Aflate peste o sută de ani (de la începutul secolului al XVIII-lea până în
1877) sub suzeranitate otomană, principatele dunărene Țara Românească și
Moldova aveau să stea mult timp, de asemenea, sub influența culturii și
civilizației orientale. Aceasta s-a manifestat, mai ales, în timpul domniilor
fanariote care au debutat în 1714 în Moldova și în 1716 în Țara Românească și
care s-au încheiat în ambele țări în 1821. În această perioadă, cele două
principate au fost conduse de domnitori aleși de Înalta Poarta dintre
funcționarii greci din cartierul Fanar din Instanbul. Orientalizarea adusă de
domniile fanariote a început, totuși, să slăbească încă din perioada 1806-1812
când, din cauza războiului ruso-turc, trupele moscovite, occidentalizate de mai
mult timp, au ocupat principatele românești. Atunci, pentru prima oară,
șalvarii atât cei feminini, cât și cei masculini au început să fie înlocuiți de
rochii și, respectiv, pantaloni, anteriul și giubeaua de redingote și frac,
basmaua de pălărie, ișlicul de joben. Pătrunderea modelor vestimentare din
Occident n-a fost scutită de contestări și de întreruperi cauzate de situația
politică și militară care la începutul secolului al XIX-lea arunca țările
române când înspre Rusia sau Austria, când înspre Imperiul otoman care și-a
păstrat totuși suzeranitatea mult timp.
Evenimentul decisiv avea să fie, însă,
semnarea Tratatului de la Adrianopole în 1829. Începând de atunci schimbarea
stilului de viață oriental cu cel occidental a devenit ireversibilă. Hainele au
fost primele înlocuite și portretele boierimii de atunci arată clar acest fapt.
Dar nu doar portretele laice, ci și cele aflate în biserice, așa-numitele
fresce votive. Cele din prima parte a secolului al XIX-lea indică faptul că
mulți boieri de la țară, mai ales, au rămas mai mult timp credincioșii modei
vechi și tradiției vestimentare orientale.
Însă și cei care au îmbrățișat moda apuseană apar, de asemenea, pe
zidurile bisericilor ctitorite de ei. Înfațișați, de obicei, alături de
familie, acești ctitori demonstrează, peste ani, cum îmbinau noul cu vechiul în
vestimentația lor dintr-o epocă a schimbărilor și a eccletismului.
Istoricul
Tudor Dinu a cercetat portrele votive din epocă și iată ce a constatat:
Tablourile votive din biserici sunt, pentru respectiva perioadă, în
număr de 141, în care regăsim mai bine de 1100 de figuri de oameni îmbrăcați în
vestimentația epocii. Desigur, unii
boieri tradiționaliști preferă în continuare anteriul, giubeaua și calpacul, în
vreme ce fiii lor tineri le-au schimbat pentru redingotă, frac sau joben. Prin
muzeele noastre se păstrează cam 200 de costume de secol XIX și început de
secol XIX și, de asemenea, tot cam două sute de portrete șevalet. Comparativ,
există 1100 de figuri de ctitori bisericești îmbrăcați în veșminte, fie ele
turcești, fie nemțești, cum se spunea odinioară. Ca atare, descoperirea acestei
surse neexploatate de nimeni contribuie foarte mult la clarificarea imaginii
despre moda epocii.
În cartea sa intitulată Moda în Țara Românească.
Între Fanar, Viena și Paris. 1800 și 1850, Tudor Dinu s-a concentrat mai ales
pe bisericile de țară, ctitorite de boieri în prima parte a secolului al
XIX-lea în partea Olteniei reprezentată azi de județele Gorj și Vâlcea, zonă
care în epocă era relativ prosperă și mai ferită de urgia războaielor. Potretele
votive de acolo atestă atât continuarea tradițiilor vestimentare într-o
perioadă de schimbări profunde, cât și trecerea la moda nouă, trecere marcată
și prin coabitarea elementelor vechi cu cele noi. Explicația acestui ecletism
ne-o oferă tot istoricul Tudor Dinu.
Boierii mari, care dețineau și ranguri,
erau membri în sfatul domnesc, având o funcție oarecare, nu își puteau permite
să renunțe, cel puțin în cadrul oficial sau semioficial, la această
vestimentație orientală, care reprezenta o marcă a statutului lor social. De
pildă, chiar și acoperămintea de cap pe care o purta reflectau funcția pe care
o avea. De pildă, domnitorul avea dreptul să poarte ișlic cu capac alb. Boierii
mai de rang mare aveau ișlic cu capac roșu și cei de rang mai mic ișlic cu
capac verde. Boierii și fiii de boieri, în așteptarea numirii într-o funcție,
purtau acel acoperământ foarte ciudat, numit calpac, semănând sau cu un balon,
sau cu o pară. Ca atare, ei nu puteau renunța decât în cadru neoficial la
aceste veșminte, cel puțin până până în anii 1830. În schimb, doamnele se pare
că le-au adoptat cu ușurință extraordinar. De îndată ce rușii ne-au ocupat, în
1806, doamnele au început să imite moda adusă de ruși.
Iar adepții înnoirii nu se sfiau să se lase pictați pe zidurile bisericii
în noile haine nemțești sau occidentale. Este cazul ctitorilor bisericii din
satul Hurezani, județul Gorj, unde toți membrii familiei ar fi putut apărea
într-una din revistele de modă ale vremii. Totuși, moda cea nouă a avut
detractorii ei destul de vocali.
Tudor Dinu: Argumentele
țineau mai degrabă de un conservatorism legat de religie. În mod straniu, se
considera că noua modă împinge la păcat pe atât pe doamne, cât și pe bărbați.
De asemenea, pantalonii au fost obiectul unor dispute furibunde între
tradiționaliști și progresiști, mai ales că se știe că nu era tocmai comod
pentru un bărbat să schimbe vechea vestimentație cu una nouă. Trebuia să țină
un pic de regim de slăbire anterior, așa să îi zicem. Anteriul, care e un fel
de rochie unisex, permite formele mai
rotunde decât pantalonii pentru care tânărul care voia să-i poarte trebuia să
aibă o condiție fizică destul de bună. La fel, jiletca, redingota sau fracul
presupuneau și niște sacrificii. Aceste sacrificii le făceau și doamnele care
se strângeau îngrozitor cu corsetul,
astfel încât să pară mai suple și să-și pună în lumină o talie ce se voia una
de viespe.
În ciuda greutăților inerente începuturilor, noua modă vestimentară a avut
succes de cauză fiind urmată la scurt timp de schimbarea mobilelor, a viziunii
asupra aranjării interioarelor și de modificarea arhitecturii.
