Tag: Tudor Arghezi

  • The poet Tudor Arghezi (1880-1967)

    The poet Tudor Arghezi (1880-1967)


    Born Ion Nae Theodorescu and using the pen name Tudor Arghezi, the 20th Century writer approached all literary genres, from poetry to short stories, novels, theatre and journalism, although he excelled in poetry. He was also passionate about painting and drawing.



    Arghezi was born in 1880 in Bucharest and died in 1967 in the Romanian capital city. He made his debut in 1896, and in his early years he was close to Symbolism and the Vienna Secession movement. As a young artist, he became friends with the journalist and priest Gala Galaction and the left-wing writer Vasile Demetrius. During the 1907 uprising, he stood up for the oppressed peasantry, and became close to the Socialist-leaning writer and journalist N. D. Cocea. But during the same period he also wrote art criticism articles and he became close to Liberal-leaning personalities like Eugen Lovinescu and Ion Minulescu, as well as to art collectors like Krikor Zambaccian and Alexandru Bogdan-Pitești.



    During the Great War, he expressed pro-German views in the “Gazeta Bucureștilor” (Bucharest Gazette), put out by the German occupation authorities between 1916 and 1918. At the end of the war, he was sentenced to 5 years in prison for collaborationism, but was pardoned by the king after only serving one year.



    After the war, he worked extensively as a journalist and a writer. In 1928 he became the director of a literary publication called “Bilete de papagal”, which ran in 4 series, in 1928-1929, June-October 1930, 1937-1938 and 1944-1945, with well-known Romanian poets like Otilia Cazimir, George Topârceanu, Felix Aderca and Urmuz seeing their works published in it.



    In the inter-war period, he wrote childrens literature, and during WWII, in 1943, because of a parody targeting the German ambassador to Bucharest, he was arrested for a year. The Radio Romania archive preserves an audio recording of Tudor Arghezi reading the 1931 poem “Flori de mucigai” (“Flowers of Mildew”), which dwells on his prison time.



    After the war, Arghezis work was banned during 1948-1952 by the communist censorship. But thanks to Mihai Ralea, a cultural personality who had joined the ranks of the communist nomenklatura, his name was cleared and he took full advantage of his new position. He wrote poetry acceptable to the regime, and saw his 80th anniversary celebrated by the Academy of the Peoples Republic of Romania in 1960. On that occasion, Arghezi gave a speech exuding false modesty, duplicity and self-victimisation, in which he made a point of slandering pre-war democratic Romania:



    Tudor Arghezi: “Although in the Socialist era my writing enjoys almost undeserved appreciation, a recital for me is overwhelming. It was my fate to experience the great chasm between two ages, both for literature and for my insignificant self. What was, in the old times, a writer, a composer, a painter or an actor? A lesser or a bigger shame, depending on the family in which they had been born. Personally, over the years I had to fight, during my creative years, against all the related cultural authorities: the academia, the Academy, poetry, prose, print media, the police, the judiciary, the censorship, the gendarmes and even my fellow writers. I was isolated, with my pen and my notebooks, on an ice bloc as large as the country, I was ridiculed, spit at, insulted. The only right and the only duty of a writer were to die on a mat in hospital or in a mental institution. Save for some patriotic poems, sung in the army and in primary school and written by Alecsandri, and for the works of Carmen Sylva, with their royal atmosphere, anyone else was irrelevant, almost loathsome.”



    Tudor Arghezis home on Mărțișor street in Bucharest is now a museum, preserving the poets legacy. (AMP)


  • Le poète Tudor Arghezi (1880-1967)

    Le poète Tudor Arghezi (1880-1967)

    Dans l’histoire de la littérature
    roumaine, le poète Tudor Arghezi occupe une place de choix dans les pages
    dédiées au XXème siècle. Ion Nae Theodorescu de son vrai nom, Arghezi a abordé
    tous les genres littéraires – poésie, prose courte, roman, dramaturgie,
    articles journalistiques, mais son talent s’est le mieux exprimé en poésie. Il a
    également été doué pour la peinture et le dessin.


