Tag: Tudor Dinu

  • Moda vestimentară în portretele votive

    Moda vestimentară în portretele votive

    Aflate peste o sută de ani (de la începutul secolului al XVIII-lea până în
    1877) sub suzeranitate otomană, principatele dunărene Țara Românească și
    Moldova aveau să stea mult timp, de asemenea, sub influența culturii și
    civilizației orientale. Aceasta s-a manifestat, mai ales, în timpul domniilor
    fanariote care au debutat în 1714 în Moldova și în 1716 în Țara Românească și
    care s-au încheiat în ambele țări în 1821. În această perioadă, cele două
    principate au fost conduse de domnitori aleși de Înalta Poarta dintre
    funcționarii greci din cartierul Fanar din Instanbul. Orientalizarea adusă de
    domniile fanariote a început, totuși, să slăbească încă din perioada 1806-1812
    când, din cauza războiului ruso-turc, trupele moscovite, occidentalizate de mai
    mult timp, au ocupat principatele românești. Atunci, pentru prima oară,
    șalvarii atât cei feminini, cât și cei masculini au început să fie înlocuiți de
    rochii și, respectiv, pantaloni, anteriul și giubeaua de redingote și frac,
    basmaua de pălărie, ișlicul de joben. Pătrunderea modelor vestimentare din
    Occident n-a fost scutită de contestări și de întreruperi cauzate de situația
    politică și militară care la începutul secolului al XIX-lea arunca țările
    române când înspre Rusia sau Austria, când înspre Imperiul otoman care și-a
    păstrat totuși suzeranitatea mult timp.

    Evenimentul decisiv avea să fie, însă,
    semnarea Tratatului de la Adrianopole în 1829. Începând de atunci schimbarea
    stilului de viață oriental cu cel occidental a devenit ireversibilă. Hainele au
    fost primele înlocuite și portretele boierimii de atunci arată clar acest fapt.
    Dar nu doar portretele laice, ci și cele aflate în biserice, așa-numitele
    fresce votive. Cele din prima parte a secolului al XIX-lea indică faptul că
    mulți boieri de la țară, mai ales, au rămas mai mult timp credincioșii modei
    vechi și tradiției vestimentare orientale.
    Însă și cei care au îmbrățișat moda apuseană apar, de asemenea, pe
    zidurile bisericilor ctitorite de ei. Înfațișați, de obicei, alături de
    familie, acești ctitori demonstrează, peste ani, cum îmbinau noul cu vechiul în
    vestimentația lor dintr-o epocă a schimbărilor și a eccletismului.

    Istoricul
    Tudor Dinu a cercetat portrele votive din epocă și iată ce a constatat:

    Tablourile votive din biserici sunt, pentru respectiva perioadă, în
    număr de 141, în care regăsim mai bine de 1100 de figuri de oameni îmbrăcați în
    vestimentația epocii. Desigur, unii
    boieri tradiționaliști preferă în continuare anteriul, giubeaua și calpacul, în
    vreme ce fiii lor tineri le-au schimbat pentru redingotă, frac sau joben. Prin
    muzeele noastre se păstrează cam 200 de costume de secol XIX și început de
    secol XIX și, de asemenea, tot cam două sute de portrete șevalet. Comparativ,
    există 1100 de figuri de ctitori bisericești îmbrăcați în veșminte, fie ele
    turcești, fie nemțești, cum se spunea odinioară. Ca atare, descoperirea acestei
    surse neexploatate de nimeni contribuie foarte mult la clarificarea imaginii
    despre moda epocii.



    În cartea sa intitulată Moda în Țara Românească.
    Între Fanar, Viena și Paris. 1800 și 1850, Tudor Dinu s-a concentrat mai ales
    pe bisericile de țară, ctitorite de boieri în prima parte a secolului al
    XIX-lea în partea Olteniei reprezentată azi de județele Gorj și Vâlcea, zonă
    care în epocă era relativ prosperă și mai ferită de urgia războaielor. Potretele
    votive de acolo atestă atât continuarea tradițiilor vestimentare într-o
    perioadă de schimbări profunde, cât și trecerea la moda nouă, trecere marcată
    și prin coabitarea elementelor vechi cu cele noi. Explicația acestui ecletism
    ne-o oferă tot istoricul Tudor Dinu.

