În 2025, Biserica Ortodoxă Română marchează împlinirea a două vârste rotunde ale istoriei sale. Prima este împlinirea a 140 de ani de autocefalie, din 1885, iar a doua este centenarul Patriarhiei, din 1925. Pentru a detalia semnificația simbolică a celei de-a doua aniversări, a centenarului, am discutat cu istoricul Dragoș Ursu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. ”După unirile din 1918, a Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei, ne aflam într-un alt registru bisericesc în care Biserica Ortodoxă Română, ortodoxia românească, era cea mai relevantă.
Cel puțin așa era sub aspect cantitativ și nu numai la acel moment, pentru că știm că în Rusia Sovietică era un plin proces de reprimare a Bisericii, Biserica Rusă fiind cvasidesființată. Astfel, ortodoxia românească era cea mai puternică la acel moment și se punea, întâi de toate, problema unificării bisericești. Aveam, la momentul 1918, după formarea României Mari, aveam patru tradiții bisericești diferite: Regatul, Mitropolia Transilvaniei, Mitropolia Bucovinei, care ținea de partea austriacă a dualismului austro-ungar, și Mitropolia Basarabiei, supusă vreme de mai bine de 100 de ani rusificării. Cumva, toate aceste patru tradiții trebuia aduse împreună. A fost un proces care s-a derulat cu succes vreme de șase ani, s-a încheiat în 1925.
Odată cu unificările bisericești s-a pus și problema proclamării Patriarhiei Române, o biserică de asemenea amploare, cu mai bine de 15 milioane de credincioși, care, la acel moment, era, aș zice evident și ținând cont de patriotismul nostru local, cea mai viguroasă biserică ortodoxă. Patriarhia ecumenică era sub presiunea turcilor, a noii republici turce, iar Biserica rusă era sub presiunea statului sovietic. Astfel că ortodoxia românească era cea mai puternică și merita acest statut de Patriarhie.”
În cele din urmă, anul 1925 avea să fie cel al finalizării unui proces care consfințea simbolic, politic și administrativ noua entitate, România Mare. Dragoș Ursu. ”Anul începe cu ședința de Sinod din 4 februarie 1925 când, la propunerea mitropolitului Nectarie al Bucovinei, e aprobată Decizia de ridicare la rang de Patriarhie. Apoi, ea trece prin Senat fiind aprobată de Parlament. În vara și toamna lui 1925, în august și septembrie, Patriarhia ecumenică dă tomosul sau legea de recunoaștere din punctul ei de vedere, al Bisericii care până atunci tutelase Biserica Ortodoxă Română. Iar pe 1 noiembrie 1925 are loc ceremonia simbolică a întronizării mitropolitului primat Miron Cristea drept patriarh al României. În ceea ce numim ridicarea la rang de Patriarhie, acest proces acoperă două elemente: pe de o parte, unificarea bisericească a celor patru tradiții instituționale ortodoxe după unirile politice din 1918 ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României, și pe de alta, implicit, recunoașterea acestei noi Biserici, mult mai mari și mult mai puternice, la nivelul întregii ortodoxii europene și globale prin ridicarea la rangul de Patriarhie.”
L-am întrebat pe Dragoș Ursu cum s-ar putea rezuma meritele celor șase patriarhi ortodocși români de până acum? ”Dacă facem o scurtă trecere în revistă, cu o singură frază, a patriarhilor putem spune că Miron Cristea a fost patriarhul unificării și cel dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe care pune bazele dezvoltării instituționale și teologic-educaționale a Bisericii. Nicodim Munteanu, cel de-al doilea patriarh, e patriarhul războiului și al dictaturilor. A avut această neșansă patriarhatul lui de 9 ani, între 1939-1948, el s-a suprapus tuturor dictaturilor, cea a lui Carol al II-lea, a legionarilor, a lui Antonescu, a războiului și comunizării, comunizarea a venit odată cu sfârșitul lui. Avem figura controversată a lui Iustinian Marina, pe de o parte văzut drept Patriarhul Roșu care a colaborat cu regimul comunist, pe de cealaltă parte, din perspectiva Bisericii văzut drept cel care a reușit să salveze Biserica în sensul consolidării instituționale pentru a face față presiunii regimului comunist.
Apoi, îl avem pe patriarhul Iustin cu un Patriarhat scurt, de asemenea de 9 ani, în care el a avut inițiative mai degrabă teologic-culturale, inițiind proiecte ce țin de teologia Bisericii. Dar a avut și neșansa presiunii regimului Ceaușescu, a începutului sistematizării Bucureștiului și demolării bisericilor.
Iar apoi avem figura patriarhului Teoctist, tot așa, într-o lumină ambivalentă, într-o poziție ambivalentă: pe de o parte, el își leagă numele de sfârșitul comunismului și de apropierea de regimul Ceaușescu, dar, în același timp, a fost și patriarhul tranziției, al integrării europene. Dacă stăm să ne gândim, el a fost patriarhul în timpul căruia a venit papa Ioan Paul al II-lea în România, acea vizită simbolică din 1999, prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă.
Nu în ultimul rând, avem figura actualului patriarh. E greu de evaluat cineva care e încă în viață, pentru istoric e mai greu să evalueze prezentul. Dar putem vedea figura patriarhului Daniel drept cel care susține dezvoltarea Bisericii, mai ales în diaspora, Biserica i-a urmat pe români în diaspora. Lui i se mai poate atribui dezvoltarea Bisericii din Basarabia, mai ales în contextul actual al războiului. Vedem ortodoxia românească din Basarabia că se consolidează și acesta e un lucru de bun augur. Nu în ultimul rând, el este patriarhul Catedralei Naționale, acest proiect început, preconizat, încă de Miron Cristea din 1925, de la înființarea Patriarhatului, și care are șansele să se împlinească sub actualul patriarh.”
Istoria centenarului Patriarhiei Ortodoxe Române este cea a secolului XX, cum l-au trăit oamenii și cercetat istoricii. Vor urma, cu siguranță, alte provocări la care răspunsurile vor fi date de cei care se vor confrunta cu ele.
