Pe 4
iunie 1920, la palatul Marele Trianon de la Versailles, se semna tratatul de
pace dintre Antanta învingătoare în primul război mondial și Ungaria. În urma
tratatului apăreau țări noi pe harta Europei precum Iugoslavia, Cehoslovacia și
Ungaria și țări care își dublaseră teritoriul și numărul de locuitori cum era
România. În componența noului Regat al României Mari intrau acum Banatul,
Bucovina, Crișana, Maramureșul și Transilvania, provincii din Austro-Ungaria
locuite majoritar de români. În martie 1918, Basarabia, provincie românească
din Rusia, se alăturase noii construcții panromânești pe baza principiului
autodeterminării naționale. Tratatul de la Trianon a fost semnat pentru a
stabili frontierele noii Ungarii cu vecinii săi: cu Austria, cu Cehoslovacia, cu
viitoarea Iugoslavie și cu România.
Sfârșitul
primului război mondial avusese loc încă din luna noiembrie a anului 1918 când
Germania capitulase în fața forțelor franco-anglo-americane. Însă populația maghiară și elita sa nu a
primit cu resemnare finalul războiului, ci a recurs la forma revoluționară de
răsturnare a ordinii existente după modelul revoluției bolșevice conduse de
Lenin din Rusia anului 1917. Astfel, republica sovietică ungară înființată în
1919 declanșa un război împotriva Cehoslovaciei și României pentru recuperarea
teritoriilor care îi aparținuseră. Victoriile armatelor cehoslovacă și română
au dus la ocuparea Budapestei de către armata română și la desființarea
Ungariei sovietice. La începutul anului 1920 se putea semna, în sfârșit, pacea
mult-dorită cu Ungaria.
Istoricul Ioan Scurtu a descris climatul de la începutul
anului 1920 în jumătatea estică a fostei Austro-Ungaria care a premers semnarea
tratatului de pace:
Tratatul
de la Trianon s-a semnat după dezbateri destul de aprinse
cu participarea delegației Ungariei, începând din ianuarie 1920, care a căutat
să obțină menținerea integrității Ungariei contestând revendicările și
deciziile românilor, slovacilor, croaților și slovenilor care se uniseră și
creaseră state noi. S-a semnat cu întârziere și pentru că delegația ungară
condusă de Albert Apponyi a văzut că nu are succes la conferința păcii deoarece
la baza deciziilor de acolo s-a pus principiul autodeterminării naționale, deci
a voinței popoarelor. Președintele conferinței prim-ministrul francez Alexandre
Millerand a apreciat că popoarele se pronunțaseră în toamna anului 1918 când în
chip liber și-au decis soarta. Ca atare, argumentele delegației privind
menținerea Ungariei milenare și că ar fi o catastrofă dacă acest stat ar fi
dezmembrat nu au putut fi safisfăcute.
România a avut câștig de cauză la
Trianon nu numai pentru că a făcut parte din tabăra învingătorilor, ci și
pentru că a avut câteva argumente. Ioan Scurtu a arătat care au fost ele:
Argumentul de bază a fost
hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia, care a fost o adunare
reprezentativă, cei 1228 de delegați aleși în toate circumscripțiile
Transilvaniei au avut credinționale, adică mandate imperative, de a vota unirea
Transilvaniei cu România. În al doilea rând, a fost convenția din august 1916
pe baza căreia România intrase în război la solicitarea Antantei unde erau
prevăzute în detaliu granițele României, inclusiv cele cu Ungaria. Al treilea
argument a fost contribuția armatei române la victoria Antantei pentru că prin
intrarea României în război în vara anului 1916 s-a degrevat frontul din apus,
cel din Franța, fapt ce a dus la transferul de trupe austriece și germane pe
frontul românesc. În România au avut loc mari bătălii cum au fost cele din vara
anului 1917 de la Mărăști, Mărășești, Oituz unde forțele militare ale Puterilor
Centrale au suferit pierderi însemnate, fapt ce a facilitat victoria Antantei
din 1918.
Referindu-se la unirea din 1918,
consolidată de tratatul de la Trianon din 1920, istoricul Nicolae Iorga scria:
omagiul nostru trebuie să se îndrepte către toți românii, de la cel mai înalt
grad militar și politic până la ultimul țăran îmbrăcat în haine militare. Toți
românii contribuiseră la acel triumf însă România a avut o generație
excepțională de elite care a făcut posibil triumful. Cei doi suverani Ferdinand
și Maria cu siguranță trebuie puși în fruntea listei generației de la 1918. Ar
urma Ion I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, George
Pop de Băsești, Ion Inculeț, Pantelimon Halipa, Ion Nistor, militari precum
sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, căpitanul Grigore Ignat, generalii
Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu și mulți alții ar
continua lunga listă. Însă România a plătit pentru acel triumf magnific din
anii 1918-1920 și Ion Scurtu a spus cum a plătit:
România mică a plătit foarte mult, în primul rând a plătit
sânge. Există aprecierea potrivit căreia aproximativ 800.000 de români au murit
în timpul luptelor din cauza bolilor, lipsurilor și sacrificiilor la care au
fost supuși în acei doi ani de participare la război. A pierdut, de asemenea,
valori materiale și spirituale foarte importante ca urmare a faptului că
ocupanții germani, austro-ungari, bulgari, turci au jefuit teritoriul ocupat și
au trimis în teritoriul lor asemenea valori. De asemenea, să nu uităm că
guvernul României de la Iași a trimis în Rusia tezaurul României, două transporturi,
unul în decembrie 1916 și altul în iulie 1917, tezaur care nici astăzi nu a
fost returnat. În documentul oficial semnat se prevedea limpede că partea rusă
își asuma răspunderea pentru transportul și aducerea lui în România.
Acum 100 de ani, tratatul de la Trianon confirma
realitatea de atunci și voința oamenilor de atunci. Era un început de epocă
nouă pe care cei de atunci și-o doriseră.