    Boierii mari, care dețineau și ranguri,
    erau membri în sfatul domnesc, având o funcție oarecare, nu își puteau permite
    să renunțe, cel puțin în cadrul oficial sau semioficial, la această
    vestimentație orientală, care reprezenta o marcă a statutului lor social. De
    pildă, chiar și acoperămintea de cap pe care o purta reflectau funcția pe care
    o avea. De pildă, domnitorul avea dreptul să poarte ișlic cu capac alb. Boierii
    mai de rang mare aveau ișlic cu capac roșu și cei de rang mai mic ișlic cu
    capac verde. Boierii și fiii de boieri, în așteptarea numirii într-o funcție,
    purtau acel acoperământ foarte ciudat, numit calpac, semănând sau cu un balon,
    sau cu o pară. Ca atare, ei nu puteau renunța decât în cadru neoficial la
    aceste veșminte, cel puțin până până în anii 1830. În schimb, doamnele se pare
    că le-au adoptat cu ușurință extraordinar. De îndată ce rușii ne-au ocupat, în
    1806, doamnele au început să imite moda adusă de ruși.


    Iar adepții înnoirii nu se sfiau să se lase pictați pe zidurile bisericii
    în noile haine nemțești sau occidentale. Este cazul ctitorilor bisericii din
    satul Hurezani, județul Gorj, unde toți membrii familiei ar fi putut apărea
    într-una din revistele de modă ale vremii. Totuși, moda cea nouă a avut
    detractorii ei destul de vocali.

    Tudor Dinu: Argumentele
    țineau mai degrabă de un conservatorism legat de religie. În mod straniu, se
    considera că noua modă împinge la păcat pe atât pe doamne, cât și pe bărbați.
    De asemenea, pantalonii au fost obiectul unor dispute furibunde între
    tradiționaliști și progresiști, mai ales că se știe că nu era tocmai comod
    pentru un bărbat să schimbe vechea vestimentație cu una nouă. Trebuia să țină
    un pic de regim de slăbire anterior, așa să îi zicem. Anteriul, care e un fel
    de rochie unisex, permite formele mai
    rotunde decât pantalonii pentru care tânărul care voia să-i poarte trebuia să
    aibă o condiție fizică destul de bună. La fel, jiletca, redingota sau fracul
    presupuneau și niște sacrificii. Aceste sacrificii le făceau și doamnele care
    se strângeau îngrozitor cu corsetul,
    astfel încât să pară mai suple și să-și pună în lumină o talie ce se voia una
    de viespe.



    În ciuda greutăților inerente începuturilor, noua modă vestimentară a avut
    succes de cauză fiind urmată la scurt timp de schimbarea mobilelor, a viziunii
    asupra aranjării interioarelor și de modificarea arhitecturii.


  • La vie sociale du Bucarest phanariote

    La vie sociale du Bucarest phanariote

    Étendue
    sur plus d’un siècle, l’époque appelée « phanariote » est généralement
    considérée comme une période néfaste de l’histoire roumaine. Le mot « phanariote » dérive du nom
    du quartier de Phanar de la vieille ville d’Istanbul, d’où venaient les
    fonctionnaires d’origine grecque que les sultans ottomans envoyaient en tant
    que princes régnants à Bucarest et à Iaşi, à l’époque où la Sublime Porte
    étendait sa suzeraineté aux Principautés roumaines. Commencé en 1716 en
    Valachie et en 1714 en Moldavie et achevé en 1821, le règne phanariote a marqué
    l’orientalisation des Principautés du Danube, équivalant à un retour en
    arrière, selon certaines normes. Cependant, la période phanariote n’a pas été
    une ère totalement sombre, des historiens estimant que, dans certaines œuvres,
    elle a été traitée de manière sommaire, étant aussi, par endroits, mal
    comprise.

