Vă propun, ca la început de an, să ne reamintim ce acţiuni am
descoperit, pline de inedit pe parcursul anului trecut.
Am urmărit acţiuni cu tentă
socială şi am aflat, spre exemplu, că asociaţiile Inima copiilor şi a
consultanţilor în lactaţie din România şi-au propus înfiinţarea primei bănci de
lapte matern din România, necesară copiilor prematuri sau nou-născuţii cu
probleme, care nu pot primi lapte de la propria mamă.
Ne-am oprit la vernisajul expoziţiei de
pictură, Cine suntem, într-o galerie de artă din Bucureşti. Aici am
descoperit cum arta poate transforma chiar şi viaţa oamenilor străzii.
Expozanţii au fost unii dintre beneficiarii proiectului Oameni prin artă,
organizat de asociaţia Samusocial din România. Anca Florea, educator prin arte
vizuale, coordonatorul proiectului Oameni prin artă şi voluntar al Samusocial, ne-a spus că
lucrul cu oamenii străzii a fost o experienţă care a îmbogăţit-o: Ideea proiectului a fost a mea, am vrut să lucrez şi cu alte categorii
de persoane, să fac şi altceva decât se face de obicei. Şi mi s-a părut că
oamenii străzii au potenţial. Adică am cunoscut câteva persoane, în particular,
care ar fi putut să facă lucruri în domeniul artistic. Şi mi-am zis că poate
sunt mai mulţi. Am făcut artă doar pentru dezvoltare personală şi pentru a
dezvolta capacitatea de exprimare şi abilităţile artistice. A fost mai mult
decât mă aşteptam, am găsit oameni mai deschişi şi pricepuţi şi foarte dornici
să facă lucruri.
Unul dintre expozanţi, Liviu
Lucian Marcu, ne-a vorbit despre picturile lui, izvorâte din pofta sa de viaţă,
cum le arată şi titlurile precum: Masa zgomotoasă sau Zdreanţă veselă: Eu la viaţa mea am fost un beţiv, mi-a plăcut viaţa, deci asta ar
fi…contra lui Brâncuşi: eu sunt moldovean, el e oltean, el are Masa Tăcerii,
eu am Masa zgomotoasă. Masa asta trebuia să fie la mine cu pahare răsturnate,
cu beţivi, cu casetofoane, cu un beţiv care doarme pe masă. N-am putut să le
pictez pe toate, pentru că e şi greu şi a fost şi prima lucrare a mea. O s-o extind
în viitorul apropiat. Sper. O să iau de la început lucrările pe care le-am
făcut şi o să le fac cum trebuie.
Tot pentru oamenii străzii s-a
deschis în cadrul unui alt proiect un bistro
care are pregătite meniuri de prânz pentru aceştia. De altfel, motto-ul
unuia dintre bucătari ne şi întâmpină pe geamuri: Mănâncă la noi, că altfel
murim amândoi de foame.
Iar pentru copii care poate nu
au jucării, am aflat că încă din 2013 s-a deschis singurul Spital de Jucării
din Bucureşti, care a tratat deja peste 20 de tone de pacienţi.
Jucăriile care ajung să fie tratate la Spitalul de Jucării sunt curăţate,
dezinfectate şi reparate, iar mai apoi ajung să bucure copiii care se află în
centrele de îngrijire ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului
Bucureşti.
Ieşind din zona socialului,
ne-am bucurat şi de proiecte care spun poveşti. Fie că este vorba despre
poveşti ale oraşelor, precum cel iniţiat de asociaţia Sinaptica: Periferii
centrale ale Bucureştiului , prin care se urmăreşte punerea în valoare a două
zone centrale ale oraşului, fie că vorbim despre rolul modelator al poveştilor,
în cadrul Festivalului de lectură pentru copii NARATIV sau de prima ediţie a
festivalului internaţional de arta povestirii, Suntem poveşti, proietele
descoperite arată iniţiative din ce în ce mai frumoase, prin care România
creşte sănătos.
Am explorat şi zona
spectacolelor şi am poposit în arenă pentru poveşti cu domniţe, cavaleri şi cai
dresaţi din cadrul proiectului Basme cu cai, dar am urmărit şi pianele călătoare
cărora le-a dat viaţă de-a lungul timpului pianistul Horia Mihail, de la care
am şi aflat cum s-a alăturat acestui proiect: Povestea este următoarea: am descoperit, în subsolul
radioului din Bucureşti, două instrumente ce fuseseră la un moment dat, în anii
50-60, pe scena Sălii Radio, două piane de concert, ce fuseseră uitate acolo
pentru câteva zeci de ani. Am propus conducerii de atunci ca aceste piane să
fie redate vieţii muzicale, în locuri unde nu există piane. Ei bine, acest
proiect a fost îmbrăţişat, imediat de către radioul public, iar acum există
patru instrumente călătoare, aceste piane călătoresc alături de mine în diverse
zone în care nu există piane de concert, redau viaţă unor opere muzicale,
precum Franz Liszt, Mozart, Beethoven, anul acesta Frederich Chopin. Iar aceste
piane rămân pentru o perioadă în săli de concert unde sunt folosite spre
bucuria publicului meloman din acele oraşe.
Sperăm ca şi în acest an să ne urmaţi în descoperirile
noastre şi să vă bucuraţi de poveşti cu suflet.