    Tudor Arghezi est né en 1880
    à Bucarest, où il est mort à l’âge de 87 ans, en 1967. Il a fait ses débuts en
    1896, avec l’appui du poète Alexandru Macedonski. Arghezi a été proche du
    symbolisme et du mouvement littéraire viennois Sécession, un courant culturel
    présent aussi dans les arts visuels. Très jeune, il se lie d’amitié avec le
    prêtre et publiciste Gala Galaction et avec l’écrivain Vasile Demetrius,
    politiquement et culturellement de gauche. Il s’est mis à écrire des pamphlets
    et il a défendu les paysans réprimés lors de leur révolte en 1907, il s’est
    aussi rapproché de N. D. Cocea, écrivain et publiciste incisif aux convictions
    socialistes. À cette même époque, Tudor Arghezi écrit également de la critique
    d’art et rejoint les cercles d’hommes de culture et sympathisants libéraux tels
    que Eugen Lovinescu et Ion Minulescu, ou de collectionneurs d’art tels que
    Krikor Zambaccian et Alexandru Bogdan-Pitești. Durant la première guerre
    mondiale, il exprime des opinions pro-allemandes dans le journal « Gazeta
    Bucureștilor », financé par les autorités d’occupation allemandes sorti
    entre 1916 et 1918. À la fin de la guerre, il est condamné à cinq ans de prison
    pour collaborationnisme, dont il ne passe qu’un an derrière les barreaux, car
    il bénéficie de la grâce royale.


    Après la guerre, Tudor
    Arghezi déploie une activité littéraire et journalistique intense. En 1928, il dirige
    le journal littéraire « Bilete de papagal », qui a paru en
    quatre séries : entre 1928 et 1929, en juin-octobre 1930, 1937-1938 et
    1944-1945. Dans les quatre pages du journal, les articles sont signés par des
    noms connus de la littérature roumaine, comme par exemple les poètes Otilia
    Cazimir, George Topârceanu, Felix Aderca et Urmuz. À l’entre-deux-guerres,
    Arghezi écrit aussi de la littérature pour enfants. En 1943, en pleine deuxième
    guerre mondiale, il publie un pamphlet dont le titre est « Baroane » /
    « Toi, le baron » et qui est adressé à l’ambassadeur de l’Allemagne nazie
    à Bucarest. Le pamphlet lui vaut une année en prison, que Tudor Arghezi
    mentionne dans son poème « Flori de mucigai / Fleurs de moisissure » (un enregistrement de
    ce poème lu par l’auteur lui-même est gardé dans les archives de la
    Radiodiffusion roumaine).


    Après la guerre, Arghezi se
    voit interdire de publier entre 1948 et 1952 par la censure du régime
    communiste, mais sous l’influence de Mihai Ralea, homme de culture de la haute nomenklatura
    communiste, il est réhabilité et profite à fond de sa nouvelle position sociale.
    Il écrit des poèmes approuvés par le régime communiste et même par l’Académie
    de la République populaire roumaine, qui organise l’anniversaire des 80 ans du
    poète, en 1960. À cette occasion, Arghezi prononce un discours plein de fausse
    modestie, de faux sentiments et d’auto-victimisation. Il n’oublie pas non plus
    de calomnier la Roumanie démocratique d’avant 1945. Écoutons un extraits de ce
    discours : « Bien qu’à l’époque socialiste ma
    plume fasse l’objet d’une appréciation trop peu méritée, un récital à mon nom
    me comble. J’au eu la chance de vivre le grand contraste entre deux époques,
    aussi bien pour la littérature que pour mon insignifiante personne. Qu’est-ce
    qu’un écrivain, un compositeur, un peintre ou un artiste dramatique
    représentaient-ils avant? Une honte, plus ou moins grande, selon sa famille d’origine.
    Il est vrai que l’on acceptait de temps à autre un artiste lyrique, ayant le
    don du madrigal et de l’humour grivois, parmi les ménétriers des festins des
    boyards. Au plan personnel, à travers le temps, toutes les autorités
    culturelles associées se sont dressées contre mes écrits: l’Université, l’Académie,
    la poésie, la prose, la presse, la police, la justice, la censure, la
    gendarmerie et même la collégialité immédiate. On m’avait isolé, avec ma plume
    et mes cahiers, sur un bloc de glace grand comme tout le pays, on m’a craché
    dessus, on m’a injurié, on m’a insulté. Sans me sentir aucunement coupable, je courbais
    peut-être le langage dont j’avais hérité. L’unique droit et l’unique devoir
    accordé à un écrivain étaient de mourir sur un paillasson dans un hôpital ou
    dans une maison de fous. À part quelques quatrains patriotiques, écrits par
    Alecsandri et entonnés à l’école primaire ou par les soldats, à part aussi les œuvres
    de Carmen Sylva (nom de plume de la reine Elisabeth de Roumanie), qui
    dégageaient une atmosphère royale, tout le reste, y compris les individus,
    était indifférent et presque odieux. »



