numărul 19276, … Matei Oprea, avea 10 ani în momentul în care a primit certificatul și se afla în posesia lui Ion Ghica. Ion Ghica, participant și el la Revoluția de la 1848 și militant pentru eliberarea robilor.”

    Andreea Ștefan ne oferă o privire de ansamblu asupra momentului 1848 din perspectiva eliberării din sclavie pe teritoriul Principatelor Române:

    „Momentul 1848 este un pas înapoi în cadrul procesului de emancipare al romilor. Legislația votată de guvernul provizoriu este una efemeră, încetându-și valabilitatea în momentul în care guvernul însuși își încetează activitatea. …”

    La final, Andreea Ștefan ne împărtășește câteva opinii despre efectele acelor norme legislative de la 1848 până în contemporaneitate:

    „Felul în care robia a afectat comunitatea romă este unul extrem de complex, profund, cu efecte de scurtă durată, care s-au resimțit imediat după eliberare … dar a antrenat și efecte de lungă durată, pe care cu siguranță le-am resimțit în momentul de foarte mare tensiune a celui de-al Doilea Război Mondial, în momentul Holocaustului comunității rome și care se resimt în tendința de marginalizare a comunității rome încă prezentă în comunitatea actuală.”

  • Epidemii în Țările Române

    Epidemii în Țările Române

    De aproape doi ani, pandemia de Covid-19 ține capul de afiș al știrilor și talk-show-urilor din toată lumea. Medici, psihologi, sociologi, specialiști în educație și alții au prezentat datele din perspectiva propriei științe pentru a trage concluzii pertinente. Nici istoricii nu au rămas indiferenți la provocările timpului prezent, deși meseria lor este legată de trecut, și au povestit despre experiențele trecute ale omenirii legate de molime. Covid-19 are o identitate pentru noi deoarece știința secolului 21 a reușit să îl observe și să îi analizeze comportamentul. Însă în trecut agenții îmbolnăvirilor nu erau atât de bine cunoscuți, oameni punând epidemiile pe seama fatalității și a sorții potrivnice.



    La Muzeul Național de Istorie a României s-au întâlnit două instituții, cea amintită și Arhivele Naționale ale României, care au organizat expoziția ”Epidemii în istoria Țărilor Române”. În 2021, Arhivele Naționale ale României au împlinit 190 de ani de existență fiind înființate în 1831 în timpul Regulamentului organic, prima schiță de constituție din principatele Munteniei și Moldovei. Pentru a marca cei 190 de ani, Arhivele Naționale au scos în fața vizitatorilor documente relevante din trecutul epidemiilor care au lovit Muntenia și Moldova, cele de ciumă, holeră, febră tifoidă, tifos exantematic, gripă spaniolă.



    Arhivistul Claudiu Turcitu a coordonat expoziția și a detaliat în ce constă ea și în ce va urma. ”Am pornit acest demers cu gândul de a scoate în actualele condiții documentele către public. Și ce documente puteam scoate la 190 de ani de activitate a Arhivelor Naționale decât cele referitoare la molime. Așa ne-a venit ideea de a face această expoziție cu cât mai mult cu cât avem în pregătire și un volum, o ediție de documente legată de serviciul carantinelor.”



    În expoziție au fost incluse atât fotocopii, cât și documente originale. Reproducerile sunt după fotografii, hărți, tabele, pagini de jurnal, acte bisericești, însemne oficiale, note personale. Dar cel mai vechi document pe care Arhivele Naționale l-a prezentat publicului datează din secolul al 17-lea, tot din timpul unei epidemii de ciumă, boala responsabilă de cele mai multe victime omenești până la sfârșitul secolului al 19-lea. În ziua de 12 martie, anul 7145 (1637), Nedelco îi dădea lui Gligorie un pogon de vie, unelte și bani aflate în casa fratelui său Tudor pentru a intra acolo, a-i scoate ”femeia și feciorii” morți de ciumă și a-i înmormânta deoarece ”nu se aflase nimeni să-i îngroape”. Dintr-un alt document din data de 27 septembrie 1657 aflăm că un oarecare Petre Epure îi dăduse preotului Neguțu și fiilor acestuia niște meri în timpul epidemiei de ciumă când îi muriseră soția și copiii neîmpărtășiți.



    Claudiu Turcitu: ”Am pornit de la documente din anul 1637. Le-am grupat în principalele epidemii pe care le-a cunoscut spațiul Țărilor Române până în 1918 fiind constrânși la limitarea în spațiu. Primul document este din timpul epidemiei de ciumă, este un zapis (~document doveditor) de la o persoană pentru îngroparea celor care decedaseră de ciumă. Trecem apoi prin documente din anul 1813 din terifianta ciumă a lui Caragea. Avem chiar un hrisov din 1813 semnat de Caragea pentru spitalul Dudești care fusese pregătit anterior, în 1798, destinat celor care sufereau de ciumă.”



