Tag: Tito

  • Rumänien und der Bürgerkrieg in Griechenland (1946-1949)

    Rumänien und der Bürgerkrieg in Griechenland (1946-1949)

    Am 5. Mai 1944 hatten sich Gro‎ßbritannien und die Sowjetunion geeinigt, da‎ß Rumänien zur sowjetischen und Griechenland zur englischen Interessenssphäre gehören sollte. Durch das Abkommen, das Stalin und Churchill in Moskau Anfang Oktober 1944 schlie‎ßen, werden die normalerweise befreundeten Rumänien und Griechenland Ende des Zweiten Weltkrieges auf entgegengesetzte Seiten geschoben. Rumänien befindet sich in der Einflu‎ßsphäre der Sowjetunion und wird die Sowjetisierung erleben, während Griechenland unter britisch-amerikanischem Einflu‎ß den demokratischen Weg gehen wird. Mit Ausnahme des letzten Viertels des 19. Jh. und der ersten 10 Jahre des 20. Jh. hatten Rumänien und Griechenland bis 1941 gute Beziehungen geführt. Als aber im Herbst 1941 die deutschen Truppen Rumänien in Richtung Balkan transitieren, verurteilt Griechenland die Verletzung des Protokolls der Balkan-Entente von 1934 zwischen Griechenland, Rumänien und Jugoslawien.



    Nach 1945 werden die Beziehungen zwischen Rumänien und Griechenland noch komplizierter. Das unter sowjetische Besatzung befindende Rumänien kann seine normalen Beziehungen mit der Regierung Griechenlands nicht wiederaufnehmen. Einerseits übt die kommunistische Regierung Rumäniens ihren Druck aus; andererseits agieren in Griechenland die lokalen kommunistischen Guerilla-Einheiten, die das Land in den Bürgerkrieg 1946-1949 sto‎ßen. Wie auch die anderen kommunistischen Regierungen der von den Sowjets besetzten Länder schlo‎ßen sich auch die rumänischen Regierenden der Position der Sowjetunion an, die besagte, da‎ß die griechischen Partisanen unterstützt werden müssen. Welche Länder in dieser Hinsicht besonders aktiv waren, sagt uns Apostolos Patelakis, Professor an der Universität in Thessaloniki:



    In der ersten Phase des Bürgerkrieges, zwischen 1946-1947, wurden die griechischen Kommunisten insbesondere von Tito und Stalin unterstützt; allmählich schlo‎ßen sich ihnen auch die Dimitrov-Regierung Bulgariens und die Hodscha-Regierung Albaniens an. Die griechischen Kommunisten wollten Nordgriechenland befreien und ein freies Griechenland schaffen und deshalb forderten sie alle sozialistischen Staaten auf, ihnen zum Erreichen dieses gro‎ßen Ziels zu helfen. August 1947 trafen sich die Vertreter Jugoslawiens, Bulgariens und Albaniens im slowenischen Ferienort Bled und vereinbarten die moralische und materielle Unterstützung für die griechische demokratische Armee. Gleichzeitig forderten sie die Regierungen Rumäniens und Ungarns auf, sich in dieser Richtung intensiver zu engagieren. Bei dem Treffen zur Gründung des Kominforms, 1947 in Polen, diskutierte man auch über den Bürgerkrieg in Griechenland. Dabei kam der Generalsekretär der Rumänischen Kommunistischen Partei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, mit dem Vorschlag, da‎ß alle Parteien sich zur Pflicht machen sollen, die Griechische Kommunistische Partei zu unterstützen. Der Vertreter Polens, Wladyslaw Gomulka, schlug seinerseits vor, die griechische Frage sollte zur Standarte aller kommunistischen Parteien und demokratischen Kräfte werden.“



    Die Auseinandersetzungen zwischen Tito und Stalin werden die Hilfeleistungen der sozialistischen Staaten an die griechischen Kommunisten beeinflussen. Das Koordinierungszentrum der Aktivitäten der griechischen Kommunisten wird von Belgrad nach Bukarest verlegt; dort wird eine Botschaft der kommunistischen Regierung von General Markos eröffnet; Lefteris Apostolou wird zum Botschafter ernannt. Es werden auch ein Rundfunksender und eine Nachrichtenagentur gegründet. Dazu Professor Apostolos Patelakis:



