Radio România Internațional

Tag: Uniunea Sovietica

  • Ucraina şi limbile minorităţilor naţionale

    Ucraina şi limbile minorităţilor naţionale

    Independent faţă de defuncta Uniune Sovietică din august 1991, statul ucrainean a păstrat mult timp o atitudine bivalentă faţă de numeroasele sale minorităţi naţionale. Pe de o parte, la nivel individual, statutul de minoritar etnic nu-i un obstacol pentru ascensiunea socială. Preşedintele Volodimir Zelenski e evreu. Ministrul Apărării, Rustem Umarov, e tătar. Guvernatorul regiunii Mikolaiv, Vitali Kim, are îndepărtate rădăcini coreene.


    Pe de altă parte, faţă de drepturile colective ale minorităţilor, clasa politică de la Kiev a fost mai degrabă reticentă. Nu sunt puţine reproşurile pe această temă, venite, deopotrivă, din interior şi din partea partenerilor externi. Experţii spun că abia acordarea statutului de candidat la admiterea în Uniunea Europeană a obligat Ucraina să-şi flexibileze poziţia pe acestă temă, fiindcă respectarea drepurilor minorităţilor e o valoare esenţială în spaţiul comunitar.


    Protecţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale este importantă pentru un stat ucrainean democratic şi european – a reafirmat şi ministrul de Externe din România vecină, Luminiţa Odobescu, în cadrul unei declaraţii comune cu viceprim-ministrul pentru integrare europeană şi euroatlantică al Ucrainei, Olga Stefanişina. Declaraţia survine după ce Parlamentul ucrainean a adoptat un act normativ prin care sunt revizuite mai multe legi ce privesc drepturile minorităţilor naţionale.

    Proiectul de lege propus de autorităţile de la Kiev pentru amendarea legislaţiei relevante constituie un pas pozitiv înainte şi un demers salutar – afirmă ministrul Odobescu. Ea a adăugat că partea română va continua să aibă o abordare transparentă şi constructivă pe această temă.

    La rândul său, Olga Stefanişina a spus că legislaţia privind minorităţile naţionale a fost fost redactată pentru a cuprinde un dialog incluziv cu acestea. Suntem recunoscători minorităţii române care s-a implicat în întregul proces şi colegilor din Guvernul român care au împărtăşit cu noi legislaţia şi bunele practici de aici. (…) În Ucraina avem mii de copii care beneficiază de educaţia în limba română. Acum acest grup va fi mai mare. Ucraina a aplicat decizia de a recunoaşte limba română ca limbă a Republicii Moldova – a aminitit ea decizia Kievului de a invalida, în sfârşit, falsul sovietic privind existenţa unei limbi moldoveneşti, diferită de cea română.


    Peste 400 de mii de etnici români trăiesc în țara vecină, majoritatea în nordul Bucovinei, nordul și sudul Basarabiei și Ținutul Herța, teritorii românești anexate în 1940, în urma unui ultimatum, de Uniunea Sovietică și preluate, în 1991, de Ucraina, ca stat succesor al URSS. După declanşarea, anul trecut, a invaziei ruseşti, numeroşi etnici români au plecat pe front sub drapel ucrainean şi nu puţini şi-au pierdut viaţa în luptă.



  • Regele Carol al II-lea și criza anului 1940

    Regele Carol al II-lea și criza anului 1940

    În decursul a două decenii, între 1920
    și 1940, România s-a confruntat cu agresivitatea revizionistă crescândă a celor
    două mari puteri din apropierea sa, Germania nazistă și Uniunea Sovietică, și a
    unor vecini precum Ungaria și Bulgaria. În luna iunie 1940, după ocuparea
    Franței de Germania nazistă, Uniunea Sovietică dădea două ultimatumuri
    guvernului României prin care cerea cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
    Pe 30 august 1940, prin tratatul de la Viena, Germania și Italia impuneau
    Românei cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei. Iar pe 7 septembrie 1940, prin
    tratatul de la Craiova, aceleași Germania și Italia impuneau României cedarea
    Cadrilaterului sau Dobrogei de Sud Bulgariei. Acea criză a adus la putere un
    guvern format din Garda de Fier și generalul Ion Antonescu, iar principalul
    responsabil a fost considerat regele Carol al II-lea care și-a pierdut tronul.


    Suveranul
    avea o personalitate extrem de puternică. Inteligent și manipulator, Carol al
    II-lea instaurase în 1938 un regim de autoritate personală suprimând partidele
    politice și presa liberă. A fost un tată abuzator pentru fiul său, viitorul
    suveran Mihai I, pe care l-a detronat în 1930 acesta din urmă fiind minor. De
    numele său și al camarilei sale, posteritatea a legat scandaluri de corupție.
    În orgoliul său nemăsurat, chiar și după profunda criză a anului 1940, a refuzat
    să abdice, părăsind pur și simplu tronul și coroana.