    La mémoire de Tudor Arghezi est
    gardée aujourd’hui au musée qui lui est dédié rue Mărțișor, dans
    la partie sud de Bucarest, une petite rue que le poète a rendue célèbre parmi les
    Roumains. (Trad. Ileana Ţăroi)

  • Poetul Tudor Arghezi (1880-1967)

    Poetul Tudor Arghezi (1880-1967)

    Istoria literară română i-a rezervat un
    loc important lui Tudor Arghezi în paginile sale despre literatura secolului
    20. Pe numele său adevărat Ion Nae Theodorescu, Arghezi a abordat toate
    genurile literare, poezia, proza scurtă, romanul, teatrul, publicistica, cele
    mai valoroase creații ale sale fiind poeziile. De asemenea, a fost pasionat de
    pictură și desen.



    Arghezi s-a născut în 1880 la București
    și a murit în 1967, tot la București, în vârstă de 87 de ani. A debutat în 1896,
    apreciat și promovat de poetul Alexandru Macedonski. Arghezi a fost apropiat de
    simbolism și de mișcarea literară secesiunea vieneză, curent cultural
    manifestat și în artele vizuale.

    Din tinerețe se împrietenește cu
    preotul-publicist Gala Galaction și cu scriitorul Vasile Demetrius de orientare
    politică și culturală de stânga. A devenit pamfletar și a luat apărarea
    țăranilor reprimați în timpul răscoalei din 1907 și s-a apropiat de N. D.
    Cocea, scriitor și publicist incisiv cu convingeri socialiste. În aceeași perioadă,
    scrie și critică de artă și intră în anturajele unor oameni de cultură cu
    simpatii liberale ca Eugen Lovinescu și Ion Minulescu și în cercurile unor
    colecționari de artă precum Krikor Zambaccian și Alexandru Bogdan-Pitești.

    În
    perioada primului război mondial, manifestă opinii progermane pe care le
    exprimă în ziarul Gazeta Bucureștilor, ziar editat de autoritățile germane de
    ocupație între 1916 și 1918. La finele războiului, este condamnat la 5 ani de
    închisoare pentru colaboraționism, din care execută numai un an fiind grațiat
    de rege.


    După război, desfășoară o intensă
    activitate literară și publicistică. În 1928 este directorul ziarului literar
    Bilete de papagal, de patru pagini, cu dimensiunile unei broșuri de 32
    centrimetri lungime și 12 centimetri lățime. În Bilete de papagal, care a
    apărut în patru serii, între 1928-1929, iunie-octombrie 1930, 1937-1938 și
    1944-1945, se regăsesc nume cunoscute ale literaturii române ca poeții Otilia
    Cazimir, George Topârceanu, Felix Aderca și Urmuz. În perioada interbelică
    scrie și literatură pentru copii, iar în anii celui de-al doilea război
    mondial, în 1943, în urma unui pamflet intitulat Baroane și adresat
    ambasadorului Germaniei la București, este arestat pentru un an.

    În fonoteca
    Radiodifuziunii Române există un document sonor în care Tudor Arghezi citește
    poezia Flori de mucigai, publicată în 1931, care se referă la anul petrecut
    în închisoare:

    Flori de
    mucigai / Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un părete de firidă goală /
    Pe întuneric, în singurătate / Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de
    leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui
    Ioan / Sunt stihuri fără an / Stihuri de groapă / De sete de apă / Şi de foame
    de scrum / Stihurile de acum / Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o
    să crească / Şi nu a mai crescut / Sau nu o mai am cunoscut / Era întuneric.
    Ploaia bătea departe, afară / Şi mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să
    se strângă / Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.


    După război, Arghezi este interzis în
    perioada 1948-1952 de cenzura regimului comunist. Însă, sub influența lui Mihai
    Ralea, om de cultură din înalta nomenclatură comunistă, este reabilitat și
    profită din plin de noua poziție. Scrie poezii agreate de regim și chiar
    Academia Republicii Populare Române îi organizează aniversarea a 80 de ani de
    viață, în 1960. Cu acea ocazie, Arghezi ține un discurs dominat de falsă
    modestie, trăiri simulate și autovictimizare. Nu uită să calomnieze și România
    democrată de dinainte de 1945.