    Am 14. Januar 1948 schickt Lefteris Apostolou dem Sekretariat der Kommunistischen Partei Rumäniens einen 30 Seiten langen Bericht, in dem er die Lage in Griechenland und die Ursachen des Bürgerkriegs darstellt; daraufhin fordert er auf diplomatischem Wege Rumänien auf, die erste Freundschaftsbeziehung mit der Übergangsregierung aufzunehmen. Ich zitiere: ‚Ich mu‎ß hinzufügen, da‎ß die Hilfe, die das rumänische Volk bis jetzt geleistet hat, alle Hilfesendungen aus den anderen demokratischen Ländern übersteigt, und das ist eine Tatsache, die weder meine Partei noch das griechische Volk jemals vergessen werden.‘ Selbstverständlich entsprach dies nicht der Wahrheit, denn die grö‎ßte Hilfe hatten die Griechen aus Jugoslawien erhalten, aber das war eine Erklärung, die den Rumänen schmeicheln sollte. Zwischen 1947-1948 hatten die rumänischen Kommunisten Lebensmittel (Konserven, Weizenmehl, Maismehl, Zucker, Reis, Bohnen), Kleidung, Medikamente, Waffen (halbautomatische und automatische Maschinengewehre, Granaten, Sprengstoff), Pferde und Kraftsoff nach Griechenland geschickt. Beginnend mit April 1948, mitten im Bürgerkrieg, kamen Tausende griechische Kinder und Hunderte kranke oder verletzte Partisanen nach Rumänien.“



    Die Vereinbarungen zwischen den Sowjets und den Briten werden auch das Schicksal der griechischen Kommunisten bzw. der antikommunistischen Partisanen in Rumänien entscheiden. Das war ein ganz einfaches Geschäft: Stalin sollte auf die Finanzierung der kommunistischen Guerillas verzichten, und Churchill sollte die antikommunistische Politik des rumänischen Königs und der demokratischen Parteien in Rumänien nicht mehr ermuntern. Apostolos Patelakis:



    Als die politischen Flüchtlinge hierher kamen, fühlten sie sich in Rumänien viel wohler als in anderen Ländern. Zuerst kamen die Kinder, in 1948; 1949 folgten dann die Erwachsenen. Die griechischen Flüchtlinge wurden in 7 Länder geschickt. In manchen Ländern, zum Beispiel in Polen, in der Tschechoslowakei, in Usbekistan, wu‎ßten die Leute so gut wie nichts über die Griechen, die Flüchtlinge fühlten sich vollkommen fremd. In Rumänien gab es bereits griechische Gemeinden, es gab Leute, die zweisprachig aufgewachsen waren, und so konnten sich die Flüchtlinge mit vielen Menschen in Rumänien verständigen, sie fühlten sich Griechenland näher. Manche der 28.000 Kinder, die im Bürgerkrieg evakuiert wurden, kamen in die Deutsche Demokratische Republik. Man kann sich den Schock vorstellen, den die etwas älteren Kinder erlebten; in der Heimat hatten sie in der Schule über Nazideutschland, über die faschistischen Feinde gelernt, und nun befanden sie sich in Deutschland und mu‎ßten ununterbrochen die deutsche Sprache hören. Diejenigen, die nach Rumänien kamen, hatten es leichter, mindestens in der ersten Phase. Der Bürgerkrieg war in Nordgriechenland, einer Gebirgsregion, wo auch viele Aromunen lebten. Unter den Flüchtlingen waren die aromunischen Kinder die ersten Dolmetscher — sie konnten etwas verstehen und sie lernten die rumänische Sprache viel schneller als die anderen.“



    Audiobeitrag hören:



  • Kommunismus gegen Kommunismus: Spannungen zwischen Rumänien und Jugoslawien (1950)

    Kommunismus gegen Kommunismus: Spannungen zwischen Rumänien und Jugoslawien (1950)

    Im März 1948 verurteilte eine Resolution des Kominforms Jugoslawien und Tito als Verräter des Kommunismus und Agenten des kapitalistischen Regimes. Infolge des Konflikts zwischen der Sowjetunion und Jugoslawien musste der ganze kommunistische Block die Einstellung Titos als kapitalistisch beurteilen und verurteilen. Rumänien musste in diesem Konflikt auch eine Rolle spielen und die Grenze zwischen Rumänien und Jugoslawien wurde zur einer wahren Maginot-Linie, mit Befestigungen und Provokationen.