    Cu toate
    acestea, de numele lui Carol al II-lea și de domnia lui de 10 ani, între 1930
    și 1940, se leagă cea mai prosperă perioadă a Românei. Capitala București a
    fost sistematizată, a început construirea lacurilor de pe râul Colentina din
    nordul orașului, iar cultura a primit o susținere substanțială. Nu toți
    contemporanii sunt de acord că regele a fost o figură nefastă a istoriei
    contemporane a României.


    Gheorghe Barbul a fost secretar personal
    al mareșalului Ion Antonescu. În 1984, el a fost intervievat de cunoscutul
    istoric Vlad Georgescu la Radio Europa liberă, interviu intrat în patrimoniul Centrului
    de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1993. Barbul spunea că în ciuda
    animozităților dintre Carol al II-lea și Antonescu, acesta din urmă gândea
    politic în termeni de stabilitate și suprapunea monarhia persoanei regelui. Monarhia, credea Antonescu, era
    indispensabilă pentru o ţară ca România, o ţară tânără. Numai monarhia putea să
    garanteze continuitatea statului într-o lume de demagogi, unde, după propria
    lui formulă, proprietarii de voturi înlocuiseră proprietarii de pămînt. Făcea
    aluzie la diferenţa care existase între România de dinainte de 1914 şi România
    de după 1920. Şi considera că dată fiind necesitatea de a avea o monarhie, nu
    trebuia dat în regele Carol, nu trebuia aruncat cu noroi asupra regelui Carol,
    oricare ar fi fost păcatele lui. Pentru că o instabilitate pe tronul României
    era un pericol. Deja tatăl detronase fiul şi se urcase pe tron, dacă după ceea
    ce dorea să facă o anumită parte din opoziţie, în speţă Partidul Național
    Țărănesc şi Garda de Fier, și anume detronarea Carol de către Mihai iar Mihai
    s-ar fi urcat din nou pe tron, asta era un element de instabilitate.


    Pentru juristul și deținutul politic
    Radu Boroș, regele Carol al II-lea a fost, așa cum susținea într-un interviu
    din 1995, unul dintre importanții suverani ai României care a sprijinit și
    impulsionat dezvoltarea aviației, un domeniu în expansiune în anii 1930. Pentru mine, ca român, regele
    Carol este un mare rege. Şi dacă românii l-ar fi înţeles am fi făcut progrese
    mult mai mari decât am făcut. Tot ce s-a făcut de la terminarea primului război
    mondial până la cel de-al doilea război mondial, tot ce s-a realizat în ţară,
    în industrie, în administraţie, şi așa mai departe a fost voit de el, patronat
    de el, impus de el. El, când a venit, a găsit că în România, din punctul de
    vedere al aviaţiei, nu aveam nimic! Noi, în timpul primului război, am avut puţini
    aviatori şi baloane captive. Noi ne ocupam mai mult de baloane captive decât de
    aviaţie de vânătoare ori de bombardament. Noi în primul război mondial n-am
    fost ce am fost în al doilea război mondial. Atunci el a decis ca să dea o
    dezvoltare aviaţiei și a dat o mare dezvoltare aviaţiei militare. În cadrul aviaţiei
    militare el a impus să se creeze I.A.R. Braşov, unde noi am făcut şi un avion
    de vânătoare, I.A.R. 14, care la momentul său, în anii ’37-’38, era unul din
    bunele avioane de vânătoare. Dar, în afară de aviaţia militară, el şi-a dat
    seama că noi trebuie să avem şi aviaţie civilă. A văzut departe şi şi-a dat
    seama că aviaţia o să devină un mijloc de transport important. Şi atunci, el a
    hotărât să se creeze o societate românească de transporturi aeriene. Până la
    crearea acestei societăţi româneşti, România a participat cu Franţa, la
    Societatea franco-română.


    Regele
    Carol al II-lea face parte din acei oameni controversați ai istoriei. Fără de
    care, probabil, existența ar fi mai liniștită, dar mai banală.