    Cu
    toate că în epoca socialistă condeiul mi se bucură de o apreciere prea puțin
    meritată, un recital pe numele meu mă covârșește. Mi-a fost dat să trăiesc
    marele contrast dintre două timpuri, atât pentru literatură, cât și pentru
    neînsemnata mea persoană. Ce erau mai înainte un scriitor, un compozitor, un
    pictor ori un artist dramatic? O rușine, mai mare sau mai mică, după familia
    din care ieșea. Se mai admitea, e adevărat, câte un liric înzestrat cu darul
    madrigalului și al hazului gros între lăutarii ospețelor boierești.

    Personal,
    am avut împotriva scrisului meu, în timp, toate autoritățile culturale
    asociate: Universitatea, Academia, poezia, proza, presa, poliția, justiția,
    cenzura, jandarmeria și chiar colegialitatea imediată. Fusesem izolat, cu
    condeiul și caietele mele, pe un bloc de gheață cât țara, ocărât, scuipat,
    insultat.

    Fără să mă simt vinovat cu nimic, încovoiam, poate, graiul moștenit.
    Singurul drept și singura datorie acordate unui scriitor erau să moară la
    spital pe o rogojină sau în balamuc. În afară de unele strofe patriotice,
    cântate la oștire și la școala primară scrise de Alecsandri, și în afară de
    operele semnate de Carmen Sylva,
    respirând o atmosferă regală, restul, cu om cu tot, erai indiferent și aproape
    odios.


    Memoria lui Tudor Arghezi poate fi
    găsită astăzi în muzeul care îi poartă numele. Se află pe strada Mărțișor, în
    sudul Bucureștiului, celebră datorită lui.

  • Urmuz, un autor al absurdului

    Urmuz, un autor al absurdului

    În martie 1883,
    se năștea la Curtea de Argeș, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău cel care avea să devină unul dintre
    cei mai importanți scriitori avangardiști români, personaj enigmatic și bizar
    întocmai ca literatura sa, cunoscut sub pseudonimul de Urmuz. Precursor al
    suprarealismului și al literaturii absurdului, Urmuz a fascinat, mai ales, prin
    textele sale în aparență lipsite de sens, dar captivante din punct de vedere
    estetic. Apoi, a intrigat prin biografia sa foarte puțin cunoscută, de om șters
    la prima vedere, dar cu o viață interioară bogată și nedescoperită.

    Cine a fost
    Urmuz ne spune criticul și istoricul literar Paul Cernat: A fost un om
    singuratic, un timid, cu un traseu existențial destul de bizar ca și opera lui.
    Se pare că a încercat să devină medic, dar a renunțat pentru că, atunci făcea
    disecții, ciupea cadavrele și se speria fiindcă nu reacționau. Apoi s-a apucat
    de Drept și a devenit grefier la Curtea de Casație. Se ocupa și de muzică,
    fiind compozitor-amator în orele libere, scriind muzică pentru amuzamentul
    familiei, așa cum susținea una dintre surorile sale. Dar literatura a fost,
    pentru el, o ocupație secretă, mai secretă decât muzica. Din păcate,
    partiturile sale nu s-au păstrat. S-au pierdut în anii 1960.

    A avut șansa de
    a-l întâlni pe scriitorul Tudor Arghezi care l-a nășit, găsindu-i pseudonimul
    de Urmuz, și l-a publicat. De altfel, singurele texte publicate de Urmuz au
    apărut prin intermediul lui Arghezi în revista Cuget românesc, o revistă
    tradiționalistă, în mod paradoxal. Asta s-a întâmplat în 1922. A fost un
    singuratic și un celibatar. În noiembrie 1923, Urmuz se sinucide, împușcându-se
    într-un boschet, de la Șosea, la ieșirea nordică din București, din rațiuni
    incerte. S-a vorbit despre un amor nefericit sau despre o boală groaznică
    ascunsă, dar nu este foarte clar. Și în jurul acestei biografii enigmatice, ascunse,
    subterane, s-au țesut legende care s-au cristalizat, în cele din urmă, într-un
    mit. Mitul Urmuz este încă activ și dă identitate chiar literaturii autohtone a
    absurdului.