    In Wirklichkeit war dieser Konflikt kein authentischer. Die beiden Parteien und Regime und die beiden kommunistischen Anführer waren nicht wesentlich unterschiedlich: Beide Seiten verfolgten die dogmatische Ideologie und waren dem repressiven System treu.



    1998 hat das Zentrum für mündlich überlieferte Geschichte des Rumänischen Rundfunks Ion Şuta, den Chef der Einsatz-Abteilung der rumänischen Armee interviewt. Er war zusammen mit anderen für den Bau des Befestigungs-Systems auf der rumänisch-jugoslawischen Grenze zuständig:



    In Moskau wurde über die militärischen Probleme mit Jugoslawien bestimmt, es drohte Krieg mit diesem Land. Weil Rumänien eine gemeinsame Grenze mit Jugoslawien hatte, übernahm es die wichtigste Rolle, war in der ersten Reihe. Ich habe zugleich verstanden, dass es um Verteidigung ging, man wollte nicht in die offensive gegen Tito gehen. Man hat damals nicht in Erwägung gezogen, dass die rumänische Armee allein oder zusammen mit sowjetischen Kräften oder aus anderen Ländern Tito beseitigt. Ich musste Verteidigungspläne für die westliche Grenze mit Tito-Jugoslawien erstellen.“




    Die erhöhte Spannung in der Region alarmierte beide Seiten. Der 2. Weltkrieg war vor Kurzem zu Ende gegangen und viele glaubten, dass der Krieg die einfachste Lösung für Auseinandersetzungen darstellte. Die Verteidigung der Grenze war der erste Schritt. Ion Şuta:



    Mit General Vasiliu und einer Gruppe von Offizieren aus meiner Einsatz-Sektion von den Führungsstäben der Militär-Region und vom Armeekorps 38 in Timișoara haben wir Erkundungen auf der Grenze durchgeführt, um den Verteidigungsplan des Landes zu erstellen. An diesen Erkundungen nahm auch der sowjetische Militärberater General Sakarenko teil. Manchmal kamen auch andere sowjetische Offiziere, ich kann mich aber nicht mehr erinnern, welche Funktionen sie hatten. Beim regionalen Führungsstab hatten wir einen anderen Berater, einen General Prochow, bei der 3. Militär-Region Cluj. Bei diesen Erkundungen konnte ich die sehr strengen Überwachungsma‎ßnahmen feststellen, die 1950 an der Grenze zu Jugoslawien eingeführt wurden. Auf der Grenze wurde weitgehend Stacheldraht montiert, um illegale Grenzüberschreitungen zu verhindern. Die strenge Grenzüberwachung wurde von einem strengen Sicherheits-Regime vervollständigt. Es wurden Sicherheitseinheiten und berittene Polizei-Einheiten gegründet. Zusammen patroullierten diese in der ganzen Gegend, auf einem 30-40 Km breiten Streifen entlang der Grenze.“



    Entlang einer Demarkationslinie, die einmal eine Formalität darstellte und den Übergang zwischen zwei befreundeten und demokratischen Staaten darstellte, sprach man von Krieg. Nicht nur Rumänien musste seine Grenze mit Jugoslawien befestigen, sondern auch die anderen kommunistischen Staaten, die eine gemeinsame Grenze hatten. Ion Şuta:



    Aufgrund des Verteidigungsplans des Landes auf der westlichen Grenze mit Jugoslawien habe ich nachher den Befestigungsplan erstellt. Dieser Plan schloss mehrere Arten von Befestigungen ein: schwere Befestigungen, leichte Befestigungen und einfache Befestigungen. Das waren einfache betonierte oder nicht betonierte Verteidigungsanlagen. Und es gab Gräben zwischen diesen Verteidigungselementen, die als Kommunikationswege dienten oder die auch im Kampf benutzt wurden. Diese Befestigungen mussten mit automatischen Gewehren, mit Panzerabwehrkanonen und Minenwerfer versehen werden. Es gab auch Positionen der Artillerie, die nicht Teil des Befestigungs-Systems waren, die aber dem eigentlichen Kampf-Apparat angehörten. Die Befestigungen verliefen kontinuierlich von Curtici bis nach Orşova. Sie trafen auf die Befestigungen, die die Bulgaren Richtung Süden bauen musste.“