  • Aoa şi 80 di añi, polimlu diznău ahurhea

    Aoa şi 80 di añi, polimlu diznău ahurhea


    Tu 22 di cirişaru 1941, aoa şi 80 di añi, Ghirmănia nazistă aputrusea Uniunea Sovietică, ti lăhtărsearea şi nvirinarea al Stalin. El avea pistipsită tu suţata cu Hitler a deapoa tru 1939 avea loată parti pănu di mardzină la azvindzearea şi aputrusearea ali Polonie. Ufiţialu, Doilu Polimu Mondial ahurhi la 1 di yismăciuni 1939, unăoară cu atacarea ali Polonie di cătră idyea Ghimănie nazistă. Atumţea, şi Uniunea Sovietică avea nkisită ună atacă idyealui di cătă tu Apirită, di u acăţă Polonia tru clleaştea-a fuviroasă a puterloru dictatoriali. Tru mari parti, liderlli a statlui, armata ama şi tezaurlu ali Polonie aflară ascăparea la viţinlu ditu sud, România, cu cari avea idyiulu sinuru. Cu maşi ună stămână ninti ta s’ahurhească doilu polimu mondialu, Ghirmănia al Hitler şi Uniunea Sovietică, al Stalin, avea vulusită un Pactu di nifuvirseari. Aestu Pactu, simnatu Moscova, easti cunuscut şi cu numa di Pactul Ribbentrop-Molotov, după numili a vărtoşloru miniştri di externi cari ălu simnară.



    Tora canda easti ti nipistipseari, ama, cadealihea, ună delegaţie ghirmană cumăndusită tamamu di Ribbentrop, cunuscutlu lideru nazistu, vini Moscova tra să-lu simneadză aestu tratat cari ălli dădea kiro ali Ghirmănie s-aputrusească Ascăpitata a deapoa ali Uniuni Sovietică ălli alăsa iluzia-a suţatăllei cu Hitler. Şi aesta acă, tru prinţipiu, fascismulu şi comunismulu lipsea tra s’hibă ideologii iremediabilu ncuntrati. Pactulu di nifuvirseari ditu 1939 ari şi un protocol secretu cari amparti, fără niţi ună trădzeari mănă ică să s’facă pişmani, locărli anamisa di Ghirmănia şi Uniunea Sovietică, ditu Finlanda, pritu Polonia, până tru România. Pi thimellilu aliştei akicăseari cu Ghirmănia hitleristă, Stalin aputruseaşti ripubliţli baltiţi, tru cirişaru 1940, tu kirolu anda capitula Franţa. Tru seara-a dzuuăllei di 26 di cirişaru 1940, idyiulu Molotov, cari avea simnată pactul cu ghirmañilli, pitriţea a românilor un ultimatumu pritu cari căfta s’hibă dati Basarabia şi nordul ali Bucovină. Traghedia-a ritrădzearillei ali administraţie română s’făţea maş ti dauuă dzăli, a deapoa aesti locuri româneşti, adusi aminti tru akicăsearea secretă germano-sovietică, intră tru stăpuirea al Stalin.



    Tamamu aoa şi 80 di añi, tru ataca contra ali Uniunui Sovietică, vără turlie ca ti ciudie, Ghirmănia fu ndrupătă di ma multi văsilii aliati, ntră cari şi România. Liderlu dictatorialu ali Românie di atumţea, mareşalu Ion Antonescu, dădea giueapea ti intrarea tru polimu, deadunu cu Ghirmănia nazistă, pritu idealu ta s’u elefterisească Basarabia di sumu aputrusearea sovietică, acă furlăkea eara pruvidzută tru akicăsearea secretă sovieto-ghirmană ditu 1939, dimecu avea aprukearea ali Ghirmănie. Di altă parti, România yinea dupu un an 1940 lăhtărosu, tru cari avea kirută unu cirecu ditu teritoriul ali Românie Mari, thimilliusită tru 1918. După ultimatumlu sovietic ditu cirişearu, ali Românie ălli si bagă cu zori apofasea a Dictatlui di Viena ta s’da ali Ungarie partea di nordu ali Transilvanie. Tu şcurtu kiro, Vărgăria loa sudlu ali Dobrogi, pi cari ălu căfta di la România. Tuti aesti locuri dati năpoi di ălli si băgă zori ali România tru 1940 avură aprobarea ică implicarea activă a Ghirmăniillei nazistă, cari, cu tuti aestea, să spunea ca aliatu ali Românie.



    Ankisita a Opearaţiunillei Barbarossa, tru 1941, pitricu askerili române anaparti di Prut, sinurlu cu Uniunea Sovietică. Armata română alumtă contra ali Armată Roşii nica şi Stalingrad, di năstricu scupolu ţi eara ti elefterisirea a locurlor arăkiti pritu ultimatumlu ditu 26 di cirişaru 1940. Româñilli alumtară deadunu cu ghirmañilli până tu 23 di agustu 1944, cându Mihai, tinirlu văsille ali Românie, ndrupătu di partidili politiţi, ălu ancllidi atutuvărtoslu mareşalu Antonescu, şi alăxeaşti acutotalui orientarea românească. România iasi ditu polimlu contra-a aliaţlor şi aşuţă armili contra ali Ghirmănie nazistă, askerea română avănda, deapoa, hăirlătică ti eleferisirea ali Ungarie şi ali Cehoslovacie.




