Monarhia are, în România, o istorie de un
secol şi jumătate şi doar 4 regi. Carol l, fondatorul dinastiei, era din
familia Hohenzollern-Sigmaringen, cu multe capete încoronate, dar el însuşi nu
se aştepta să fie vreodată rege. A domnit aproape o jumătate de veac, aducând
România în rândul ţărilor europene moderne, gata pentru secolul XX. I-a urmat
la tron Ferdinand, fiul fratelui său, pentru că el nu a avut moştenitori. De la
început, dinastia regală românească a avut probleme cu succesiunea. Succesorul
lui Carol era fratele său, Leopold, dar acesta renunţă la tronul României în
favoarea fiului său cel mai mare, Wilhelm.
În 1886, Wilhelm renunţă la Coroana
României printr-o scrisoare model de introspecţie, onestitate, responsabilitate
şi demnitate. Aşa că la succesiune a venit fratele său, Ferdinand, care i-a
urmat primului rege al României, Carol l. Ferdinand a fost desemnat moştenitor
al tronului în 1888, dar a ajuns rege în 1914, în vremurile teribile de la
începutul Primului Război Mondial. În acest timp s-a pregătit intens şi cu
maximă seriozitate pentru înaltele responsabilităţi ce îl aşteptau. A domnit
până în 1927 şi este supranumit Întregitorul, pentru că a lăsat o Românie în
care trăiau pentru prima dată cei mai mulţi dintre români. Spre deosebire de
unchiul său Carol l, Ferdinand a avut mai mulţi copii dintre care, cel mai
mare, Carol, era desemnat să îi urmeze la tron. Ca urmare a unor aventuri
galante care îl fac pe Carol să-şi abandoneze îndatoririle de viitor rege al
României, Ferdinand îşi dezmoşteneşte fiul cel mare, înlăturându-l de la
succesiunea la tron în 1925. Ferdinand moare peste numai 2 ani, astfel că pe
tron urcă nu Carol, ci fiul acestuia, nepotul lui Ferdinand, Mihai, care avea
doar 5 ani în momentul când a fost încoronat. Am stabilit, însă, că istoria
succesiunii regale în România nu este deloc simplă. În 1930, Carol, cu ajutorul
unor puternici oameni politici, îşi detronează fiul care împlinise 8 ani, şi
devine regele Carol al ll-lea, cu o domnie neconvenţională de fix 10 ani.
Abdică
în 1940, lăsând tronul fiului său, Mihai, care avea acum 19 de ani, şi România
ameninţată din toate părţile şi cu o treime din teritoriu pierdut prin
ultimatumuri. Mihai a domnit pentru a doua oară, tot la o vârstă tânără, în
vremurile infernale ale celui de al Doilea Război Mondial, sub dictatura
pro-fascistă a mareşalului Ion Antonescu, care se proclamase Conducător al
statului, cu armata angajată în războiul cu o Uniune Sovietică nesfârşită şi
inepuizabilă. În 1947, când este obligat să abdice de noua putere comunistă
adusă de tancurile sovietice, tânărul rege Mihai I al României nu era
căsătorit, nu avea succesor la tron. A urmat o altă perioadă de aproape o
jumătate de secol în care în România a domnit comunismul. După revoluţia
anticomunistă din Decembrie 1989, în care tinerii şi-au dat viaţa pentru
libertate, regelui Mihai nu i s-a permis să îşi revadă ţara pe care fusese
obligat să o părăsească. Revine, legal, prima dată, în 1992 şi este însoţit de
nepotul său, Nicolae, fiul celei de-a doua dintre fiicele sale. Prinţul de
atunci era un puşti englez de 7 ani care a cucerit inimile românilor care mai
avuseseră un prinţ cu acest nume, Nicolae, frate al regelui Carol al ll-lea.
În
2010, regele Mihai, şef al Casei Regale de România, l-a desemnat pe tânărul
Nicolae drept succesor al Coroanei, după prinţesa moştenitoare Margareta, fiica
sa cea mare. Totul părea firesc şi cursiv, tânărul prinţ muncea intens să
recupereze timpul pe care nu îl petrecuse pregătindu-se pentru nobila şi
istorica misiune, aceea de a deveni, după mătuşa sa, Margareta, şeful Casei
regale de România.
În prima zi a acestei luni, însă, regele Mihai a luat o
hotărâre comunicată cu întârziere, care ne-a trimis la pildele istoriei
monarhiei române, în care, aşa cum spuneam, nicio succesiune nu a fost lipsită
de probleme. Regele i-a retras prinţului Nicolae titlurile princiare şi l-a
scos şi din linia de succesiune la tronul României. Ca un fulger pe cer senin a
picat această veste! Explicaţiile care au urmat au fost dintre cele mai
diverse, de la acuzaţii personale, la scenarii dintre cele mai complicate şi
subversive. Prima declaraţie a prinţului ne dă, însă, şi explicaţia pentru
aceste evoluţii, una normală, firească, umană. La 30 de ani, recent împliniţi,
Nicolae a înţeles că sarcina pentru care se pregăteşte este mult prea grea,
covârşitor de grea, iar inima sa nu este uşoară jucând acest rol.
Să remarcăm
maturitatea gândirii, puterea de a lua decizii istorice şi responsabilitate
deosebită de care a dat dovadă, făcând acest demers.