    Es wurden Kasematten aus Stahlbeton gebaut. Es wurde nachts gearbeitet, damit der potentielle Feind nichts davon mitbekommt. Es gab auch Vorfälle, bei denen die Militärs auf den beiden Donau-Ufern geschossen haben. Aber eine bestimmte rote Linie wurde niemals überschritten. Keiner hatte ein Interesse daran, dass die Lage sich verschärft. Die rumänisch-jugoslawischen Beziehungen haben sich gleich nach dem Tode Stalins 1953 erheblich verbessert. Die Befestigungen wurden nutzlos.

  • Communisme versus communisme – le conflit roumano-yougoslave

    Communisme versus communisme – le conflit roumano-yougoslave

    En mars 1948, le Kominform, lorganisation centralisée du mouvement communiste international, condamnait par une résolution la Yougoslavie et le général Josip Broz Tito pour avoir trahi la cause communiste. Suite au conflit russo- yougoslave, tout le bloc communiste s’est vu tenu de s’aligner à la politique du Kremlin, en qualifiant l’attitude de Tito de capitaliste.



    Attirée dans ce conflit, la Roumanie, voisine de la Yougoslavie, a vu sa frontière yougoslave se transformer en une véritable ligne Maginot. Et pourtant, le conflit roumano-yougoslave n’avait pas existé réellement. C’était plutôt une dispute idéologique alimentée par deux partis, deux régimes et deux leaders tout aussi acharnés et fidèles aux valeurs embrassées.




    En 1998, le Centre d’Histoire Orale de la Radiodiffusion Roumaine a interviewé Ion Suta, chef de la section Opérations de l’armée roumaine et un des responsables du système de fortifications dressé sur la frontière roumano- yougoslave. A ses dires, ce fut Moscou qui avait décidé d’une telle mesure, mise en place, par la suite, par les communistes roumains sous la haute surveillance des conseillers soviétiques: « Suite au conflit avec la Yougoslavie, Moscou a décidé qu’une guerre contre ce pays était imminente. Par conséquent, puisque la Roumanie avait une frontière commune avec la Yougoslavie, elle allait assumer le rôle principal lors d’un possible conflit armé. Pourtant, il faut préciser qu’il ne fut pas question d’une offensive contre Tito ; au contraire, la stratégie était défensive. Voilà pourquoi l’URSS n’avait pas envisagé d’envoyer les troupes roumaines ou des forces soviétiques pour écarter Tito du pouvoir. Peu de temps après mon arrivée au commandement, on a reçu l’ordre d’élaborer une stratégie de défense sur la frontière yougoslave ».



    Malgré une stratégie défensive, l’escalade des tensions dans la région a semé la panique des deux côtés de la frontière. N’oublions pas que la deuxième guerre mondiale venait de s’achever et pour tout le monde, l’offensive militaire restait la meilleure solution en cas de conflit. La défense de la frontière était donc l’objectif numéro 1.



    Ion Suta: « Accompagné par le général Vasiliu et par un groupe d’officiers de ma section et par un contingent armé de Timisoara, je suis parti en reconnaissance à la frontière pour dresser par la suite le plan de défense du pays. Je dois vous dire que toutes ces missions de reconnaissance se sont déroulées en présence du conseiller militaire soviétique, le général Zaharenco. Parfois, il y avait aussi d’autres officiers soviétiques dont je ne me rappelle plus les fonctions. A l’occasion de ces missions sur le terrain, j’ai constaté le régime sévère mis en place en 1950, sur la frontière avec la Yougoslavie. Des barbelés étaient installés sur une bonne partie de la frontière afin d’empêcher toute tentative de passage frauduleux des deux côtés. D’autre part, ce régime de douane tellement strict s’accompagnait d’un contrôle plus sévère encore de la police politique. On a créé des unités de police et de milice à cheval qui patrouillaient dans toute la région, jusqu’à 30 ou 40 km de la frontière ».