    În expoziție mai citim că în 1827 Ahmed, pașa din Nicopole de pe malul sudic al Dunării, lăsase libertatea de circulație în nordul fluviului numai în zona Teleormanului, unde se instalase carantina. Restul principatului Munteniei se lupta cu manifestările violente ale ciumei. Un document relevant chiar și pentru anul 1831 este rugăciunea scrisă de un oarecare dascăl Stan de la mănăstirea Colțea, situată în apropierea spitalului cu același nume din București. Erau anii groaznicei epidemii de holeră care băgase în sperieți întreaga populație a Munteniei. Un alt document atractiv este ordinul din 14 februarie 1846 al domnitorului Munteniei Gheorghe Bibescu prin care părinților li se cerea să-și vaccineze copiii împotriva varicelei. De la ciumă expoziția ne prezintă celelate șocuri epidemiologice care au lovit societatea românească în secolul 19 și în primele decenii ale secolului 20.



    Claudiu Turcitu: ”Trecem apoi prin epidemia de holeră cu documente de la fondul serviciului carantinelor de la Ministerul de Război din fondurile personale. Sunt scrisori și impresii ale personalităților vremii legate de simptome ale epidemiei de holeră, de tratamente, de rețete medicale folosite pentru a stopa epidemia de holeră care a durat destul de mult. Trecem apoi prin tifosul exantematic, apoi iarăși o epidemie pe care a cunoscut-o sfârșitul primului război mondial, și nume gripa spaniolă. Încheiem expoziția cu relatări din caietele reginei Maria. Am completat expoziția cu documente originale care provin de la vornicia dinlăuntru (Ministerul de interne) și din Ministerul de Război, fondul personal Ion I. C. Brătianu, un raport pentru obținerea de fonduri necesare pentru tifosul exantematic.”



    Epidemiile au lovit în trecut spațiul românesc cu forță devastatoare și oamenii au știut să le facă față. Astăzi, în lumea tehnologică în care trăim, ne imaginăm cu uișurință un viitor aseptic însă microbiologia nu și-a spus ultimul cuvânt.

  • “BILETE DE VACCIN” din sec XIX – XX

    “BILETE DE VACCIN” din sec XIX – XX

    Istoria vaccinărilor în spațiul locuit compact de români e apropiată de cea a Franței care, sub Napoleon I, legifera obligativitatea acestui serviciu sanitar foarte eficient în timpul epidemiilor. Ca în zilele noastre, cei vaccinați primeau o adeverință, un ”bilet de vaccinațiune” obligatoriu, cel puțin pentru călătorii pe continent. Câteva superbe astfel de ”bilete” de epocă se află în coleția arheologului George Trohani cu care am avut privilegiul să dezvolt subiectul, într-un dialog purtat la sediul Muzeului National de Istorie a României.




  • Constituția lui Mavrocordat

    Constituția lui Mavrocordat

    Prima familie fanariotă care a domnit
    în Țările Române a fost cea a Mavrocordaților care a dat cel puțin două nume
    importante, pe Nicolae și pe fiul său Constantin. Constantin Mavrocordat a fost
    reformator și cel de numele căruia se leagă prima constituție concepută în
    spațiul românesc. În 1735, ca domn al Munteniei, a început să facă reforme
    influențat de reformele austriece din Oltenia, anexată în 1718 de Austria.
    Desființează unele impozite indirecte și introduce o taxă generală care se
    putea plăti în 4 tranșe. Îi eliberează pe țărani prin aceea că le dădea dreptul
    să se mute de pe o moșie pe alta prin plata unei taxe de răscumpărare. În 1735
    participă la fondarea la Iași, în Moldova, a primei loji masonice. În timpul
    următoarelor domnii a suprimat iobăgia în Muntenia în 1746, apoi în Moldova în
    1749.


    Istoricul
    Georgeta Filiti a descris prima jumătate a secolului al 18-lea fanariot,
    perioada în care a trăit și Constantin Mavrocordat, ca pe unul al încercărilor
    de reformă luministe inspirate din Franța. Influența franceză se exercită prin oameni, prin abonamente la ziare, prin
    cărți care vin din Occident, prin mărfuri de toate felurile. Și iată că vine și
    Mercure de France. Această
    publicație, în 1746, publică ceea ce s-ar putea numi un fel de Constituție a
    lui Constantin Mavrocordat. Interesant este că el pune problema, mult înainte
    de revoluția francezilor, eliberării sociale. Cu alte cuvinte, dependența
    aceasta a țăranilor șerbi este anulată în Muntenia. Sunt multe alte obligații
    care rămân și țăranul este apăsat de 43 de impozite, dar exista preocuparea.
    Acesta este un lucru foarte important. Aceste idei eliberatoare de egalitate
    socială nu vin pe teren necunoscut.


