Radio România Internațional

Tag: Tratatul de la Varsovia

  • România și Tratatul de la Varșovia

    România și Tratatul de la Varșovia

    Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a tăiat Europa
    în două jumătăți, Europa Centrală și de Est, cea ocupată de Uniunea Sovietică
    și transformată într-o Europă a tiraniei comuniste, și Europa Occidentală, Europa
    democratică. Simbolic, tăierea Germaniei cu al ei Zid al Berlinului era cea
    care delimita cu duritate două lumi total opuse. Cele două lumi priveau cu
    dușmănie una la cealaltă, dușmănie care s-a materializat în formarea a două
    blocuri militare antagonice, Tratatul de la Varșovia și NATO.


    Ocupată militar de Uniunea Sovietică și transformată într-o
    țară cu regim comunist, România a făcut parte și ea din tratatul semnat în
    capitala Poloniei în 1955 împreună cu alte șapte țări socialiste: Albania,
    Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, Ungaria și URSS. România,
    asemenea celorlalte țări socialiste, a semnat aderarea la tratatul de la
    Varșovia prin constrângere. Exemplul invadării Ungariei în 1956, care a
    intenționat să iasă din alianța semnată cu doar un an înainte, arăta clar ce
    însemna o eventuală opoziție. În 1968, Albania s-a retras din alianță când, în
    urma conflictului dintre URSS și China, regimul de la Tirana s-a situat pe
    pozițiile dure ale Beijingului.


    În istoria sa, tratatul de la Varșovia a scris o pagină
    rușinoasă în anul 1968. Atunci, URSS, Bulgaria, RDG, Polonia și Ungaria au
    invadat Cehoslovacia pentru a opri programul de reforme al președintelui Alexander
    Dubček considerat prea liberal. România a refuzat să participe la invazie și acel
    act i-a adus un prestigiu imens lui Nicolae Ceaușescu. Doctrina Brejnev era cea
    care ghida acțiunile tratatului de la Varșovia
    ea fiind, în realitate, cea care apăra interesele sovietice. Intervenția
    din august 1968 împotriva Cehoslovaciei a produs o mare temere ca ea să nu fie
    extinsă și împotriva României și Iugoslaviei. În anul 2002, Centrul de Istorie
    Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat un interviu cu generalul de
    informații Neagu Cosma. Acesta a mărturisit că România era pregătită de invazie
    deoarece avea un agent infiltrat în comandamentul tratatului de la Varșovia, un
    colonel polonez, care furniza informații Bucureștiului.

    Polonezul a venit în 1939 în România împreună cu familia
    fiind copil, a urmat aici şi ceva şcoală primară, a învăţat bine limba română,
    s-a socotit şi român. Socotea că România a fost şi a rămas a doua sa patrie. În
    jurul datei de 20 iulie 1968, el a cerut colonelului român Bichel cu care era
    în legătură o întâlnire urgentă. Ce i-a spus lui Bichel? Că Brejnev personal,
    împreună cu Andropov, şeful KGB-ului, şi cu conducerea armatei au pregătit o
    invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, fiind nemulţumiţi de politica
    dusă de Dubcek, de Ceauşescu şi de Tito. Un colectiv restrâns din Statul Major
    al comandamentului Tratatului de la Varşovia lucra la elaborarea planului de
    detaliu. Bichel a rămas, cum se spune în popor, ca la dentist. Polonezul ăsta mai
    spunea că invazia urma să se desfăşoare pe trei etape. Mai întâi în Cehoslovacia,
    după care, la 2-3 săptămâni, urma România, și iarăşi după 2-3 săptămâni ar fi
    urmat Iugoslavia. Mai pomenea polonezul că în ceeea ce privea Cehoslovacia,
    deja trupe şi forţe sovietice erau afluite spre Cehoslovacia.