    Autoru: Marius Tiţa

    Armânipsearea: Taşcu Lala


  • Acum 80 de ani, războiul reîncepea

    Acum 80 de ani, războiul reîncepea

    La 22 iunie 1941, în urmă cu 80 de ani, Germania nazistă invada Uniunea
    Sovietică, spre disperarea şi întristarea lui Stalin. El crezuse în prietenia
    cu Hitler iar în 1939 participase determinant la înfrângerea şi ocuparea
    Poloniei. Oficial, Al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939,
    odată cu atacarea Poloniei de către aceeaşi Germanie nazistă. Atunci, şi
    Uniunea Sovietică declanşase un atac similar dinspre Est, prinzând Polonia în
    cleştele agresiunii puterilor dictatoriale. În mare partea, liderii statului,
    armata dar şi tezaurul Poloniei au găsit scăpare la vecinul din sud, România,
    cu care avea graniţă comună. Cu numai o săptămână înainte de începerea celui de
    al doilea război mondial, Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică, a lui
    Stalin, încheiaseră un Pact de neagresiune. Acest Pact, semnat la Moscova, este
    cunoscut şi ca Pactul Ribbentrop-Molotov, după numele puternicilor miniştri de
    externe care l-au semnat.

    Acum pare incredibil, dar, într-adevăr, o delegaţie
    germană condusă chiar de Ribbentrop, notoriul lider nazist, a venit la Moscova
    pentru a semna acest tratat care îi dădea timp Germaniei să distrugă Vestul iar
    Uniunii Sovietice îi lăsa iluzia prieteniei cu Hitler. Şi asta deşi, în
    principiu, fascismul şi comunismul ar fi trebuit să fie ideologii iremediabil
    opuse. Pactul de neagresiune din 1939 are şi un protocol secret care împarte,
    fără nicio reţinere sau remuşcare, teritoriile dintre Germania şi Uniunea
    Sovietică, din Finlanda, prin Polonia, până în România. În baza acestei
    înţelegeri cu Germania hitleristă, Stalin ocupă republicile baltice, în iunie
    1940, cam când capitula Franţa. În seara zilei de 26 iunie 1940, acelaşi
    Molotov, care semnase pactul cu germanii, transmitea românilor un ultimatum
    prin care cerea să fie cedate Basarabia şi nordul Bucovinei. Tragedia
    retragerii administraţiei române se petrece în numai două zile, iar aceste
    teritorii româneşti, menţionate în înţelegerea secretă germano-sovietică, intră
    în stăpânirea lui Stalin.

    Acum fix 80 de ani, în atacul împotriva Uniunuii
    Sovietice, aparent suprinzător, Germania a fost însoţită de mai multe ţări
    aliate, printre care şi România. Liderul dictatorial la României de atunci,
    mareşalul Ion Antonescu, îşi justifica intrarea în război, alături de Germania
    nazistă, prin idealul de a dezrobi Basarabia de sub ocupaţia sovietică, deşi
    raptul era prevăzut în înţelegerea secretă sovieto-germană din 1939, deci avea
    aprobarea Germaniei. De altfel, România venea după un an 1940 catastrofal, în
    care pierduse o treime din teritoriul României Mari, făurite în 1918. După
    ultimatumul sovietic din iune, României i se impune decizia Dictatului de la
    Viena de a ceda Ungariei partea de nord a Transilvaniei. La scurt timp,
    Bulgaria primea sudul Dobrogei, pe care îl cerea de la România. Toate aceste
    cedări teritoriale impuse României în 1940 au avut aprobarea sau implicarea
    activă a Germaniei naziste, care, totuşi, figura ca aliat al României.

    Declanşarea
    Operaţiunii Barbarossa, în 1941, a trimis trupele române peste Prut, frontiera
    cu Uniunea Sovietică. Armata română a luptat împotriva Armatei Roşii inclusiv
    la Stalingrad, depăşind ţelul eliberării teritoriilor răpite prin ultimatumul
    din 26 iunie 1940. Românii au luptat alături de germani până la 23 august 1944,
    când Mihai, tânărul rege al României, susţinut de partidele politice, îl
    arestează pe atotputernicul mareşal Antonescu, şi schimbă total orientarea
    românească. România iese din războiul împotriva aliaţilor şi întoarce armele
    împotriva Germaniei naziste, armata română contribuind, ulterior, la eliberarea
    Ungariei şi a Cehoslovaciei. (Marius Tiţa)