    Constantin Mavrocorat a fost, fără
    îndoială, un intelectual rafinat. Dar și un om politic priceput care vedea
    direcția în care mergea lumea în vremea sa. Georgeta Filiti. Omul citește foarte mult, omul
    studiază, își dă seama de pulsul Europei și vede foarte bine spre ce se
    îndreaptă sociatatea. Aceasta este obligația unui om politic, e pus într-o
    poziție de conducător, de persoană responsabilă de soarta unui grup social, mai
    mare sau mai mic. Or, aici în spațiul românesc, domnii fanarioți care în fond
    sunt funcționari greci în slujba Imperiului otoman, urmăresc foarte clar câteva
    țeluri: eliberarea creștinilor de sub dominație turcească și megali idea, acea idee majoră de
    refacerea Bizanțului, de refacere a unui imperiu grecesc de expresie creștină.
    Or, aceasta nu se face stând numai acasă ci, evident, informându-se și
    acționând. Fanarioții au mai avut un rol extraodinar și pentru ei și pentru
    Imperiul otoman și anume folosirea surselor de informații. Aveau spioni, spus
    foarte pe românește, la toate curțile europene. Prin urmare, erau oameni foarte
    informați și-și dădeau seama bine către ce se îndrepta lumea. Aici, în zona
    noastră există încă o sută de ani buni așa-numita chestiune orientală, adică
    lupta pentru putere la Dunărea de Jos. Turcii erau foarte puternici, rușii se
    luptau cu ei, puțin mai departe în Europa era imperiul austriac.


    Constantin Mavrocordat avea o biblioteca
    impresionantă, adăpostită de mănăstirea Văcărești, ctitoria tatălui său,
    Nicolae Mavrocordat. Acolo a ajus să ia contact cu scrierile lui Montesquieu,
    Diderot, Voltaire și ceilalți luminiști francezi. Georgeta Filiti. Sunt mărturi indirecte, din
    ceea ce scrie, din ceea ce face, din felul cum se comportă Mavrocordat deoarece
    nu a ținut un jurnal în care să spună ce lecturi a avut. Această bibliotecă de
    la Văcărești rămâne memorabilă prin manuscrisele pe care le-a adăpostit. Din
    puținele mărturii ale contemporanilor aflăm despre cât de mult timp își
    petrecea vodă în bibliotecă. Mai sunt unele mărturii colaterale din care noi
    putem trage concluzii foarte limpezi: organizează învățământul sătesc, face o
    administrate a țării împărțind-o în județe, fiecare județ cu conducătorii săi
    numiți ispravnici. Adică stabilește impozitele. Legea oricât e de severă era
    lege, fără nicio lege însemna fărădelege. Lucrurile încep cât de cât să se
    aranjeze. El este grec dar începe să învețe românește și cei care vor să fie
    agreabili în fața lui și i se adresează în greacă nu mai au influență. Îi spune
    clientelei cu care venise de la Constantinopol să învețe limba țării.

    În
    timpul războiului ruso-austro-turc din 1736-1739, Constantin Mavrocordat
    primește înapoi de la austrieci provincia Oltenia. 30 de ani mai târziu, în
    1769, în timpul unui alt război ruso-turc, Constantin Mavrocordat este
    prizonier la Galați și moare la 58 de ani, ucis de un soldat rus. Cel mai
    important reformator din secolul al 18-lea român este înmormântat la Iași.

  • Epidemii în spaţiul românesc

    Epidemii în spaţiul românesc

    Epidemiile care au produs cel mai mai impact au fost cele de ciumă, variolă şi holeră. ”Moartea neagră” sau ”ciuma neagră”, cunoscută în Ţările Române ca ”buba neagră”, este considerată boala care a ucis cei mai mulţi oameni în cursul istoriei. Unii istorici atribuie marii epidemii de ciumă de la mijlocul secolului al 14-lea aproximativ 75 de milioane de morţi. Abia la sfârşitul secolului al 19-lea, în 1894, francezul Alexandre Yersin a descoperit bacteria care produce ciuma şi, odată cu ea, leacul împotriva celei mai teribile maladii cunoscute vreodată. Înainte de marea descoperire a lui Yersin, singurul leac împotriva ciumei era ”scapă cine poate”, în termeni medicali, cei care dezvoltau o imunitate la bacterie sau cei care făceau o formă mai uşoară a bolii.