    Așa cum o armată sau o alianță militară arată nivelul de
    dezvoltare materială și spirituală al țărilor respective, tot așa și armatele
    tratatului de la Varșovia erau exponente ale regimurilor socialiste.
    Comparativ, cele două blocuri militare opuse aveau cantitativ aproape aceleași
    efective în militari și dotări, însă superioritatea calitativă a dotărilor
    armatelor din NATO era netă. Istoria tratatului de la Varșovia a fost una a
    falimentului regimurilor comuniste, prăbușirea lui fiind în 1991 un efect logic
    al transformărilor politice din 1989. Diplomatul Vasile Șandru, în 1994, își
    amintea cum a decurs ultima întâlnire a liderilor politici din fostele țări
    socialiste care se întâlneau pentru a discuta ce era de făcut.

    Prima şedinţă a fost
    prezidată de Jozsef Antall, prim-ministrul Ungariei. La punctul 1 erau viitorul
    procesului general european, securitatea europeană, formarea structurilor
    securităţii şi cooperării europene, deci era abordarea generală. Punctul 2 era
    schimbul de păreri privind revizuirea caracterului Tratatului de la Varşovia, a
    funcţiilor, activităţii lui şi posibilităţile de restructurare. Gorbaciov a
    făcut o expunere foarte amplă, s-a axat pe 3-4 probleme. El a făcut o serie de
    considerente, o dată privind aprecierea situaţiei din Europa la momentul
    respectiv, perspectivele Tratatului de la Varşovia în contextul situaţiei. El
    s-a oprit în particular pe problema germană. S-a constituit o comisie
    provizorie, temporară, guvernamentală, cu sarcina să analizeze funcţiile şi
    activitatea Tratatului de la Varşovia. S-a propus ca această comisie să se întâlnească
    la Praga. Or, cum se ştie, până la urmă s-a convenit să nu mai aibă loc o
    şedinţă a Comitetului Politic Consultativ. S-au întâlnit miniştrii de externe
    şi au semnat actul de deces al Tratatului de la Varşovia.


    În 1991, tratatul de la
    Varșovia era desființat la Praga. A fost, metaforic vorbind, un deces al unei
    entități pe care nimeni nu a plâns-o


  • Praga, acum 50 de ani

    Praga, acum 50 de ani

    În dimineaţa zilei de 21 august 1968, capitala Cehoslovaciei de atunci,
    Praga, se trezea în huruitul greu al coloanelor de tancuri cu steaua roşie a
    Uniunii Sovietice. Confuzia nu a durat prea mult, repede s-a înţeles că
    ameninţarea devenea realitate: Armata Roşie invada Cehoslovacia pentru a pune
    capăt guvernării reformiste. De altfel, Alexandr Dubcek, liderul comunist al
    ţării şi iniţiator al reformelor, a fost dus la Moscova. Se pare că se voise
    chiar lichidarea sa, numai că reacţia cehoslovacilor i-a făcut pe sovietici să
    îşi îndulcească tonul. Pentru a înţelege cum s-a ajuns la această acţiune de
    forţă, să vedem ce se întâmpla în Cehoslovacia, în mirabilul an 1968. Republica
    Socialistă Cehoslovacă, după numele său oficial de atunci, a intrat în noul an
    1968 cu înlăturarea de la conducere a şefului partridului comunist şi
    preşedinte al ţării, Antonin Novotny, şi alegerea unui nou lider al
    partidului-stat, Alexandr Dubcek.


    La un sfert de secol de la sfârşitul celui de
    al Doilea Război Mondial, şi ţările comuniste din Est îşi puneau problema unor
    reforme care să modernizeze societatea secolului XX. Dubcek era omul acestor
    reforme mult prea curajoase pentru ce putea accepta Moscova. Întâmplător sau
    nu, în luna iunie, în Cehoslovacia avuseseră loc manevre ale organizației
    militare a țărilor socialiste, Tratatul de la Varșovia. Amenințarea unei
    intervenții militare se contura din ce în ce mai clar și nimeni nu uita
    revoluția maghiară din 1956, care fusese înfrântă de tancurile sovietice. La
    începutul lunii august, la 3 august, reprezentanții Uniunii Sovietice, Germaniei
    de Est, Poloniei, Ungariei, Bulgariei și Cehoslovaciei s-au întâlnit la
    Bratislava, unde au semnat     Declarația de la Bratislava. Documentul era menit să
    garanteze atașamentul Cehoslovaciei la doctrina comunistă și la organizațiile
    Estului comunist.