  • România în arena internațională în anii 60-70

    România în arena internațională în anii 60-70

    În anii 1960-1970, România își căuta o poziție în politica
    internațională. Căzută după 1945 în sfera de influență a Uniunii Sovietice
    împreună cu întreaga Europă de Est, ea a fost obligată să-și schimbe modelul
    politic și modelul de dezvoltare economico-socială. Inevitabil, politica
    externă a avut și ea de suferit, ruperea relațiilor cu lumea occidentală fiind
    prima directivă dată de Moscova. După 1948, când regimul comunist se instalează
    total, și până la începutul anilor 1960, izolaționismul și adversitatea față de
    Occident, de lumea capitalistă, au fost liniile politicii externe românești.
    Moartea lui Stalin din 1953, condamnarea crimelor sale de către Hrușciov,
    intervenția URSS împotriva revoluției ungare din 1956 au fost repere importante
    ale schimbărilor de relații internaționale în interiorul lagărului socialist.
    Uniunea Sovietică începea să-și diminueze controlul asupra statelor pe care le
    ocupase după 1945 iar conducerile comuniste ale acestora încercau să-și refacă
    relațiile afectate după război.


    România încerca și ea să-și refacă o identitate
    internațională. Ministerul de Externe simțea nevoia unui lider reformator și
    acesta a fost găsit în persoana lui Corneliu Mănescu, ambasadorul României în
    Ungaria. În 1961, Mănescu era chemat la București și i se aducea la cunoștință
    că era numit ministru de externe al României chiar de către Gheorghe
    Gheorghiu-Dej, șeful statului.În acel an 1961, România avea relații diplomatice cu aproximativ 30 de
    state. Lui Corneliu Mănescu acest fapt i s-a părut ridicol iar primul pas a
    fost deschiderea către ONU unde România a găsit prieteni. Unul dintre ei a fost birmanezul U Thant, cel
    de-al treilea secretar general al organizației. Astfel, România era admisă în
    ONU în 1955.

    În 1994, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română a discutat cu Corneliu Mănescu, atunci în vârstă de 78 de ani.

    U
    Thant a fost un mare prieten al României. U Thant ne-a ajutat să devenim un
    membru onorabil al ONU, cu ajutorul lui, deşi cerut foarte târziu. U Thant ne-a
    ajutat pentru înfiinţarea Centrului ONU la Bucureşti şi pentru altele. Omul
    ăsta a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să ne ajute. Şi, o spun în treacăt,
    în ’68, când România a fost ameninţată cu invazia, U Thant, primul om cu care
    am luat legătura la New York, s-a angajat să convoace o conferinţă
    internaţională extraordinară a ONU pentru a ne sprijini. Aşa că, întotdeauna,
    acest om ar merita să se bucure de stima şi recunoştinţa noastră.


    Corneliu
    Mănescu a făcut ca România să-și refacă relațiile cu Occidentul. Prima a fost
    Franța. În
    ’61, când am preluat Ministerul de Externe, relaţiile României se limitau
    aproape numai la statele care făceau parte din Pactul de la Varşovia. Cu
    statele occidentale, cu care fusesem în aceeaşi linie în lupta împotriva
    armatelor hitleriste, fusesem după 1945 aproape într-o stare de război.
    Relaţiile fuseseră aproape îngheţate. Începând cu ’61, sistematic relaţiile noastre
    s-au extins. În primul rând, am reluat relaţiile cu ţări ca Franţa. În ’61,
    relaţiile noastre cu Franţa fuseseră reduse aproape de zero. Pe ministrul de
    externe francez Couve de Murville, în ’61, în primul meu an ca ministru de
    externe, l-am întâlnit la New York şi m-a invitat în Franţa. I-am dat pe loc
    răspunsul afirmativ. Asta era, din partea mea, un gest nu prea obişnuit. Şi nu
    era acceptat ca cineva să ia pe cont propriu asemenea hotărâre. Bineînţeles că,
    ulterior, mi-a venit aprobarea din ţară.


    O
    altă țară occidentală către care România s-a îndreptat a fost Italia. România a avut faţă de
    organizaţiile internaţionale o atitudine de neiertat, le respingea, respingea
    ajutoare. Pentru mine a fost de neuitat discuţia avută cu premierul Italiei
    Amintore Fanfani la Bucureşti, atunci când i-am spus că România ar avea nevoie
    de ajutorul ţărilor industriale, al Italiei de pildă. Și el a spus bine, dar
    acum veniţi voi cu o astfel de cerere? V-am aşteptat demult dar voi n-aţi venit.
    Noi am dat acest ajutor cui l-a cerut şi în special Iugoslaviei Acestea au
    fost cuvintele lui Fanfani.


