Fenomen din ce în ce mai bine conştientizat în societatea românească, agresiunea între copii sau bullying-ul – cu toate faţetele sale – a fost cercetată într-un prim studiu efectuat de către asociaţia non-guvernamentală Salvaţi copiii şi lansat anul trecut. Între timp, părinţii, educatorii şi autorităţile încearcă prin diverse dezbateri să găsească metodele potrivite pentru a face faţă fenomenului de violenţă între copii, fenomen a cărui dimensiune sperie atât din perspectiva consecinţelor sale psihologice, cât şi din perspectiva strict statistică. În mod repetat, în şcoală, 3 din 10 copii sunt excluşi din grupul de colegi, 3 din 10 copii sunt ameninţaţi cu bătaia sau lovirea de către colegi şi 1 din 4 copii a fost umilit în faţa colegilor. Asta aflăm din cercetarea întreprinsă de Salvaţi Copiii şi detaliată acum de Oana Niculae, doctoriţă specializată în psihiatrie pediatrică din cadrul aceleaşi organizaţii. Ceea ce mă îngrijorează pe mine cel mai mult este faptul că peste 70% dintre copii declară că sunt martori la acţiuni de bullying. (…) În opinia mea, orice copil care participă sau asistă la acest tip de agresiune este o victimă. În permanenţă copiii noştri asistă la situaţii de bullying. Poate chiar săptămânal.
Care este, însă, reacţia unor părinţi ai căror copii sunt agresaţi? Ana Maria Mitruş, autoarea blog-ului meseriadeparinte.ro, mărturiseşte că cea mai mare dintre fiicele ei, elevă în clasa a V-a, a fost ţinţa unor acţiuni tip bullying. Fata mea a fost cumva ţinta unor atacuri venite din partea unor colege mai mari. În opinia mea, a fost vorba de nişte răutăţi menite să stabilească ierarhia între copii. Adică, cei mari nu-i lasă pe cei mici să urce la etaj unde învaţă cei de-a şaptea şi de-a opta. Nici în vestiare nu li se dă voie să se schimbe. Fiica mea cea mare, de când e în clasa a V-a, nu s-a schimbat niciodată în vestiar. A venit mereu gata îmbrăcată de-acasă pentru ora de educaţie fizică. Ora lor are loc în acelaşi timp cu cea a unor fete mai mari care le dau, efectiv, afară din vestiar pe cele mai mici pentru a se schimba ele. Copiii încearcă să se descurce cum pot.
Reacţia mamei a fost să implice conducerea şcolii, dar şi restul părinţilor, în rezolvarea situaţiei, fără prea mult success. Totuşi, Ana Maria Mitruş le-a învăţat pe fetele ei să apeleze tot la intervenţia unor adulţi în loc să răspundă violent cum, probabil, ar dicta primul impuls în astfel de cazuri. De altfel, acest lucru s-a şi întâmplat o dată: fiica Anei Maria Mitruş, agresată fiind, a răspuns şi ea agresiv. Imediat după aceea însă, i-a povestit mamei ei ce s-a întâmplat. Ana Maria Mitrus: Din fericire, a fost doar un conflict minor, n-a fost nimic grav. Nu mi-e teamă că ar putea deveni şi ea o agresoare. Dacă, pe moment, când e agresată, prima reacţie e să răspundă cu aceeaşi monedă, eu zic că le-am crescut, pe amândouă, destul de bine pentru ca în timp, să ştie să ceară ajutorul adulţilor. Dar, deşi am încredere în fetele mele şi în educaţia pe care le-am acordat-o, nu mă culc pe-o ureche. Tocmai de aceea ţin legătura foarte apropiată şi cu antrenorii, şi cu profesorii. Până la urmă, copiii noştri sunt produsul nostru. Indiferent dacă fac lucruri bune sau rele, responsabilitatea este a noastră, a părinţilor.
În familie, de altfel, trebuie căutată originea răului, şcoala fiind nevoită să combată extinderea sa. Oana Niculae: Nici un copil fericit nu se poartă agresiv. Noi, ca specialişti, întotdeauna vom căuta, în familie cauzele manifestărilor agresive. Din păcate, cele mai multe manifestări agresive au la rădăcină frica, nu furia. Emoţiile negative se externalizează mereu în felul acesta. Bucuria de a răni îşi are originea în experienţa directă, personală, de a fi fost rănit sau de a fi trăit abuzul de forţă din partea altora.
Din păcate, în ceea ce priveşte implicarea adulţilor, percepţia copiilor e destul de clară, potrivit studiului realizat de Salvaţi Copiii: ei observă o anumită toleranţă a adulţilor faţă de acest fenomen combinată cu o iniţiativă redusă de a interveni. Cu toate acestea, tentative de a conştientiza şi ţine sub control dimensiunea fenomenului agresivităţii între copii au demarat încă din 2004. Atunci, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE), împreună cu UNICEF, au lansat un prim studiu despre violenţa în şcoală. Ciprian Fartuşnic, actualul director al ISE, îşi aminteşte. La primul studiu, una din probleme a fost că aria de definire a violenţei era foarte largă. Dacă un incident nu se solda cu chemarea poliţiei şi nu curgea un pic de sânge, înseamnă că nu era vorba de violenţă, ci doar neînţelegeri între copii. Prima strategie privitoare la aceste chestiune a fost întocmită în mare parte pe baza rezultatelor acelui studiu, dar era doar o strategie-cadru. Urma ca fiecare şcoală să se orienteze după acest cadru şi să-şi elaboreze propria strategie anti-violenţă adaptată problemelor locale. Nu s-a întâmplat acest lucru şi atunci, în 2006, am făcut, tot cu UNICEF, un ghid pentru directorii de şcoli ca să le arătăm cum să-şi dezvolte o strategie anti-violenţă în şcoală. Iar nu s-a întâmplat mare lucru. În 2010, împreună cu Salvaţi Copiii şi cu ministerul educaţiei, am pus la punct un program naţional de formare pentru directori şi profesori prin care să înveţe să abordeze pas cu pas fenomenul violenţei. (…) Proiectul s-a încheiat în 2011. Iar acum avem semnale că, cel puţin în anumite judeţe, s-au dezvoltat activităţi concrete la nivelul şcolilor. Dar trebuie aflat dacă, pe lângă faptul că ajută la conştientizarea fenomenului, aceste activităţi chiar au şi un impact direct, măsurabil în reducerea acestui fenomen.
Dar mai eficientă decât combaterea sau intervenţia post-factum, este prevenirea. În acest sens, consideră experţii în educaţie, trebuie îndreptate eforturile şcolii: înnăbuşirea şi controlarea încă de la primele manifestări ale tendinţelor de batjocorire, hărţuire sau agresiune a unor elevi faţă de alţii.