    Ce point de vue est partagé par Tudor Dinu, auteur du vaste ouvrage
    en trois volumes intitulé « Bucarest la Phanariote » : « Les
    choses sont extrêmement complexes et devraient être nuancées. Cela n’a pas été
    une période des lumières, car de nombreuses batailles ont été menées à Bucarest
    pendant les guerres russo-autrichiennes-turques de l’époque. D’autre part,
    grâce à l’action de ces mêmes princes phanariotes, ce fut une ère de grand essor
    de la ville. C’est à cette époque-là que les rues de Bucarest sont presque entièrement
    revêtues de bois et que le premier système de bornes-fontaines est mis en œuvre
    pour fournir de l’eau de source fraîche à tous les habitants de la ville. C’est
    aussi l’époque où l’éclairage public apparaît, d’abord sur Podul Mogoşoaiei -
    Le Pont de Mogoșoaia (aujourd’hui l’avenue Victoriei) et plus tard dans
    d’autres endroits. Bucarest devient aussi le centre d’éducation le plus
    important de toute l’Europe du Sud-est grâce à l’Académie princière « Saint
    Sava ».




    Bien que
    le siècle phanariote marque l’orientalisation de la culture roumaine, tendance
    rarement présente auparavant dans l’espace roumain, l’occidentalisation est
    également évidente à cette même époque. La raison se trouve dans le fait que
    les princes phanariotes, tous de souche grecque, deviennent des vecteurs de la
    culture notamment italienne, puis française à Bucarest. Tudor Dinu : « Ma recherche a infirmé, entre autres, l’idée que
    l’occidentalisation des Principautés roumaines n’avait commencé qu’après 1821, à
    la fin de l’époque phanariote. En fait, elle commence avec la première
    occupation autrichienne en 1789, elle s’intensifie avec l’arrivée des troupes
    russes stationnées à Bucarest entre 1806 et 1812, et les Phanariotes permettent
    l’infiltration de la culture occidentale chez nous parce que leur rôle était,
    entre autres, aussi d’informer la Sublime Porte sur les intentions des
    puissances occidentales. Et à partir du 18-e siècle, des Occidentaux commencent
    aussi à s’installer à Bucarest, en particulier des Allemands qui ne venaient
    pas seulement de Transylvanie, mais aussi de régions plus éloignées. Ils ont eu
    une contribution fondamentale au développement de la ville, principalement en
    tant qu’entrepreneurs en construction, ingénieurs et architectes. Ce sont eux
    qui ouvrent les premières brasseries et le premier hôtel à Bucarest. Les
    premiers Français et Italiens font eux-aussi leur apparition, car chaque boyard
    voulait avoir un secrétaire ou un précepteur français pour ses enfants. »


    Puisqu’il
    vient de mentionner les premières brasseries, l’historien Tudor Dinu détaille
    également les plaisirs des Bucarestois du 18-e siècle, décrits amplement dans
    son livre « Bucarest la phanariote.
    Vie quotidienne, divertissement, culture ». Tudor Dinu : « Chaque jour, les Bucarestois allaient dans des
    bistrots où ils écoutaient la musique des ménétriers. D’autres préféraient les
    cafés où l’on fumait, jouait au billard, aux échecs ou aux dames, où avaient
    lieu des spectacles et se produisaient des saltimbanques. Surtout, ils
    s’adonnaient à leur jeu favori – faire et défaire des intrigues politiques en
    tout genre, bien sûr. D’autres se rendaient dans des foires, dont le principal
    amusement était la balançoire, qui attirait tout le monde de Bucarest, même les
    boyards. Mais peut-être la compétition la plus populaire était une sorte de
    sport complètement disparu et inconnu aujourd’hui. Le nom du jeu venait du
    terme ottoman « roseau ». C’était une confrontation entre les
    cavaliers qui maniaient des lances et les jetaient les uns sur les autres, tout
    en essayant de les parer. Ce n’était pas une lutte pacifique, c’était comme une
    sorte de tournoi d’inspiration ottomane. Et, bien sûr, il y avait aussi les
    jeux de hasard, que les Princes phanariotes ont tenté de supprimer, parce
    qu’ils dépouillaient la population. »




    Toutefois,
    il y avait quelques jeux de hasard autorisés par les autorités, telle la
    « loterie des billets », l’ancêtre du loto, qui a survécu jusqu’à nos
    jours. (Trad. Felicia Mitraşca)