    În plus,
    existența sa de grefier mărunt, încheiată cu sinuciderea încă nemotivată și
    condimentată de textele sale absurde în
    aparență, contribuie la fascinația pe care scriitorul o exercită asupra
    cititorilor care încă vor să știe dacă exista o legătură între literatura și
    biografia sa. Paul Cernat: E vorba de spiritul unui om ciudat, cu o
    aplecare spre joc, dar având probabil și niște traume personale. S-au făcut
    niște analogii între Urmuz și Kafka, speculându-se în jurul relației cu tatăl
    al ambilor. Dar, în realitate, nu știm foarte multe, știm foarte puține și
    orice speculație este plauzibilă. Era o schizoidie între identitatea publică și
    identitatea secretă, între identitatea publică de grefier serios și cea de
    scriitor anarhic care scria contra tuturor legilor literaturii din acel moment.
    Însă, în afară de acest caracter anarhic și absurd, textele sale au fost
    îndelung cizelate și există foarte multă rigoare în ele. Urmuz era precum
    Flaubert atent la fiecare cuvânt și la orchestrația micilor sale texte


    Chiar și cele două texte
    apărute în timpul vieții sale, în Cuget românesc – Algazy &
    Grummer și Ismaïl și Turnavitu – au fost cizelate până în
    ultima clipă. Potrivit lui Tudor Arghezi, chiar și după ce au ajuns în
    tipografie, Urmuz ar fi dorit să schimbe anumite cuvinte. Paul Cernat: Mini-opera
    explozivă a lui Urmuz a ieșit la suprafață după moartea autorului și o parte a
    ei a apărut în anii 1920 în revista Contimporanul editată de Ion Vinea și
    Marcel Iancu. Însă cea mai mare parte a noutăților a fost publicată de cei de
    la revista UNU, de scriitorii Sașa Pană și Geo Bogza care, în anii 1930, au
    mers la sora lui Urmuz, deținătoarea unei lăzi cu manuscrise. Ei au publicat ce
    mai rămâsese acolo. Se pare că nu chiar tot, încă. (…) Foarte multe lucruri
    s-au pierdut, dar ceea ce avem e mai mult decât suficient pentru a-i asigura
    lui Urmuz un statut pe care nu și l-ar fi imaginat niciodată


    Dintre textele publicate
    postum, în versuri și proză, amintim Cronicari, Pâlnia și Stamate, Fuchsiada și Plecarea în
    străinătate. Influența lui Urmuz s-a resimțit nu doar asupra generației de scriitori
    avangardiști lansată după Primul Război Mondial. Proza lui Tudor Arghezi a
    fost, de asemenea, influențată de Urmuz. Generațiile de scriitori de după 1965, așa-numită
    Școală de la Târgoviște, dar și poeții Marin Sorescu, și Nichita Stănescu au
    suferit influența lui Urmuz care s-a extins până în post-modernismul actual.

  • Eli Lotar

    Eli Lotar

    Moins connu en Roumanie que son père, le remarquable poète Tudor Arghezi, le photographe et cinéaste français d’origine roumaine Eli Lotar commence à se faire connaître du grand public de son pays natal. Eli Lotar a hérité de son père l’originalité et la créativité ; la relation, parfois tendue, avec son géniteur allait l’influencer, alimentant son esprit d’aventure. Eliazar Lotar Theodorescu est né en 1905, à Paris, où sa mère, enseignante, Constanţa Zissu, s’était retirée pour éviter les commérages sur la légitimité et la paternité de son enfant. Le père de celui-ci, le futur poète Tudor Arghezi, à l’époque âgé de 25 ans, était moine.

    Renonçant à la vie monacale, Arghezi se rend lui aussi à Paris, où il épouse la mère d’Eliazar, mais le mariage n’est pas fait pour durer. Arghezi reconnaît son fils et, après la Seconde guerre mondiale, on les retrouve ensemble à Bucarest où Eliazar commence à manifester son caractère rebelle. Andreea Drăghicescu, commissaire du Musée national de la littérature, continue l’histoire de sa vie : « Il a tenté à plusieurs reprises de quitter le pays. Avant de s’établir définitivement à Paris, il fait plusieurs fugues, se rendant chez sa mère, Constanța Zissu. Son père, qui, en 1916, avait épousé Paraschiva en secondes noces, le ramène à chaque fois au sein de la famille. Eli Lotar passe son adolescence à Bucarest, dans la famille de son père. Il fait des études au lycée Sfântul Sava (Saint Sava). Lors d’une de ses fugues, Eliazar arriva jusqu’à Chișinău. A chaque nouvelle fugue, son père passait des annonces dans les journaux de l’époque pour le retrouver. Une de ces annonces, parue dans le quotidien « Adevărul » (La Vérité), était formulée de la façon suivante : « Eliazar, passe un coup de fil pour que l’on sache où tu es et retourne tout de suite à la maison. » Signé : Papa. En 1924, le fils rebelle retourne à Paris. »