    Nici spaţiul românesc nu a fost ferit de epidemii care şi-au lăsat o amprentă semnificativă asupra modului de a privi lumea al oamenilor. Octavian Buda, profesor de istoria medicinii la Universitatea de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti, s-a referit la mărturiile despre ciumă din secolul al 15-lea din spaţiul românesc care a urmat marii epidemii de ciumă din secolul anterior. ”Există nişte descrieri făcute de doctori alogeni care au fost la diverse curţi ale vremii, la curtea lui Ştefan cel Mare, la curtea lui Matei Basarab şi la curtea lui Vasile Lupu. Problema cea mai mare este cu identificarea tabloului clinic pentru că termenul generic de ”bubă” e foarte larg. În limbajul neaoş, ”bubă” înseamnă chiar ”boală”. Şi atunci este detul de greu de definit. Informaţii foarte concrete despre cazul lui Iancu de Hunedoara nu avem. Este foarte posibil să fie legat de teatrul de război sudic. Una dintre extinderile ulitmelor epidemii de ciumă vest-europene s-a făcut prin portul dalmat Dubrovnik sau Ragusa. Există o idee destul de inedită a unui iatroistoric român, Nicolae Vătămanu, care speculează cu destul de bune argumente că în celebra bătălie de la Războieni, despre care se ştie că a fost câştigată de otomanii lui Mehmet al II-lea contra lui Ştefan cel Mare a la Pirus pentru că au murit cu zecile de mii, s-ar fi amestecat şi un episod de ciumă, venită dinspre zona Uralilor şi Crimeii. E o discuţie care merită analizată cu toată atenţia.”



    Epidemiile de ciumă continuă periodic şi în secolele următoare, cea din Londra anului 1666 fiind una înfricoşătoare, deşi de o mai mică amploare decât cele precedente. În secolul al 18-lea, în Ţările Române începea perioada fanariotă, primul domn, Nicolae Mavrocordat, fiind răpus de ciumă în 1730. Dar impactul cel mai mare l-a avut ciuma lui Caragea din 1813-1814. Astfel, perioada fanariotă a fost considerată metaforic una nefastă în istoria României tocmai fiindcă a început şi s-a sfârşit cu câte o epidemie de ciumă. Octavian Buda a vorbit despre măsurile luate de autorităţile Munteniei şi despre metodele de luptă cu epidemia.


    ”Se creează un fel de cordon carantinal pe Dunăre spre Bucureşti, se desemnează un fel de administrator al lazareturilor, epistaţii de mahalale, şi se completează numărul membrilor unei profesii care în perioada respectivă vor avea foarte mult de lucru, este vorba de ciocli. Ei vor fi desemnaţi să se ocupe de cadavre şi să administreze inclusiv locurile unde victimele erau înmormântate. Breasla cioclilor devine foarte activă, erau foarte bine plătiţi, aveau ca scop strângerea morţilor şi îngroparea lor. Cioclii erau recrutaţi, iată o idee antiepidemică foarte interesantă, dintre foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte. Într-un mod empiric, era conştientizarea faptului că acei oameni dobândiseră un soi de imunitate. Istoricul Ion Ghica se referă la ciocli în termeni foarte negativi. Când treceau pe lângă o casă bogată, rupeau zdrenţe de la ciumaţi şi răspândeau contagiunea. Chiar dacă riscau pedeapsa cu moartea, îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau chiar de vii pentru a nu se mai osteni cu transportul lor la spital. Un episod inedit îl regăsim în raportul unui cioclu: ”astăzi am adunat vreo 15 mortăciuni pe care le-am pus în căruţa de pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14 fiindcă unul a rupt-o la fugă.”



    Disperarea oamenilor nu a putut fi oprită nici de preoţi, nici de vraci, singura consolare venind din partea alcoolului, veşnicul subterfugiu al omului aflat la necaz. Octavian Buda. ”În lipsa unor tratamente eficiente, sigur că alcoolul consumat în cantităţi mari mai liniştea spiritele. Dar şi aici au fost introduse interdicţii. Existau şi vraci care le promiteau ciumaţilor că îi salvează dacă veneau în contact cu o broască ţestoasă. Există un spital de ciumaţi în Bucureşti, Dudeşti, mai exista şi spitalul Sf. Visarion, s-a creat, în ideea sistemului veneţian, un lazaret în care erau închişi bolnavii de ciumă într-un regim care semăna cu acela al bolilor infecţioase.”


    Gerul năpraznic din iarna anului 1813-1814 mai domoleşte manifestările ciumei însă nu anihilează boala. Conform rapoartelor consului austriac la Bucureşti Fleischak von Hackenau, în timpul ciumei lui Caragea au murit aproximativ 4500 de morţi. Cu ”ciuma lui Caragea”, denumită aşa deoarece a fost adusă de un om din suita principelui care a intrat grăbit în Bucureşti pentru a-şi lua domnia, nedorind să stea în carantină, se termina o epocă şi începea modernitatea.