Pe teritoriul României, în timpul primului
război mondial, aveau să intre soldați ruși ca aliați, o alianță care se
consfințise pe 16 august 1916 când România intra în primul război mondial
alături de Franța, Marea Britanie și Rusia. Ajutorul rus nu a venit imediat și,
atunci când a venit, a fost slab și neconvingător. Armata română a fost
înfrântă, iar în luna decembrie 1916 autoritățile române se refugiau în
Moldova. Abia în primele zile ale anului 1917 a sosit ajutorul militar rus
consistent și el a însemnat prezența a un milion de militari. Cooperarea
româno-rusă a funcționat satisfăcător, garantată de implicarea franceză
directă, și frontul nu a putut fi străpuns de armatele Puterilor Centrale în
decursul anului 1917.
Însă 1917 nu se va termina la fel de promițător cum
începuse, ba chiar dimpotrivă. Cele două revoluții din Rusia aveau să spulbere
moralul armatei ruse și destrucurarea ei punea în pericol nu numai frontul de
pe Carpați, ci și ordinea socială existentă. Atunci când Lenin și grupul său
triumfau și instaurau regimul bolșevic în noiembrie 1917, situația din România
scăpa de sub orice control. Militarii ruși se transformau din aliați în inamici
și armata română constata cu stupoare că aliatul de ieri, devenit inamicul de
azi, era cel puțin la fel de periculos ca inamicul german declarat. Prin mari
eforturi, armata română reușea să lichideze rebeliunea militarilor ruși și să
restabilizeze situația.
Istoricul Șerban Pavelescu de la Institutul de Studii
Politice Apărare și Istorie Militară a editat volumul Aliatul inamic care
cuprinde memoriile scrise de doi generali ruși, Nikolai A. Monkevitz și
Aleksandr N. Vinogradski. Ei s-au aflat pe frontul românesc în anii 1917-1918
și din scrierile lor aflăm cum a fost România nevoită să facă față revoluției
bolșevice.
Mare parte din
aceste trupe ruse se regăsesc în spatele frontului, o mare concentrare de trupe
ruse se găsea în zona Nicolina, deasupra Iașiului. Agitația bolșevică formată
acolo comitele revoluționare create după octombrie 1917, amenințau structurile
politice și administrative ale statului român. De aici și până la conflict era
doar un pas care se va face în iarna anului 1917-1918 când trupele române vor
fi nevoite să intervină, în cele din urmă, împotriva fostului aliat pentru a-l
evacua de pe teritoriul României. Așa se va ajunge în 1918 la adevărate bătălii
între trupele române și ruse, trupele române încercând să împiedice trupele
ruse să părăsească frontul cu echipamentele și armamentul și muniția. În
spatele frontului, lipsa de disciplină, dezorganizarea, agitația revoluționară
transformau acele trupe ruse în bande de jefuitori care distrugeau totul în
cale.
Violența de care au dat dovadă militarii ruși a fost una
extremă, mai ales în Basarabia sau Republica Moldova de azi. Aceste trupe înfrânte și
evacuate manu militari de trupele
române, vor trece Prutul și vor dezlănțui teroarea acolo. Intervenția din
martie 1918 a trupelor române în Basarabia nu este nimic altceva decât o
reinstaurare a ordinii și liniștii în condițiile în care chiar viața și
avuturile, nu mai vorbesc de deciziile organismelor democratic alese ale
românilor dintre Prut și Nistru, erau puse sub semnul întrebării de ambițiile
hegemonice bolșevice.
Paginile celor doi generali ruși
abundă în detalii despre cum percepeau oamenii realitatea războiului și
schimbările care se produceau cu repeziciune sub ochii lor. Șerban Pavelescu. O mulțime de alte amănunte sunt
interesante de văzut cu privire la modul în care funcționau relațiile în
interiorul armatei ruse în acea perioadă. Putem vedea cum s-a ajuns până la
extrema în care generalul Șcerbacev, ultimul comandant al frontului românesc al
trupelor ruse, ajunge să fie păzit de propriile sale trupe de către un pluton
de infanteriști români. Se mai poate vedea cum se căutau tot felul de soluții
pentru a găsi o motivație pentru acele trupe de a continua lupta. Guvernul
provizoriu va onora foarte greu ideea că putea însufleți propriile trupe și să
le facă să continue lupta, după cum se angajase față de aliații occidentali. În
ceea ce privește bolșevicii lucrurile stăteau cu totul altfel și ei vor fi
dispuși, și asta se va regăsi și pe frontul românesc, la orice fel de concesii
pentru a păstra puterea pe care o cuceriseră.
Cu toate acestea și în ciuda
stricăciunilor imense pe rușii care le-au produs, Șerban Pavelescu a arătat că
intervenția românilor a fost decisivă în cazul multora dintre ei. O bună parte dintre
ei au reușit să-și revizuiască opiniile și să renunțe la radicalismul
revoluționar. De notat un
lucru: depărtarea frontului românesc de Moscova și de centru, modul în care au
funcționat trupele ruse, chiar exemplul trupelor române care nu s-au lăsat
contaminate de bolșevism au făcut ca nivelul de defecțiune al trupelor ruse,
gradul lor de bolșevizare, să fie cel mai scăzut din tot frontul de est. De pe
frontul românesc se recrutează cele mai multe trupe care vor lupta de partea
albilor. Și nu mă refer la batalioane sau unități constituite din ofițeri,
subofițeri și cadeți. A fost vorba de trupe regulate care vor accepta și se vor
înrola, păstrând disciplina, de partea armatelor albe.
În anii primului război mondial,
România a fost nevoită să facă față unui asalt dublu, atât al inamicului din
față, cât și al inamicului din spate. Iar revoluția bolșevică a fost inamicul
din spate pe care îl aștepta cel mai puțin.