Închisoarea Jilava a fost construită în incinta fortului nr. 13, parte a sistemului defensiv de fortificaţii conceput în vremea regelui Carol I în a doua jumătate a secolului al 19-lea pentru apărarea Bucureştiului. Guvernul comunist instalat de sovietici în 1945 a început procesul de comunizare a României care a însemnat arestarea opoziţiei politice democratice şi a tuturor celor care se opuneau. Astfel, Jilava a devenit o închisoare de tranzit, una dintre insulele arhipelagului Gulag românesc, în care cei arestaţi erau interogaţi şi ţinuţi până li se stabilea un alt penitenciar unde erau încarceraţi pentru ispăşirea pedepsei.
Cei încarceraţi la Jilava au amintiri care depăşesc cu mult imaginaţia cea mai înfricoşătoare. Încă de la intrare, deţinuţii erau supuşi unui tratament extrem de violent: erau obligaţi să treacă printre două rânduri de gardieni înarmaţi cu bâte, cravaşe de piele şi bastoane de cauciuc care îi loveau în cap şi în alte părţi ale corpului. După care urma percheziţionarea hainelor şi cea corporală. Deţinuţii erau trimişi în celule supraaglomerate, unele cu câte 200 de indivizi, şi acolo făceau cunoştinţă cu şerpăria, locul unde nou-veniţii puteau dormi, loc care cu greu ar putea fi imaginat ca unul de odihnă. I se spunea aşa deoarece pentru a intra în spaţiul de numai 50 de centimetri dintre podeaua de beton şi patul de jos, deţinutul trebuia să se târască precum un şarpe.
Constantin Ion a fost arestat în 1949 pe când era elev la un liceu din Bucureşti.şi se angajase într-o organizaţie de elevi care tipărea şi răspândea manifeste anticomuniste. Mărturia lui a fost înregistrată de Centrul de Istorie Orală din Radiodifziunea Română în anul 2000. “Am stat într-o cameră la Jilava împreună cu 160 de inşi în lunile călduroase de iunie, iulie şi august. Şi mi-aduc aminte că erau priciurile, aşa se numeau paturile alea în care dormeam. Şedeam în ele culcaţi la orizontală, lipiţi unul de celălalt, nu puteam să ne întoarcem pe altă parte decât la comandă, toţi odată, că nu aveam loc. Erau nişte reguli ca arestaţii care veneau mai de curând luau loc la şerpărie, cum se numea cimentul. În cameră, în prezenţa atâtor suflete, chiar dacă nu-ţi dădea să mănânci prea mult şi beai zemurile alea, aveai nevoie să foloseşti WC-ul. Aveam o tinetă, aşa se numea, adică un hârdău din lemn care se umplea şi dădea pe afară, şi urina curgea pe jos. Mulţi dintre noi am avut nefericita ocazie să ne întâlnim şi cu situaţia de a dormi în urină. Se întinsese o furunculoză între oameni şi cei care stăteau sus, noaptea, de oboseală şi de chin, mai adormeau şi cădeau peste cei de jos, care erau şi ei infestaţi cu fel de fel. Şi se ţipa, normal, te apuca durerea când cădea ăla pe tine.”
Arestat în 1949 pentru deţinere de armament, Alexandru Marinescu din Nucşoara, centru al grupului de partizani anticomunişti Arsenescu-Arnăuţoiu, era elev. A ajuns şi el la Jilava unde a făcut cunoştinţă cu şerpăria. Şi nici acolo uneori deţinutul nu era sigur că avea un loc unde să doarmă. ”Se dormea sub pat şi cel puţin în iarna ‘50 sau ‘51 mai rămâneau în foarte multe cazuri 15-20 de oameni care nu îşi găseau nici în aceste condiţii. Nu mai existau un loc unde să pui un ac. Aceşti oameni se strângeau într-o parte de cameră, cei 15-20 de oameni care nu aveau unde să-şi întindă oasele, şedeau strânşi mănunchi. Când auzeam schimbarea gărzilor, sculam pe alţii 15-20 care treceau în locul lor şi ăştia se odihneau. Nu existau saltele, nu existau pături, nu existau cearceafuri, nimic absolut, doar scândura. Prin unele camere erau nişte rogojine rupte şi amărâte. Şoldurile noastre erau precum ceafa boului de la jug, erau înnegrite şi aveam un strat cornos, un strat întărit de piele solzoasă, ca să zic aşa. Legile fiecărei camere erau că acela care intra nou în cameră, chit că venea după 5 sau 10 ani de închisoare sau prin alte închisori, era nou. O lua de la cele mai vitrege condiţii: locul cel mai amărât de dormit. După intrarea mea în cameră a fost o perioadă de stagnare a efectivelor şi aveam loc, am dormit lângă tinete. Dacă dormeam pe partea dreaptă, rămâneam cu faţa spre tinete, iar noaptea riscai să fii stropit de alţii care veneau să le folosească. În consecinţă, am dormit pe partea stângă, să fiu cu spatele la tinete, şi direct pe beton.”
Ion Preda, arestat în 1949 pentru că a dat mâncare grupului de partizani Arnăuţoiu, povesteşte aceleaşi condiţii îndurate şi de el la şerpărie. ”Ne băgam la şerpărie, şi acolo n-aveam pe ce pune capul. Puneam capul pe bocanci, ca pernă, n-aveam nici aşternuturi, să fie ceva, o rogojină sau un preş. Nimic! Dormeam pe ciment. Unii s-au îmbolnăvit de eczeme pe corp, alţii se sufocau, şi se umflau ochii. Şi aveam numai un ochi de geam. Şi când se făcea gălăgie mai mare în celulă, gardianul ne închidea geamul, ca pedeapsă. Şi te umflai, nu mai aveai aer. Ne ţinea câte o jumătate de oră aşa, după aia ne dădea drumul la geam. Aşa am păţit în Jilava.”
Şerpăria era un alt mod de a-l umili pe individ, de a-l animaliza, de a-i distruge respectul de sine şi faţă de ceilalţi. Era însă şi un criteriu iluzoriu de a stabili cine beneficiază de condiţii mai bune într-un climat al detenţiei în care deviza de viaţă era ”scapă cine poate”.