    L’ombre d’une instigation belliqueuse se dessinait à présent sur la ligne de démarcation. Par le passé, c’était une simple formalité marquant le passage entre deux pays amis et démocratiques.



    La Roumanie n’était pas la seule qui devait renforcer sa frontière avec la Yougoslavie; cela était valable pour tous les autres pays communistes qui avaient une frontière commune avec ce pays: « C’est à partir du plan d’opérations défensif du pays sur la frontière ouest avec la Yougoslavie que nous avons dressé les fortifications. Ces dernières étaient partagées en plusieurs catégories: fortifications lourdes, légères, bétonnées ou non bétonnés. Ces constructions défensives étaient reliées par des tranchées de communication ou de combat. Ces fortifications étaient munies de mitrailleuses, de canons anti-char et de mortiers. Ces défenses étaient renforcées de positions d’artillerie, installées plus en profondeur, qui ne faisaient pas partie du système de fortifications proprement-dites, mais défendaient les troupes qui maniaient ce système. Ces fortifications allaient sans interruption de Curtici, au nord de la rivière Mures, jusqu’à Orsova. Elles se poursuivaient jusqu’à Gura Timocului où elles s’unissaient avec les ouvrages que les Bulgares devraient construire sur la rive du Timoc, jusqu’au sud, à la frontière avec la Grèce. »



    Les casemates en béton armé ont été érigées pendant la nuit afin qu’elles restent invisibles à l’ennemi potentiel. Des incidents et même des tirs d’armes légères entre les soldats des deux rives du Danube ont également été enregistrés.




    Et pourtant, un certain seuil des tensions n’a jamais été franchi, parce que tout cet épisode n’a été qu’une démonstration réciproque de force. Ni les Roumains, ni les Yougoslaves ne voulaient voir la situation escalader. Les relations entre les deux pays se sont vite améliorées après la mort de Staline en 1953. Les fortifications étaient désormais inutiles… (trad. : Ioana Stancescu, Alex Diaconescu)

  • Comunism versus comunism – conflictul româno-iugoslav (reluare din 03.06.2013)

    În martie 1948, rezoluţia Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist. În urma ivirii conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, întregul bloc comunist era obligat să se alinieze politicii Moscovei şi să condamne atitudinea lui Tito drept capitalistă. În conflictul sovieto-iugoslav a fost atrasă şi România, iar frontiera dintre cele două ţări a devenit o adevărată linie Maginot, cu fortificaţii şi provocări de război. În mod real, conflictul româno-iugoslav a fost unul fals, inventat pe baze ideologice între două partide, două regimuri şi doi lideri comunişti care nu se deosebeau în mod fundamental unul de celălalt: ambele părţi erau la fel de dogmatice în ideologie şi de fidele sistemului represiv.



    În 1998, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Ion Şuta, şeful secţiei operaţii din armata română, unul dintre responsabilii cu construcţia sistemului de fortificaţii de pe frontiera româno-iugoslavă. El a spus că toate deciziile în acest sens au fost luate la Moscova şi aplicate de comuniştii români, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici: ”La Moscova s-a hotărât că în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent. Ca urmare, România se găsea geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală, militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito. Nu s-a pus atunci problema ca să se treacă la o acţiune ofensivă pentru înlăturarea lui Tito prin forţele armate ale României sau în cooperare cu alte forţe sovietice sau din alte ţări. Şi aceasta ca urmare a concepţiei generale. La data sosirii mele în comandament, la scurt timp, a trebuit să încep elaborarea unor planuri de apărare pe frontiera de vest cu Tito.”