    În același timp, era adus în discuție dreptul Tratatului de
    la Varșovia     de a interveni militar dacă vreun stat membru deviază de la această
    linie. Ceea ce s-a și întâmplat, la 20 august 1968, când 23 de divizii
    sovietice, susținute de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară și
    două poloneze, au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei, transformând în realitate
    intervenția Tratatului de la Varșovia împotriva unui stat membru. Primăvara de
    la Praga     nu se referă doar la intervenția armată a Tratatului de la Varșovia
    împotriva Cehoslovaciei, ci la întreaga perioadă a conducerii lui Alexandr
    Dubcek, când au fost inițiate reformele ce au speriat Moscova. Numele vine de
    la festival     Primăvara de la Praga care, în luna mai, îl omagia pe marele
    compozitor Bedrich Smetana. Intervenția militară condusă de sovietici a pus
    capăt în modul cel mai dur speranței cehilor și slovacilor care au reacționat neviolent,
    dar cu hotărâre și demnitate.


    România lipsește din această acțiune,
    neparticipând la invadarea Cehoslovaciei, deși era membră a Tratatului de la
    Varșovia. Nicolae Ceaușescu preluase puterea cu trei ani înainte, în 1965,
    fiind, la 47 de ani, cel mai tânăr lider comunist din Europa. El își întărea
    permanent poziția în partid, fără să uite să facă gesturi care să îl acrediteze
    ca un posibil reformist. A refuzat implicarea în acțiunile împotriva
    Cehslovaciei și se temea că sovieticii pregătesc și invadarea României, tot
    pentru a o pedepsi. În dupa amiaza zilei de 21 august 1968, când tancurile
    invadaseră Praga, Ceaușescu a ținut, la București,
    în fața unei uriașe adunări populare, un discurs apreciat ca foarte curajos și
    anisovietic, condamnând ferm acțiunea armată împotriva Cehoslovaciei. Opoziția
    la invadarea Cehoslovaciei i-au adus lui Ceaușescu o uriașă popularitate, atât
    în țară, cât și în strainătate. În timp, însă, el s-a dovedit un adept al
    conducerii conservatoare, staliniste, înlăturând orice speranță de reformă a
    regimului comunist din România.

  • Relații româno-americane după 1945

    Relații româno-americane după 1945

    După 1945, România și SUA s-au găsit de-o parte și
    de alta a Cortinei de Fier, fără voia lor. Mersul războiului le aruncase în
    tabere opuse, cu toate că sprijinul SUA de la sfârșitul primului război
    mondial, prin enunțarea principiilor președintelui Wilson, fusese decisiv în
    formarea României Mari. Din cauza ideologiei comuniste România și SUA s-au
    aflat chiar în adversitate, deși cele două țări nu avuseseră nicio divergență istorică.
    Înființarea celor două blocuri militare opuse, NATO și Tratatul de la Varșovia,
    a dusa la o tensionare suplimentară a relațiilor bilaterale, mai ales în anii
    1950, anii stalinismului în expansiune în țările Europei Centrale și de Est.
    Însă autoritățile de la București și Washington au considerat ca după anul
    1953, când politica Moscovei se schimbă în urma morții lui Stalin, să-și
    îmbunătățească relațiile.


    Diplomatul Anton
    Moisescu a fost numit ambasador în SUA din partea României în anul 1954. În urma
    unui interviu realizat în 1995, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română a aflat de la Moisescu care era climatul general al încercărilor timide
    de reapropiere dintre România și SUA. Ţin să menţionez că în momentul când eu am fost acreditat în SUA ca ministru
    plenipotenţiar era o atmosferă politică internaţională destul de grea. Erau
    foarte încordate relaţiile între cele două centru mari de putere: pe de o parte
    NATO în frunte cu SUA şi pe de altă parte Tratatul de la Varşovia în frunte cu
    Uniune Sovietică. Din această cauză în SUA am găsit o situaţie deosebit de grea
    pentru misiunile diplomatice ale ţărilor din lagărul socialist. În primul rând
    erau impuse restricţii foarte drastice diplomaţilor din aceste misiuni, nu
    aveau voie să iasă din capitală fără o aprobare specială de la Departamentul de
    Stat. Noi, spre exemplu, aveam singura facilitate de-a ieşi la New York,
    întrucât eram şi observator la sediul Naţiunii Unite unde noi încă nu fuseserăm
    primiţi ca membri cu drepturi depline.


