Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a
împlinit 70 de ani, mai întâi într-o mare discreţie, apoi cu poziţii foarte
acute între membrii organizaţiei. În aprilie 1949, mai multe democraţii
occidentale, europene sau nord americane, SUA şi Canada, mai exact, semnau
Tratatul Nord Atlantic sau Tratatul de la Washington, un acord de apărare
comună. Omenirea tocmai încheiase un război mondial, al doilea în mai puţin de
o jumătate de secol. În timp ce societatea făcea eforturi să se refacă,
politica internaţională construia o nouă paradigmă, o lume bipolară, cu o
confruntare rece peste tot pe glob.
Foştii aliaţi se grupau acum în blocuri
ideologice din ce în ce mai evidente şi mai dure. Nu era un război clasic,
ucigător, ci o concurenţă pe toate planurile. A fost numit Războiul rece în
timp ce armele se dezvoltaseră până la capacitatea de a distruge de mai multe
ori întregul glob pământesc. Alinaţa nord-atlantică nu a fost un club liniştit,
lipsit de probleme până la actuala sa vârstă, de şapte decenii. Nu au lipsit
crizele interne, poziţii singulare luate de unii dintre membrii, iar
confruntarea externă, mai ales cu blocul economic şi strategic constituit de
ţările comuniste în jurul Moscovei, a cunoscut momente extrem de periculoase.
În 1989, la patru decenii de existenţă a NATO, liderul reformist al blocului
comunist, Mihail Gorbaciov îşi propune să lase NATO fără inamic şi lansează o
politică de deschidere şi comunicare, chiar colaborare, fără precedent, care
uimeşte şi astăzi. În acelaşi an, sistemul comunist se prăbuşeşte, cu fiecare
stat est-european pe rând.
Peste alţi doi ani şi Uniunea Sovietică dispare ca
actor internaţional, lăsând în urmă 15 urmaşi cu diferite mărimi şi puteri.
Este momentul în care se putea spune că NATO a câştigat în confuntarea cu
Tratatul de la Varşovia, organizaţia similară de apărare comună constituită de
ţările comuniste, sub scutul propus de Uniunea Sovietică. Începe un moment
inedit pentru întreaga omenire, când sistemul de forţe internaţional cu două
mari centre dispare sub această formă clasică, moment când democraţia pare să
aibă drum drept de a se instala în întreaga lume, Au trecut 30 de ani de atunci
şi, din această pesrspectivă, se poate discuta mult despre cele întâmplate în
tot acest timp.
Una dintre problemele nou aparute, după căderea comunismului, a fost ceea ce aveam să numim extinderea NATO. La început s-a vorbit despre relațiile Organizației cu noile democrații est-europene, apoi s-a vorbit direct de o evoluție incredibila: aderarea foștilor inamici la NATO. Toate acestea sunt istorie, acum, dar în urma cu 25 de ani era o schimbare esențială în relațiile internaționale și în ecuația de securitate a lumii. In 1999 și 2004, fostele țări comuniste și chiar republicile baltice foste sovietice devin membre cu drepturi depline ale NATO. In prezent, Albania, Slovenia, Croația și Muntenegru, state balcani și, ultimele trei, din fosta Iugoslavie, și-au marcat evoluțiile postcomuniste prin aderarea la organizația nord-atlantică. Si ajungem chiar în zilele noastre, când asistăm la confruntări acide între aliați, cu diferențe de opinii și de poziții.
Un subiect sensibil este straniul joc al Turciei, care taie curentul unei baze americane, legendare încă de pe vremea războiului rece, cumpără un sistem militar din afara NATO și se întoarce cu armele împotriva unui aliat important al aliaților din timpul luptei cu ISIS. Întâlnirea la nivel foarte înalt de la Londra a fost mai degrabă un scenariu de mesaje transmise de forțele zilei, decât o întâlnire aniversară între prieteni. Reuniunea a fost precedată de luări de poziție ce anunțau clar ce avea să urmeze.
Dacă președintele Macron vorbea chiar de moartea clinică a Alianței, Donald Trump insistă ca in clubul țărilor ce alocă 2 la sută din PIB pentru Apărare să fie toți membrii NATO. Românii și-au dorit dintotdeauna să fie prezenți pe scena internațională alături de democrațiile occidentale. Pentru ei a fost inventată formula ce vorbește de o apartenență de facto la Alianță, când România a trimis forțe în operațiunea din Afganistan, deși nu fusese invitată să adere la primul val. In prezent, România este una dintre nu foarte multele țări care alocă Apărării celebra cifră de 2% și în care apartenența la NATO se bucură de o susținere masivă.