    Creşterea tensiunilor în zonă era de natură să alarmeze ambele părţi. Cel de-al doilea război mondial abia se încheiase şi lumea credea că războiul este soluţia cea mai la îndemână pentru rezolvarea diferendelor. Apărarea frontierei era primul pas. Ion Şuta: ”Cu generalul Vasiliu şi cu o grupă de ofiţeri din secţia mea de operaţii din Comandamentele de Arme ale Regiunii Militare şi de la Corpul 38 Armată de la Timişoara am făcut recunoaşteri pe frontieră pentru elaborarea planului de apărare a ţării. Vreau să vă spun că la aceste recunoaşteri a participat şi consilierul militar sovietic, generalul Zakarenko, consilier pe lângă comandantul regiunii. Uneori mai veneau şi alţi ofiţeri sovietici de care nu-mi amintesc ce funcţii au avut. La statul major al regiunii am avut un alt consilier, era un general, Prohov, la regiunea a III-a militară Cluj. Cu ocazia acestor recunoaşteri în teren am constatat regimul sever care s-a introdus pe frontiera cu Iugoslavia în 1950. Se instalase pe o bună parte din frontieră garduri de sârmă ca să împiedice trecerea frauduloasă a persoanelor pe frontieră şi dintr-o parte, şi din alta. Dar în acelaşi timp regimul acesta sever de control grăniceresc a fost completat cu un regim foarte sever al securităţii. Au fost constituite unităţi de securitate şi de miliţie călare, care împreună făceau patrularea în toată această zonă pe o adâncime de cam vreo 30-40 de kilometri la linia de graniţă.”



    De-a lungul unei linii de demarcaţii, care odată era o formalitate şi marca trecerea dintre două ţări prietene şi democratice, acum se ridicau umbrele unor aţîţări războinice. Nu numai România trebuia să-şi fortifice graniţa cu Iugoslavia, ci şi celelalte ţări comuniste care aveu frontieră comună cu ea. Ion Şuta: ”Pe baza planului de operaţie de apărare a ţării pe frontiera de vest cu Iugoslavia am întocmit după aceea planul de fortificaţii. În planul acesta, în care intrau trupele de apărare, au fost amplasate pe teren fortificaţii care erau de mai multe feluri: fortificaţii grele, fortificaţii uşoare şi erau fortificaţii simple sau mai bine zis lucrări de apărare simple, betonate sau nebetonate. Şi erau şanţuri care erau căi de comunicaţii între lucrările acestea de apărare, adică între lucrările de fortificaţii sau care se foloseau şi ca tranşee propriu-zis de luptă din ele. În aceste fortificaţii trebuia să intre mitraliere, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine. Mai erau şi poziţii în adâncime ale artileriei, care nu erau componente ale sistemului de fortificaţii, dar făceau parte din dispozitivul de luptă propriu-zis pentru apărare a trupelor care intrau în sistem. Fortificaţiile erau în linie continuă de la Curtici, cam de la nord de Mureş, până la Orşova. Fortificaţiile se continuau şi pe partea aceasta cu Iugoslavia la Gura Timocului şi făceau legătura cu fortificaţiile pe care trebuia să le facă bulgarii pe malul Timocului în jos, în sud, spre Grecia.”



    S-au construit cazemate din beton armat, se lucra noaptea pentru ca potenţialul inamic să nu le observe. Au existat şi incidente de frontieră în care s-au înregistrat schimburi de focuri între militarii de pe ambele maluri ale Dunării. Însă nu s-a trecut niciodată un anumit prag al tensiunilor deoarece totul nu era decât o reciprocă demonstraţie de forţă şi nimeni nu avea interesul ca situaţia să escaladeze. Relaţiile româno-iugoslave s-au îmbunătăţit aproape instantaneu după moartea lui Stalin din 1953, iar fortificaţiile au devenit inutile.

  • Comunism versus comunism – conflictul româno-iugoslav

    În martie 1948, rezoluţia Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist. În urma ivirii conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, întregul bloc comunist era obligat să se alinieze politicii Moscovei şi să condamne atitudinea lui Tito drept capitalistă. În conflictul sovieto-iugoslav a fost atrasă şi România, iar frontiera dintre cele două ţări a devenit o adevărată linie Maginot, cu fortificaţii şi provocări de război. În mod real, conflictul româno-iugoslav a fost unul fals, inventat pe baze ideologice între două partide, două regimuri şi doi lideri comunişti care nu se deosebeau în mod fundamental unul de celălalt: ambele părţi erau la fel de dogmatice în ideologie şi de fidele sistemului represiv.



    În 1998, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Ion Şuta, şeful secţiei operaţii din armata română, unul dintre responsabilii cu construcţia sistemului de fortificaţii de pe frontiera româno-iugoslavă. El a spus că toate deciziile în acest sens au fost luate la Moscova şi aplicate de comuniştii români, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici: ”La Moscova s-a hotărât că în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent. Ca urmare, România se găsea geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală, militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito. Nu s-a pus atunci problema ca să se treacă la o acţiune ofensivă pentru înlăturarea lui Tito prin forţele armate ale României sau în cooperare cu alte forţe sovietice sau din alte ţări. Şi aceasta ca urmare a concepţiei generale. La data sosirii mele în comandament, la scurt timp, a trebuit să încep elaborarea unor planuri de apărare pe frontiera de vest cu Tito.”



