Un prinţ şi
jumătate, cel de-a treilea film regizat de Ana Lungu, a avut premiera mondială
în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo 2018, şi a intrat pe ecranele
româneşti în luna septembrie. Pelicula spune povestea unui trio carismatic: un
tată divorţat – interpretat de Marius Manole, o femeie singură – jucată de Iris
Spiridon, şi un bărbat gay – interpretat de Istvan Teglas. Aceştia locuiesc
împreună într-un apartament din Bucureşti, iar punctul de tensiune apare în
momentul în care Iris se îndrăgosteşte de un scriitor maghiar din Transilvania,
jucat de László Mátray.
Ana Lungu : Un prinţ şi jumătate are legătură cu cele două proiecte ale mele
anterioare. Mă refer şi la demers, pentru că dacă la primul meu film, Burta
Balenei, am pornit la drum cu o prietenă, Ana Szel, de această dată, am
realizat filmul împreună cu Iris Spiridon, tot o prietenă bună. În ambele
cazuri am decis că vom scrie nişte scenarii inspirate din evenimente din viaţa
lor, şi tot de la început am hotărât că ele vor juca rolul principal. Şi este
adevărat, am încercat mai degrabă să restitui o anumită lume, o anumită pătură
socială, cea a oamenilor care au în jur de 30-40 de ani, care încă îşi caută
locul în societatea românească contemporană. Oameni un pic debusolaţi, un pic
neadaptaţi. Din acest motiv am ales ca personaje un tată divorţat, un tip gay
şi o femeie singură. Cred că ceea ce caracterizează această generaţie din care
eu fac parte şi care apare şi în film este faptul că ea nu mai respectă
regulile clasice ale maturităţii. Am încercat să nu judec, să nu emit judecăţi
de valoare, dar mi se pare că familia pe care am trăit-o eu în copilărie,
familia în forma ei tradiţională, se întâlneşte tot mai rar în jurul nostru. Şi
aceasta a fost o altă temă care ne-a preocupat şi ne preocupă în continuare pe
mine şi pe coscenarista filmului, Iris Spiridon.
Iris Spiridon, interpretă şi coscenarista
filmului, interpretează în film o actriţă cu un univers foarte personal: a fost
îndrăgostită de Iisus când era mică, citeşte câte o carte pe zi şi nu acceptă
să joace decât în spectacole cu adevărat valoroase din punct de vedere artistic.Iris Spiridon:
Regăsim în acest film cam toate temele care ne preocupă pe mine şi pe Ana.
Discutăm de ani de zile despre aceste lucruri şi de aceea, noi şi prietenii din
jurul nostru ne-am obişnuit să vorbim foarte deschis despre aceste lucruri.
Mie, de exemplu, nu-mi place să vorbesc banalităţi şi mă trezesc de foarte
multe ori, chiar când am în faţă necunoscuţi, întrebându-i lucruri serioase.
Dacă sunt religioşi, ce părere au despre iubire, de obicei lucruri grave. De
aceea, nu de puţine ori oamenii se simt speriaţi de întrebările de genul ăsta,
dar mie mi se pare că e singura variantă ca să nu-ţi pierzi timpul. Am hotărât
împreună cu Ana să introducem în film şi tema aceasta legată de moarte, este o
temă care pe mine mă preocupă foarte mult şi este prezentă în toate spectacolele
mele. S-a întâmplat ca în timpul filmărilor chiar să moară un prieten al meu,
ceea ce ne-a făcut ca de la jumătate filmului să ne gândim şi mai serios la
aceste lucruri. Dar, în primul rând, totul a pornit de la prietenia mea cu
Marius şi cu Istvan şi mi-amintesc că i-am scris Anei că ar fi păcat ca genul
acesta de relaţie să se piardă. M-am gândit ca lucrurile astea ar fi bine să
rămână undeva, ar trebui să rămână povestea asta a noastră, pentru că e posibil
să nu mai fim niciodată aşa. Aceasta a fost, este tinereţea noastră, şi mi s-a
părut important să rămână cumva.
Cum a fost lucrul la un film făcut
între prieteni şi cu bani puţini, fără finanţare de la Centrul Naţional al
Cinematografiei, în care protagoniştii se joacă, într-un fel, pe ei înşişi, ne
spune Ana Lungu: Aşa cum spunea
şi Iris, şi cum glumea şi actorul Marius Manole, la filmul ăsta se repetă de
vreo cincisprezece ani, de când s-au împrietenit. Cât despre metoda noastră de
lucru, s-a întâmplat aşa: am pornit la drum cu un scenariu la care am scris şi
rescris împreună cu Iris cam doi ani de zile. Ne-am şi distrat, dar, ca în
orice demers serios, au fost şi momente grele, când nu găseam rezolvări pentru
film. Intenţia noastră a fost de a construi câteva situaţii pe care le repetam,
filmam aceste repetiţii şi alegeam ce ni se părea că e bine. Cam aşa a
funcţionat metoda noastră de lucru. Şi cred că lipsa bugetului poate fi
considerată din acest punct de vedere un avantaj, pentru că am avut o echipă
foarte mică, iar mie, ca regizor, îmi place foarte mult să lucrez cu echipe cât
mai restrânse, în plus, cred că îi ajută şi pe actori să fie cât mai naturali.
Alături de actorii deja menţionaţi, din
distribuţia filmului Un prinţ şi jumătate fac parte şi regizorul Radu Afrim şi
coregraful Răzvan Mazilu.