    În
    1967 avea să fie făcut pasul cel mare, legăturile cu RFG. În această perioadă am acordat un interviu unui reporter de
    la Christian Science Monitor, îl chema
    Rossi, lucra la New York. A discutat cu mine problema atitudinii noastre faţă
    de RFG, dacă dorim sau nu relaţii, dacă credem că ar fi bine să existe o
    legătură care să aibă un caracter formal, stabil. Și mi-a mai pus o întrebare:
    dacă eu credeam că Germania era fascistă. La care am răspuns: categoric, nu! Acest
    interviu a stârnit o nemaipomenită nemulţumire din partea tuturor colegilor din
    Pactul de la Varşovia. Vârful de lance a fost Germania Democrată care a
    protestat vehement. Îmi reproșau cu ce drept mă pronunţasem în acel fel Degeaba,
    lucrurile fuseseră clarificate. Era ceva care trebuia făcut.


    Corneliu
    Mănescu avea să fie un ministru de externe de succes beneficiind de sprijin politic
    de la cel mai înalt nivel. Avea să fie ales pe 19 septembrie 1967 președinte al
    celei de-a 22-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, prima dată când un
    reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție. Iar România
    avea o imagine externă excelentă de care se va folosi în tot deceniul al
    optulea al secolului 20.


  • Republica Moldova, Basarabia

    Republica Moldova, Basarabia


    În urmă cu 29 de ani, Uniunea Sovietică se
    destrăma, treptat, prin plecarea câte uneia dintre cele 15 republici din
    componenţa sa. Era o evoluţie previzibilă, inevitabilă, de-a dreptul. În 1989,
    comunismul se prăbuşise în Estul şi centrul Europei, iar ţările intrate sub
    control sovietic, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, erau libere
    să îşi făurească viitorul alături de democraţiile europene. Uniunea Sovietică
    părea să se menţină datorită reformei în cadrul sistemului pe care o declanşase
    Mihail Gorbaciov dar ieşirea ţărilor baltice a declanşat un dominou ce a
    antrenat, până la urmă, toate republicile unionale. În august 1991, după
    recenta tentativă de lovitură de stat, procesul de dezintegrare s-a accentuat iar
    Republica Sovietică Socialistă Moldova şi-a proclamat independenţa la 27
    august.

    Începând încă din 1989, românii de dincolo de Prut reuşiseră să îşi
    recupereze limba, alfabetul şi identitatea naţională, printr-o puternică luptă
    civică, căreia i s-a răspuns, de multe ori, cu violenţă. Dar de ce avea nevoie
    această republică sovietică să-şi afirme o identitate naţională ocultată cam o
    jumătate de secol? Istoria vine să explice situaţia actuală. În plină
    expansiune, în 1812, Imperiul ţarist ajunge la hotarul estic al Moldovei,
    principatul românesc care, prin unirea cu un alt principat românesc, Muntenia,
    în 1859, avea să pună bazele statului român modern. Această noutate din ecuaţia
    politică se soldează, în scurt timp, cu anexarea jumătăţii estice a principatului Moldovei de către Rusia ţarilor.

    Spre sfârşitul Primului Război Mondial,
    românii din partea anexată a Moldovei, numită Basarabia, şi-au proclamat
    independenţa şi, la scurt timp, au ales unirea cu Regatul României. Stalin nu
    avea să uite şi să ierte această decizie astfel că, în 1940, a dat un ultimatum
    României şi a anexat din nou Basarabia, la care se adăuga nordul Bucovinei.
    Începe o lungă şi teribilă perioadă în viaţa românilor basarabeni, cărora limba
    vorbită le este numită moldovenească, alfabetul latin este schimbat, cu forţa,
    cu cel chirilic, iar ei sunt deportaţi în centrul sovietic al Asiei.
    Perestroika lui Gorbaciov le-a permis românilor din Moldova unională să discute
    probleme vechi şi dureroase, interzise până atunci. La 31 august 1989, limba
    română a devenit limba oficială a Moldovei, încă sovietice, iar alfabetul latin
    a fost repus în drepturi. Anul următor, Moldova şi-a proclamat suveranitatea
    iar la 27 august 1991, independenţa.

    România este primul stat care recunoaşte
    independenţa Republicii Moldova şi începe perioada podurilor de flori. Este
    exuberanta deschidere şi redescoperire a românilor despărţiţi de frontiera
    sovietică de pe râul Prut, exact prin mijlocul Moldovei istorice. Cei care au
    crezut că lucrurile se vor desfăşura ca în 1918, când independenţa a precedat
    unirea cu România, au fost dezamăgiţi, mai ales că visul unionist a devenit un
    subiect incomod şi evitat. Să nu uităm nici faptul că Basarabia răpită de
    Stalin nu se regăseşte total în Republica Moldova. In 1940, autorităţile
    sovietice au luat sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei şi le-au alipit la
    Ucraina, sovietică, de atunci, dar şi cea independentă, de acum, unde se află
    şi în prezent. Imediat după proclamarea independenţei, Republica Moldova a
    pierdut controlul asupra raioanelor sale estice, intrate sub ocupaţia forţelor rusofone
    separatiste. A fost chiar un război care a opus voluntarii şi armata incipientă
    a Republicii Moldova şi separatiştii susţinuţi de trupele sovietice, celebra
    Armată a XIV-a. După trei decenii de la aceste dramatice evenimente istorice,
    cele două state româneşti încearcă să deruleze relaţii cât mai frumoase şi mai
    eficiente, într-un cadru european democratic.