    Creşterea tensiunilor în zonă era de natură să alarmeze ambele părţi. Cel de-al doilea război mondial abia se încheiase şi lumea credea că războiul este soluţia cea mai la îndemână pentru rezolvarea diferendelor. Apărarea frontierei era primul pas. Ion Şuta: ”Cu generalul Vasiliu şi cu o grupă de ofiţeri din secţia mea de operaţii din Comandamentele de Arme ale Regiunii Militare şi de la Corpul 38 Armată de la Timişoara am făcut recunoaşteri pe frontieră pentru elaborarea planului de apărare a ţării. Vreau să vă spun că la aceste recunoaşteri a participat şi consilierul militar sovietic, generalul Zakarenko, consilier pe lângă comandantul regiunii. Uneori mai veneau şi alţi ofiţeri sovietici de care nu-mi amintesc ce funcţii au avut. La statul major al regiunii am avut un alt consilier, era un general, Prohov, la regiunea a III-a militară Cluj. Cu ocazia acestor recunoaşteri în teren am constatat regimul sever care s-a introdus pe frontiera cu Iugoslavia în 1950. Se instalase pe o bună parte din frontieră garduri de sârmă ca să împiedice trecerea frauduloasă a persoanelor pe frontieră şi dintr-o parte, şi din alta. Dar în acelaşi timp regimul acesta sever de control grăniceresc a fost completat cu un regim foarte sever al securităţii. Au fost constituite unităţi de securitate şi de miliţie călare, care împreună făceau patrularea în toată această zonă pe o adâncime de cam vreo 30-40 de kilometri la linia de graniţă.”



    De-a lungul unei linii de demarcaţii, care odată era o formalitate şi marca trecerea dintre două ţări prietene şi democratice, acum se ridicau umbrele unor aţîţări războinice. Nu numai România trebuia să-şi fortifice graniţa cu Iugoslavia, ci şi celelalte ţări comuniste care aveu frontieră comună cu ea. Ion Şuta: ”Pe baza planului de operaţie de apărare a ţării pe frontiera de vest cu Iugoslavia am întocmit după aceea planul de fortificaţii. În planul acesta, în care intrau trupele de apărare, au fost amplasate pe teren fortificaţii care erau de mai multe feluri: fortificaţii grele, fortificaţii uşoare şi erau fortificaţii simple sau mai bine zis lucrări de apărare simple, betonate sau nebetonate. Şi erau şanţuri care erau căi de comunicaţii între lucrările acestea de apărare, adică între lucrările de fortificaţii sau care se foloseau şi ca tranşee propriu-zis de luptă din ele. În aceste fortificaţii trebuia să intre mitraliere, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine. Mai erau şi poziţii în adâncime ale artileriei, care nu erau componente ale sistemului de fortificaţii, dar făceau parte din dispozitivul de luptă propriu-zis pentru apărare a trupelor care intrau în sistem. Fortificaţiile erau în linie continuă de la Curtici, cam de la nord de Mureş, până la Orşova. Fortificaţiile se continuau şi pe partea aceasta cu Iugoslavia la Gura Timocului şi făceau legătura cu fortificaţiile pe care trebuia să le facă bulgarii pe malul Timocului în jos, în sud, spre Grecia.”



    S-au construit cazemate din beton armat, se lucra noaptea pentru ca potenţialul inamic să nu le observe. Au existat şi incidente de frontieră în care s-au înregistrat schimburi de focuri între militarii de pe ambele maluri ale Dunării. Însă nu s-a trecut niciodată un anumit prag al tensiunilor deoarece totul nu era decât o reciprocă demonstraţie de forţă şi nimeni nu avea interesul ca situaţia să escaladeze. Relaţiile româno-iugoslave s-au îmbunătăţit aproape instantaneu după moartea lui Stalin din 1953, iar fortificaţiile au devenit inutile.