Teatrul ca rezistență, volum scris de jurnalista Cristina Modreanu și
publicat recent de editura Polirom surprinde atât insistența cu care
Securitatea îi urmărea pe actori și pe regizori, cât și modul subtil și
subversiv prin care aceștia au ales să reziste în fața propagandei și a
intimidării. La capătul unui proiect lung, care a presupus cercetarea atentă a
dosarelor din arhivele Securității, autoarea, deopotrivă cronicar teatral, a
reconstituit un aspect încă necunoscut pe deplin din teatrul românesc, așa cum
a precizat jurnalista Oana Cristea Grigorescu.
Meritul cărții
este că aduce niște mărturii necunoscute pentru fiecare din acești artiști pe
care îi cercetează Cristina. Găsim în capitolul care le e dedicat episoade pe
care nu le cunoaștem despre traseul lor și despre relația lor cu Securitatea. Autoarea
și-a asumat redescoperirea și cercetarea în arhive care, timp de 30 de ani, au
fost lăsate în uitare. Știm că e o realitate în multe teatre din România, că
arhivele lor, după 1989, fie s-au dezmembrat, fie au ajuns depozitate în
condiții improprii, fie a fost întreruptă în această perioadă adunarea materialelor
și rămân niște decenii acoperite parțial. Ori Cristina Modreanu lansează în
mediul teatral românesc invitația către tinerii cercetători și tinerii critici
să privească spre arhive, spre trecutul pe care mulți dintre noi am avut șansa
să îl trăim. Acum avem ocazia să-l reevaluăm din perspectiva unor noi
informații la care avem acces prin cercetarea acestor arhive ale teatrelor, ale
dosarelor Securității, prin interviuri cu urmașii care pot depune mărturie
despre niște episoade personale din viața lor de familie, pe care le cunoaștem
mai puțin.
După o muncă de cercetare și redactare care a durat în jur de patru ani,
Cristina Modreanu poate acum să tragă primele concluzii despre oamenii de
teatru descriși în cartea și urmăriți de agenții Securității. Ce mi s-a părut extraordinar era că începutul și motivația urmăririi de
către Securitate, în cele mai multe cazuri, era : sunt o amenințare la
adresa orânduirii socialiste. Revenea sistematic această motivație, chiar cu această formulare, și
mi s-a părut că, de fapt, i se acorda o foarte mare putere artistului. Asta
înseamna recunoașterea sistemului: artiștii pot amenința orânduirea socialistă,
deci au puterea asta puterea de a influența oamenii, de a îi face să gândească
critic și la limită, în condiții istorice potrivite, de a schimba un sistem care
este mult prea agresiv cu ei. Eu nu despre dizidenți am vrut să vorbesc,
nu despre oamenii care au făcut gesturi publice. E foarte important ce au făcut
ei și au fost foarte puțini la noi spre deosebire de alte țări din jur, dar
asta și din cauza contextului politic și felului în care funcționa dictatura
aici față de alte țări.
Dar am vrut să vorbesc despre aceia care erau mai puțin
știuți. Și da, sunt unii dintre ei care sunt vedete și sunt de la București. Și
aici, la București, lucrurile reverberau mai puternic, dar sunt foarte mulți și
în țară. Și despre ei se știe cel mai puțin, pentru că nu erau vedete.
Lucrurile erau mai puțin vizibile în provincie decât acum, dar erau oameni care
sistematic, ani la rândul, pe tot parcursul carierei lor, s-au confruntat cu
această putere care presa asupra lor și de aceea am folosit termenul de
rezistență. Ce au reușit acești oameni, după părerea mea, este să nu se
modifice în esența lor și să reușească să rămână verticali.
Autoarea cărții Teatrul ca rezistență își asigură cititorii că cercetarea
nu s-a încheiat, nefiind exclus ca un alt doilea volum să apară, la capătul
unui alt proces laborios de documentare.