  • Ultimatum

    Ultimatum


    Tu seara a dzuuâllei di 26 di cirişaru a anlui 1940, ambasadorlu ali Românie, Moscova eara gritu ntrâoarâ la ministurlu sovietic di externi, cunscutlu Molotov. Tru unâ havaie di glleţu, al Gheorghe Davidescu îlli si da un ultimatum prit cari Uniunea Sovietică câfta imperativ ali Românie să-lli prida Basarabia şi nordul ali Bucovină. Spusili a ultimatumlui suntu cabaia serti a deapoa tru documentu suntu arădăpsiti len turlii di aberaţii istoriţi. Molotov avea ahurhită di vâr kiro ataca retorică contra ali Românie, tru paralel cu avansul militar nreghistrat di aliatlu di atumţea a sovietitlor, Ghirmânia hitleristă, pe frontul ditu Ascâpitatâ. Eara, dimecu, un moment pritu cari Uniunea Sovietică ş-pripunea s-aibâ hâiri, tut simfunu cu Pactulu Molotov-Ribbentrop cari apufusea sutâllea anamisa di Moscova şi Berlin.




    Numâsitu Pactu di nifuvirseari, tratatlu ruso-ghirmanu fu simnatu tu dzuua di 23 di agustu 1939. Pi thimellilu a aliştei akicâseari, Ghirmânia nazistâ şi Rusia comunistă nkisirâ s’ampartâ lumea. După maşi unâ stămână, Ghirmânia atacâ Polonia, neise, nkisi aşi Doilu Polimu Mondial. Tru idyiul kiro, şi Uniunea Sovietică aputrusi Polonia şi li anvârligă ripubliţli baltiţi, Estonia, Letonia şi Lituania. Meslu cirişaru di aoa şi 80 di an’i fu un momentu lâhtâroasu tru istoria ali Europă. La 15 şi 16 di cirişaru 1940, armata sovietică aputrusi aţeali trei n’iţ ripubliţ baltiţi a deapoa tu Ascâpitatâ, Franţa capitula tru polimlu cu Ghirmânia. Armistiţiul s-bagâ tru practico tu 25 di cirişaru a deapoa, a daua dzuuâ, Uniunea Sovietică caftâ ali Românie, ultimativ, dauă reghiuni a llei. Ma amânatu va s-iasâ tu migdani că tuti eara tu simfunie cu unâ akicâseari secretâ apufusitâ di aţeali dauă puteri dictatoriale unâoarâ cu Pactul di nifuvirseari.




    Tru noaptea-a dzuuâllei di 26 di cirişaru, România s’vidzu maşi ea goalâ dinintea a unâllei fuvirseari mortalâ, ţi ici nu u akicâsea. Ghirmânia nzistă nu ş-pripusi niti unu sticu di oarâ s’llia apărarea ali Românie. Tu ahurhita-a meslui cirisaru, Berlinlu avea dimândatâ a Bucureştiului că, ma va, tra s-aibâ garanţii di partea-a Reichului, lipseasti s’ahurheascâ pâzârâpseri cu Uniunea Sovietică. Maşi câ Moscova nu aprukea ici vârâ pâzârâpseari şi pistipsea maşi tu forţa aputrusearillei militarâ. Câtu angrica şi garanţiile a Reichului, vrea s-veadă România dupu maşi doi meşi di dzâli di la Ultimatumlu sovietic şi dupu un an di la Pactul di nifuvirseari simnatu cu sovietiţlli.




    Tru agustu 1940, Ghirmânia arbitră” Diktatlu di Viena prit cari, un altu viţinu, Ungaria, vrea s-anâpâdeascâ unâ altâ reghiuni ali Românie, partea di nordu ali Transilvanie. Dimecu, tru cirişaru 1940, România eara maşi ea goalâ dinintea-a revendicărlor revizionisti a nâscântoru viţin’i, ndrupâti di akicâseri ntunicati anamisa di mărli puteri. Apandisea-a român’ilor, cari eara simfun’i s-ahurheascâ pâzârâpseri, vini dupu doilu ultimatum, tru zboarâ fără echivoc: pridarea ali Basarabie şi nordulu ali Bucovinâ, după unâ hartă pitricutâ di Moscova, şi evacuarea a askerillei şi ali administraţie ti maşi patru dzâli.