    Les tentatives de reconstituer la relation entre le père et le fils mettent en évidence certaines ressemblances de caractère entre les deux : à 11 ans, Arghezi avait lui-même fait une fugue. Il est possible que certaines tensions aient marqué la relation d’Eli Lotar avec son père, ou bien que le jeune Eli ne se soit pas adapté à la nouvelle famille de Tudor Arghezi, où deux autres enfants étaient nés entre temps. Andreea Drăghicescu. «Une lettre envoyée par Arghezi à son fils en 1940 nous fait néanmoins penser qu’Eliazar avait été assez proche de la famille paternelle, y compris de ses demi-frères, Baruțu et Mitzura – je cite : « As-tu jamais compté combien d’heures il y a dans 15 ans ? Eh bien, pendant tout ce temps-là, j’ai pensé à toi. Ton frère et ta sœur ont grandi en jouant autour de la table avec ton fantôme, avec ton absence : quand vient-il ? viendra-t-il à Pâques ou à la Trinité? – auraient demandé les deux enfants. En vrai Parisien, tu connaissais l’expression et tu n’es plus revenu. Chaque année j’ai voulu faire monter tout le monde en voiture et aller à Paris. Mon fils, ma fille et ma femme ont vécu avec cette illusion que je n’ai pas pu réaliser. Mon rêve a été, depuis toujours, de trouver refuge en France et, si tu avais été un peu plus patient, nous aurions pu le faire ensemble. Peut-être n’est-il pas encore trop tard. Une autre théorie voit Eli Lotar comme un représentant de la Bohème et, en même temps, de la fuite perpétuelle. On l’associe à la génération des années ’30. De nombreux représentants de cette génération se sont dirigés vers Paris, justement parce qu’ils cherchaient leur place dans le monde ; ils étaient en quête d’un espace occidental, moderne, ils rêvaient d’une autre culture roumaine, moins folklorique et moins tributaire aux idéaux archaïques de l’orthodoxie. Les spécialistes oscillent entre ces deux explications. Eli Lotar était un bohème et, dès ses premières années à Paris, il a essayé de gagner sa vie en faisant beaucoup de choses, des métiers étrangers à la vocation qui allait le consacrer à Paris, où il est devenu un des plus importants photographes et cinéastes de l’époque. »

    En 1926, Eli Lotar a rencontré Germaine Krull. Ensemble, ils ont développé un nouveau style photographique, d’avant-garde. Peu à peu, il entre dans le milieu du cinéma, tout d’abord comme photographe de plateau, ensuite comme assistant réalisateur. Dans les années ’30, il épouse Elisabeth Makosvka, peintre et photographe d’origine polonaise. Et c’est toujours à la même époque qu’ayant adhéré aux doctrines de gauche, il se rend en Espagne, où il est le directeur d’image du seul documentaire réalisé par Luis Buñuel, « Terre sans pain ». Son intérêt pour la problématique sociale ne l’a jamais quitté ; un peu plus tard, en 1945, il réalise « Aubervilliers », un documentaire poétique sur les conditions de vie dans les habitations misérables de cette ville de la banlieue parisienne. Andreea Drăghicescu. « La carrière d’Eli Lotar est très diverse. Il travaille avec Jacques Prévert et avec Luis Buñuel et il a connu Giacometti. Il participe à nombre de projets cinématographiques, pas nécessairement comme réalisateur, mais parfois comme directeur d’image ou comme opérateur. Il écrit des articles, qu’il publie dans les revues de l’époque et même des reportages sur les réalités de son temps. »

    En Roumanie, Eli Lotar n’est revenu qu’en 1956, après 32 années d’absence. Il est mort en 1969 à Paris. Le public roumain commence à le découvrir, grâce à une exposition réalisé ce printemps, par la collaboration du Centre Georges Pompidou et du Musée du Jeu de Paume de Paris et du Musée national de la littérature roumaine de Bucarest. (Trad. : Dominique)

  • Eli Lotar

    Eli Lotar

    Mai puţin
    cunoscut în România decât tatăl său, remarcabilul intelectual şi poet Tudor
    Arghezi, fotograful şi cineastul francez de origine română Eli Lotar începe să
    fie descoperit şi de publicul larg din România. Biografia sa îmbină
    originalitatea şi creativitatea tatălui său, iar relaţia dintre cei doi, nu
    întotdeauna armonioasă, i-a influenţat fără îndoială spiritul de aventură. Eliazar
    Lotar Theodorescu s-a născut în 1905, la Paris, unde mama sa, profesoara
    Constanţa Zissu, se retrăsese ca să evite clevetirile legate de legitimitatea
    şi paternitatea copilului. Tatăl său, viitorul poet Tudor Arghezi, pe atunci în
    vârstă de 25 de ani, era şi călugăr, la vremea respectivă. Renunţând la viaţa
    monahală, Arghezi a ajuns şi el la Paris şi s-a căsătorit cu mama lui Eliazar
    pentru scurtă vreme.
    Fiul său a fost, de altfel, recunoscut, speculaţiile
    recente privind ilegitimitatea lui fiind astfel infirmate.


