Înainte de secolul al 19-lea, când nu exista statul
modern cu birocrația și instituțiile sale, siguranța oamenilor era în mâinile
curților boierești sau ale mănăstirilor. Mai ales când vecinătatea era una care
recurgea la practici teroriste, așa cum era cazul Principatelor Române, nimic
nu era la adăpost. Dominația otomană de secole la nord de Dunăre, pe teritoriul
românesc, mai ales în Oltenia, era prezentă adesea cu sălbăticie prin
incursiuni de jaf și distrugere. Iar soluția aleasă de boierii români a fost
aceea a construirii de cule sau turnuri de apărare a lor, familiilor lor,
personalului de serviciu și a bunurilor.
Ridicată după model oriental, cula poate
fi întâlnită și în Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Albania, Grecia, în întregul
spațiu balcanic controlat de otomani. În Oltenia sunt atestate 20 de cule dintre
care azi mai există doar cinci. Povestea culelor sau a turnurilor oltenești ne-a
fost spusă de Liana Tătăranu este președinta Asociației Inima Olteniei. În momentul de față, se spune
că cea mai veche culă ar fi una dintre culele de la Măldărăști, și anume cula
Greceanu, datată undeva în jurul anului 1547. Nu aș putea să spun cu
certitudine că această informație este foarte corectă pentru că ea nu a putut
fi datată nici dendrologic. Cei care au studiat mai mult această culă spun că,
într-adevăr, a existat în actuala clădire un nucleu, să-i spunem așa. Deci la construcția
inițială s-au făcut niște extinderi care sunt undeva de sfârșit de secol 16 sau
început de secol 17. Cula fraților
Buzești a fost construită undeva înainte de anul 1600 și care exista pe moșia
lor de la Vlădaia din actualul județ Mehedinți.
După secolul al 16-lea, după cucerirea
Ungariei de armata otomană, Semiluna se instalează cu autoritate în Europa
Centrală și de Sud-Est, iar Principatele Române sunt rupte de civilizația
europeană. Deși nu se află sub controlul direct al imperiului, statul muntean
este o anexă a otomanilor care îl tratează cu brutalitate din toate punctele de
veder. Astfel, culele devin o necesitate stringentă.
Liana Tătăranu. Ele, practic, trebuia să îi protejeze pe boieri, mai puțin pe săteni, de
invaziile turcilor, dar nu vorbim de invaziile mari ale armatei turcilor. Dacă
ne gândim la toată perioada cât Principatele Române au fost sub dominație
otomană, în țară nu se putea face nimic fără aprobarea sultanului. Și de pe
vremea când era domnitor Mircea cel Bătrân, în secolele 14-15, și s-a pierdut
cetatea Giurgiului, Muntenia nu mai avea niciun fel de cetăți de-a lungul
Dunării. Domnitorii români nu au mai avut voie să construiască niciun fel de
cetăți și atunci prima măsură a fost, începând cu Mircea cel Bătrân, să se
întărească mânăstirile. Cele mai multe mănăstiri fortificate le-a făcut Matei
Basarab, în secolul 17, unde hai să zicem că se puteau refugia și sătenii. Dar
boierii nu prea aveau unde să se ducă. Și atunci, au încercat să-și ia propriile
măsuri de apărare, în special împotriva atacurilor cârjaliilor, atacurilor de
bandiți ai lui Osman Pasvantoglu, pașa de Vidin, și ale adalâilor, turci de pe
insula Ada Kaleh. Deci de aici cumva și explicația că aici, în Oltenia, sunt
cele mai multe cule pentru că aceasta era zona pe care ei o prădau.
Cula oltenească era o
clădire prismatică, formată din parter şi mai multe etaje. Planul era pătrat
sau dreptunghiular, iar zidurile de piatră sau cărămidă erau groase de
aproximativ un metru. Zidurile erau prevăzute cu barbacane și legătura dintre
etaje se făcea printr-o scară interioară de lemn. Formele culei olteneşti au
evoluat în concordanţă cu realităţile social-istorice, atingând apogeul în cea
de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceste forme arhitecturale, bogăţia
arcadelor, a elementelor decorative fac din culă unele din cele mai interesante
şi mai caracteristice exemplare de arhitectură oltenească, notau arhitecţii
Iancu Atanasescu şi Valeriu Grama în cartea Culele din Oltenia.
Liana
Tătăranu a ținut să remarce și faptul că destinația turnurilor oltenești a
evoluat în timp. În prima
etapă, culele au fost unele de veghe, de semnalizare și de alarmă, și parte
dintre ele au fost inclusiv turnurile-clopotniță din mănăstiri. Trebuie să
spunem că toate aceste cule sunt amplasate pe niște linii. Dacă ne uităm pe
hartă se vede foarte clar că ele sunt pe niște trasee foarte bine stabilite, cu
o distanță undeva între ele între 20 și 30 de kilometri. Sunt așezate în niște
puncte strategice, în general așezate pe un vârf de deal, undeva mai la
înălțime, astfel încât să aibă un câmp vizual cât mai mare, o arie de
vizibilitate cât mai mare. Ele trebuia să se observe între ele pentru a
semnaliza eventualele atacuri. Apoi au fost culele de refugiu, de apărare sau
locuință temporară. În apropierea lor găsim întotdeauna conacul în care locuia
în permanență boierul cu familia.
După
1821 și mai ales după 1829, după ce Principatul Munteniei începe să-și
securizeze frontiera, importanța practică a culei scade. Ea rămâne însă parte a
patriomoniului arhitectural oltenesc.