    Activitățile misiunii
    române în SUA era foarte restrânsă, comparativ cu ceea ce fusese înainte de
    război. Destinderea era primul obiectiv pe care și-l propuneau părțile, iar ea
    a venit mai ales din partea americană. Anton Moisescu povestea despre deschiderea
    cu care a fost primit de președintele Eisenhower la prezentarea scrisorilor
    sale de acreditare. Personalul
    diplomatic era compus din 7-8 persoane, în afară de mine, plus soţiile.
    Personalul militar era format din trei persoane: un colonel, un maior şi un
    căpitan, de-asemenea cu soţiile. Restul era personalul administrativ necesar
    ambasadei. Toţi aceşti oameni deveniserăm o familie. Am organizat unele
    excursii comune, duminicile la un pescuit, la week-end. În condiţiile acelea a
    venit timpul să depun scrisorile de acreditare. Când am depus scrisorile de
    acreditare am avut o surpriză foarte plăcută, spre deosebire de atmosfera
    generală, primirea la preşedintele SUA Dwight Eisenhower, fostul comandant
    suprem al debarcării din timpul războiului şi al ofensivei aliate împotriva
    hitlerismului. A avut o atitudine excepţional de amabilă, de amicală, în
    discuţiile dintre noi. Ne-am exprimat dorinţa şi unul şi altul pentru
    dezvoltarea relaţiilor dintre SUA şi România şi despre o mai bună cunoaştere.
    În final, preşedintele mi-a făcut invitaţia să vizitez oricând și oriunde SUA,
    să cunosc mai bine America. Şi asta era oarecum în contrapunere cu regulile
    generale care se impuneau diplomaţilor din ţările noastre.


    Un alt obiectiv al ambasadei române în SUA a fost
    infiltrarea în rândul comunității românești. Diaspora română din SUA era
    covârșitor anticomunistă și se manifestase critic împotriva regimului de la
    București. Dar strategia emoțională a ambasadei, descrisă de Moisescu, a reușit
    să-i facă pe unii să se apropie de politica Bucureștiului. Am căutat să facem legături cu cât mai mulţi români
    americani întrucât şi de ei eram izolaţi. O legătură mai strânsă am avut-o cu
    redacţia ziarului Românul american. Redacţia era la Detroit, o regiune cu mai
    mulţi români, o mare parte erau emigranţi înainte de război acolo şi care lucraseră
    mai ales la uzinele Ford. Redactorul-şef al ziarului Românul american cu
    soţia mi-au făcut o invitaţie să mergem în vizită la Detroit cu ocazia zilei
    femeii din America, unde era ca invitată soţia mea. Am vizitat mai multe oraşe
    cu această ocazie şi am făcut popasul principal al Detroit. La Detroit am găsit
    într-o sală vreo 250 de persoane, familii, majoritatea erau oameni în vârstă
    care plecaseră mai demult din România, dar şi o parte tineri. Le-am prezentat
    un film cu unele aspecte din România care se numea România în culori, cu
    aspecte folclorice în special din Transilvania, Moldova dar şi din alte părţi.
    În perioada când a rulat filmul se pare că a făcut o impresie atât de puternică
    încât când s-a aprins lumina am observat că aproape toţi plângeau de emoţie. A
    fost un moment foarte impresionant şi s-a creat o legătură foarte puternică
    între ei şi noi. Am mai făcut nişte vizite pe la ei pe-acasă, pe la fabrici. Mi-au
    făcut legătura cu administraţia fabricii, am putut să vizitez tot procesul de
    producţie al fabricii și mi-am făcut o impresie despre această tehnologie a
    construcţiei de automobile pe care am folosit-o pentru experienţa
    întreprinderii noastre de automobile când m-am întors în ţară.


    Relațiile româno-americane au revenit cu adevărat
    la normalitate abia după 1989. Până atunci, ele au evoluat sinuos de la
    cooperarea limitată la revenirea la dispute de la sfârșitul anilor 1980.