    Mai mult decât atât.
    După Primul Război Mondial, îl găsim pe Eliazar alături de tatăl său la
    Bucureşti unde, de altfel, încep să se manifeste şi primele sale impulsuri de
    rebeliune. Andreea Drăghicescu, curator la Muzeul Naţional al Literaturii,
    continuă povestea vieţii lui Eli Lotar:

    A încercat de multe ori să plece din țară. Până la momentul
    stabilirii definitive la Paris, el fuge de câteva ori de acasă, de fiecare dată
    la mama sa, Constanța Zissu. Este adus de fiecare dată înapoi în sânul familiei
    de către tatăl său care se recăsătorise cu Paraschiva în 1916. În adolescență,
    Eli Lotar locuiește la București cu familia tatălui său și urmează studiile la
    Liceul Sf. Sava. După mai multe evadări din cadrul acestui cămin – odată
    ajungând până la Chișinău – 1924, revine în sfârșit la Paris. De fiecare dată
    când fugea, tatăl lui publica diferite anunțuri în ziarele vremii ca să-și
    caute fiul. Unul din aceste anunțuri a apărut în Adevărul și suna cam așa:
    Eliazar, telefonează ca să știm unde ești și întoarce-te imediat acasă.
    Semnat: Tatăl.


    Încercările de
    reconstituire a relației dintre tată și fiu scot în evidență unele asemănări
    între ei, chiar în această privință. La 11 ani și Arghezi a fugit de acasă. E
    posibil ca între Eli Lotar și tatăl său să fi apărut anumite tensiuni, la fel
    cum este posibil ca acesta să nu se fi adaptat în noua familie a lui Arghezi
    unde, în timp, au apărut şi alţi doi copii. Andreea Drăghicescu. O scrisoare din 1940, trimisă de Arghezi fiului său, ne face să crede
    că totuși, Eliazar fusese destul de apropiat de familia tatălui său, inclusiv
    de cei doi copii, Baruțu și Mitzura. Citez din scrisoarea trimisă de poet la
    Paris, în 1940: Ai numărat vreodată câte ore sunt în 15 ani. Ei bine, în tot
    acest răstimp m-am gândit la tine. Fratele și sora ta au crescut jucându-se în
    jurul mesei cu fantoma ta, cu absența ta: când vine? o să vină de Paști sau la
    Sf.Treime? (ar fi întrebat cei doi copii). Adevărat parizian cum ești, cunoști
    vorba și nu te-ai mai întors. În fiecare an, voiam să încarc toată lumea în
    mașină și să venim la Paris. Băiatul, fetița și soția mea au trăit an la rândul
    cu această iluzie a mea pe care n-am putut-o înfăptui. Visul meu dintotdeauna a
    fost să mă aciuesc în Franța și, dacă ai fost mai puțin răbdător, am fi putut
    face asta împreună. Poate că timpul nu e cu totul pierdut.

    O altă teorie
    pornește de la textul lui Eugen Ionescu, Nu, și-l situează pe Eli Lotar în
    zona boemiei, dar în același timp, și a fugii permanente. El este asociat cu
    generația anilor 1930. Mulți exponenți ai acestei generații au plecat chiar
    spre Paris tocmai pentru că-și căutau locul în lume într-un spațiu occidental,
    modern și doreau o altă cultură română care să nu mai fie folclorică și
    pătrunsă de idealurile arhaice ale ortodoxiei. Specialiștii oscilează între
    aceste două explicații. El era un boem și, încă din primii săi la Paris, a
    încercat să-și câștige existența făcând foarte multe lucruri, meserii care nu
    de fiecare dată au avut de-a face cu ceea ce l-a consacrat la Paris, după ce a
    devenit unul dintre cei mai importanți fotografi și cineaști.


