După 1990, şi literatura română pentru copii,
precum alte sectoare culturale, a avut momente de regres. Cărţi originale, în
română, nu se mai scriau, iar traducerile care, încet-încet, au acaparat nişa
de piaţă dedicată celor mici, nu erau întotdeauna de bună calitate. Situaţia a
durat până prin 2008-2009 când, atât literatura autohtonă, cât şi traducerile
de calitate au început să se înmulţească. Traducătorul din şi în limba engleză
Florin Bican este, de asemenea, şi scriitor, atât de proză prin cartea Şi v-am
spus povestea aşa, cât şi de versuri prin volumele Cântice mârlăneşti şi Reciclopedia de poveşti
cu rimă şi tâlc. Iată cum explică Florin Bican situaţia literaturii pentru
copii din România: Cred
că în anii de după 1990, în primul rând, editorii români s-au ferit să publice
literatură autohtonă pentru copii. Scriitorii români confruntându-se cu această
lipsă de cerere au blocat, la rândul lor, oferta. Dar, cu timpul, editurile,
sensibilizate de către public, şi publicul, sensibilizat de traducerile din
literatura pentru copii, au început să se deschidă faţă de literatura autohtonă
de gen. A fost o situaţie, până prin anul 2000, când literatura română pentru
copii a pierdut teren serios. Paradoxal, până în 1989, în ciuda rigorilor şi
mizeriilor situaţiei de atunci, aveam o literatură pentru copii, diminuată în
ultimii ani, dar putem spune că acest gen era pe atunci luat foarte în serios.
După 1990, literatura pentru copii nu crea decât indiferenţă. E drept au apărut
mult traduceri, dar asta a fost un lucru bun.
Din păcate, nu toate traducerile au fost de
calitate. Multe edituri, în graba lor de a aduna profituri, au publicat şi
traduceri superficiale. Iar acest lucru s-a întâmplat şi din cauza reticenţei
scriitorilor români consacraţi de a se dedica literaturii pentru copii, un gen
considerat puţin la îndemână. Florin Bican: Există convingerea
că este foarte uşor să scrii pentru copii, mai ales cei care nu scriu cred
asta. Există multe păreri conform cărora nimic nu-i mai simplu decât să scrii
pentru copii. Tragedia este că unii din cei care susţin asta chiar scriu. Mai
rău este că, până la urmă, cărţile le sunt publicate. Dar există şi cealaltă
categorie, a autorilor cărora li se pare că e greu să scrii pentru copii.
Inspiraţia trebuie generată cumva. Poate e bine să ne uităm în jurul nostru, să
observăm copiii, să citim multă literatură pentru copii şi s-o citim cu
plăcerea copiilor. Poate că unii din noi avem proaspete în minte amintirile copilăriei, iar asta ne ajută şi la scris.
În orice caz, contactul
cu copiii este esenţial. Comunicarea cu propriul copil a fost, de altfel, şi stimulentul
principal pentru care Sînziana Popescu a început să scrie. În 2009, cartea ei
Călătoria lui Vlad pe celălalt tărâm primea premiul Asociaţiei Scriitorilor
din Bucureşti la secţiunea literatură pentru copii, premiu nemaiacordat de
mulţi ani. Călătoria lui Vlad pe celălalt tărâm era doar primul volum din
seria Andilandi, căci pentru Sînziana Popescu scrisul nu reprezintă o
problemă.
Sînziana Popescu: Am început seria asta prin 2002-2003, când băiatul meu era mic, şi am
făcut-o gândindu-mă că aş vrea să-i las o moştenire şi să-i prezint şi fiinţele
din mitologia noastră, că avem şi noi supereroi demni de luat de în seamă… Pe
atunci copiii citeau multe cărţi/fantasy din literatura anglo-saxonă – foarte
frumoase, de altfel, şi eu le-am citit -, dar m-am gândit că avem şi noi ceva
de demonstrat, că sunt şi fiinţele noastre mitologice interesante. Nu mi-am
propus să educ pe nimeni, ci să scriu o poveste plăcută şi interesantă. Dacă
are şi o morală, am încercat să o filtrez. Nu am vrut neapărat s-o ascund, dar
am vrut să nu fie percepută ca atare, căci de obicei, copiii resping intenţiile
moralizatoare.
Tot pentru a fugi de intenţiile moralizatoare, dar
şi pentru a-i distra pe copii, a scris Florin Bican Reciclopedia de poveşti
cu rimă şi tâlc, o repovestire non-conformistă a basmului Harap-Alb, scrisă
într-un limbaj mult mai urban decât s-ar fi aşteptat, poate, părinţii. Florin
Bican: Toate aceste idei mi-au venit de-a lungul
conversaţiilor cu fiul meu – care acum are aproape 30 de ani – când, observând
că un text i se pare îmbâcsit, încercam să-l anim pentru el. Am tot exersat
asta şi am făcut-o şi pentru fiul meu: să iau un text consacrat şi să încerc
să-l întorc cu capul în jos. Reacţiile le-am colecţionat şi sunt foarte multe.
Copiii au acceptat cartea fără rezerve şi am fost uluit să descopăr, în
discuţiile cu ei, că nu au fost deraiaţi de termenii non-conformişti care, de
obicei, nu apar în textele clasice. Ei au urmărit doar povestea şi efectul a
fost cel scontat. Era clar pentru ei că un personaj care vorbeşte cu măscări e
ridicol şi în cele din urmă, şi-o va lua. Au perceput, de asemenea, şi parodia.
Nu la fel s-a întâmplat cu toţi părinţii şi profesorii.
Deşi în ultimii ani au apărut din ce în ce mai
multe cărţi româneşti pentru copii, numărul celor care scriu literatură pentru
ei nu este suficient, consideră Sînziana Popescu: Piaţa noastră de carte este sufocată de
traduceri, unele de calitate, dar altele având o calitate îndoielnică. Iar
aceste traduceri nici nu aparţin unor genuri variate. Avem de-a face doar cu
două categorii: best-seller-uri contemporane şi clasici precum Astrid Lindgren,
Mark Twain and Beatrix Potter. De pildă, nu ştim nimic despre scriitori suedezi
contemporani. Iar autorii români sunt doar câţiva, îi poţi număra pe degetele
de la o mână sau de la două. Sunt mult prea puţini şi de aceea, piaţa română
este dezechilibrată.
Cea mai recentă creaţie
a Sînzianei Popescu este o cărticică dedicată copiilor între 3 şi 7 ani,
apărută în ediţie bilingvă româno-suedeză la editura Pionier Press din Suedia
şi intitulată Maşinuţa curcubeu.