    În 1926, Eli
    Lotar a întâlnit-o pe Germaine Krull şi, împreună cu ea, a dezvoltat un nou
    stil fotografic, avangardist. Treptat, a intrat în mediul cinematografic
    francez, mai întâi ca fotograf de platou şi apoi, asistent de regie. În anii
    1930, s-a căsătorit cu Elisabeth Makosvka, pictoriţă şi fotografă de origine
    poloneză. Şi tot în acei ani, ca urmare a aderării sale la doctrinele de
    stânga, a ajuns în Spania unde e fost directorul de imagine al singurului
    documentar realizat de Luis Bunuel Terre sans pain. Interesul pentru
    problemele sociale nu l-a părăsit nici mai târziu când care va realiza, în 1945, Aubervilliers, un
    documentar poetic despre condițiile de viață în locuințele mizere ale acestui
    oraș. Andreea Drăghicescu.

    Cariera lui Eli Lotar
    este extrem de variată, dar, în același timp, complementară de la o etapă la
    alta. Va lucra cu Jacques Prevert, cu Luis Bunuel și-l va întâlni pe
    Giacometti. Participă la multe dintre proiecte cinematografice, nu neapărat în
    calitate de regizor, ci ca director de imagine sau operator. Realizează
    articole pe care le publică în revistele vremii, unde îi apar inclusiv
    reportaje despre realitățile vremii.



    În România, Eli Lotar n-a mai revenit decât în 1956,
    după 32 de ani de absenţă. A murit în 1969 la Paris, iar în prezent, la
    Bucureşti a început să fie descoperit de publicul larg o dată cu expoziţia
    realizată, în primăvara aceasta, prin colaborarea dintre Centrul Pompidou,
    centrul Jeu de Paume şi Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.

  • The Tudor Arghezi Memorial House

    The Tudor Arghezi Memorial House

    Tudor Arghezi changed Romanian poetry fundamentally, also writing prose and promoting the interwar avant-garde. He is also famous for his colorful life. He was born in 1880, his real name being Ion Theodorescu. He was a monk, a worker in a sugar factory, and traveled to Italy and Switzerland. He was a rebellious spirit, coming in conflict with the authorities several times between 1918 and 1919, even ending up in prison. In prison he got the idea of finding his ideal home. This became the March House, and museum curator Marieta Radoi-Mihaita told us about it:


    Marieta Radoi-Mihaita :“The story of the March House starts in 1926, when Tudor Arghezi decided to buy a piece of land with a surface of almost two hectares. The first thing he did after buying the land was to plant fruit trees and vine. He got the idea while lingering in Vacaresti prison, which is opposite March Street. That happened around 1919. Looking out the window of his prison cell, Arghezi was thinking of how his wife would have an easier time bringing him hot soup if she lived right across the street. The cherry orchard of today became part of literary history, because during the time when the poet was banned, between 1948 and 1954, the earnings from selling cherries were the main source of income for the poet and his family. He could not put anything in print at the time, and had been removed from school curricula.”



    The communist regime ended up rehabilitating him. Getting back to the interwar period, his house started getting built in 1928, and work ended in 1940. A year before, in 1927, Arghezi debuted with a volume of poetry called Proper Words. The connection between his poetry and his home seems essential now.



    Marieta Radoi- Mihaita: “The house started being built in 1928. After the first two rooms were built, around 1930 the family moved in the March house, which was built with money made from writing. Barutu, the poets son, said: When daddy finished a book, he built a new room. At that time, people still read, and you could make a decent living from writing and journalism. That is how Arghezi built his house, window by window, room by room, until he built 18 rooms, a loft and an attic. In addition, he started building a printing house to publish his works. They started building in 1937, and it lasted until 1947, but he only managed to print one brochure, because in 1948, the wave of nationalization meant that his printing machines were confiscated.”



    The Arghezi family, protected by the March House walls and orchard, at that time lying on the edges of Bucharest, became very much attached to it. Arghezi, his wife Paraschiva, their daughter Mitzura, are all buried in the courtyard of the house, in the shade of a venerable walnut tree planted by the poets wife in the early 1940s. In 1977, the communist regime wanted to turn the house into a kindergarten, then wanted to demolish it in 1987. This was prevented by Mitzura Arghezi, using the will left by the poet upon his death in 1967, since the poet had seen to the houses design and building piece by piece.



    Track Marieta Radoi-Mihaita: The houses design is largely the poets, but he was helped by famous architect G. M. Cantacuzino. Finances counted a lot too. It is a house designed on a long axis. The rooms open into one another. It looks a bit like a monastery. Seen from above, we can see the small towers, and the roof is shaped like a cross. In his will, the poet wrote that he wanted this house to become a museum 7 years after he passed away. Everything was settled in the late 1950s, when the poet donated his house to the Romanian state during his lifetime. In 1974, the home finally became a museum, as the poet had wished.”