    Dimi, fudzearea-a românilor s-alâxi tru unâ hauuâ dramaticâ, unâ cadealihea traghedie umanitară. Askerea sovietică, ndrupâtâ di bandi locale, nkisi cu provocări, mpârdări şi crimi. Administraţia, oficiallii a statlui român şi armata vâsilikeascâ furâ aguditi niacumtinatu şi mulţâ români furâ vâtâmaţ. Şingiri fârâ bitiseari di arifugat nkisirâ cu lâhtârseari câtâ arâulu Prut, năulu sinuru apufusitu di Stalin. Idyealui s-feaţirâ lucârli şi tru Bucovina, tălliată ndauâ di sinurlu apufusitu pritu Ultimatumlu al Molotov. Askerea română avu ordinu s-nu aminâ tufeki, s-nu aproaki provocări cari vrea u facâ ma greauâ catandisea. Ama trân’ipserli nu s-avea bitisitâ. Tru idyiul lâhtârosu anu 1940, România nica vrea s-da ali Ungarie nordul a Ardealui şi ali Vârgârie, sudlu ali Dobroge. Diznău, askerea şi administraţia suntu trapti şi oamin’illi s-arifugiadză ntrâoarâ, cu multi trân’ipseri şi drami. Dininti, ama s-videa lâhtârosu polimlu.



    Autor: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala

  • Ultimatum

    Ultimatum

    În seara zilei de 26 iunie a anului 1940, ambasadorul României la Moscova
    era chemat de urgenţă la ministrul sovietic de externe, celebrul Molotov.
    Într-o atmosferă de gheaţă, lui Gheorghe Davidescu îi este înmânat un ultimatum
    prin care Uniunea Sovietică cerea imperativ României să îi predea pur şi simplu
    Basarabia şi nordul Bucovinei. Termenii ultimatumului sunt extrem de duri iar
    în document sunt vehiculate tot felul de aberaţii istorice. Molotov începuse de
    ceva timp atacul retoric împotriva României, în paralel cu avansul militar
    înregistrat de aliatul de atunci al sovieticilor, Germania hitleristă, pe frontul
    de Vest. Era, aşadar, un moment de care Uniunea Sovietică îşi propunea să
    profite, totul conform Pactului Molotov-Ribbentrop care consfinţea prietenia
    Moscova-Berlin.

    Numit Pact de neagresiune, tratatul ruso-german a fost semnat
    la 23 august 1939. În baza acestei înţelegeri, Germania nazistă şi Rusia
    comunistă au pornit la împărţirea lumii. După numai o săptămână, Germania a
    atacat Polonia, declanşând Al Doilea Război Mondial. În acelaşi timp, şi Uniunea
    Sovietică a invadat Polonia şi a încercuit republicile baltice, Estonia,
    Letonia şi Lituania. Luna iunie de acum 80 de ani a fost un moment teribil în
    istoria Europei. La 15 şi 16 iunie 1940, armata sovietică a invadat pur şi
    simplu cele trei mici republici baltice iar în Vest, Franţa capitula în
    războiul cu Germania. Armistiţiul intră în vigoare la 25 iunie iar, a doua zi,
    Uniunea Sovietică cere României, ultimativ, două regiuni ale sale. Mai târziu
    se va descoperi că totul era conform unei înţelegeri secrete stabilite de cele
    două puteri dictatoriale odată cu Pactul de neagresiune.

    În noaptea zilei de 26
    iunie, România s-a trezit singură în faţa unei ameninţări mortale, pe care nu o
    înţelegea deplin. Germania nazistă nu şi-a propus nicio clipă să ia apărarea
    României. La începutul lunii iunie, Berlinul chiar comunicase Bucureştiului că,
    dacă vrea să beneficieze de garanţii din partea Reichului, trebuie să înceapă
    negocieri cu Uniunea Sovietică. Numai că Moscova nu accepta nicio negociere şi
    credea doar în forţa invaziei militare. Cât valorau şi garanţiile Reichului,
    avea să vadă România peste numai două luni de la Ultimatumul sovietic şi un an
    de la Pactul de neagresiune încheiat cu sovieticii.

    În august 1940, Germania a arbitrat
    Diktatul de la Viena prin care, un alt vecin, Ungaria, avea să cotropească o
    altă regiune a României, partea de nord a Transilvaniei. Aşadar, în iunie 1940,
    România se afla singură în faţa revendicărilor revizioniste ale unor vecini,
    susţinute de înţelegeri întunecate între marile puteri. Răspunsul românilor,
    care erau de acord să înceapă negocieri, a fost urmat de un al doilea
    ultimatum, în termeni fără echivoc: predarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei,
    după o hartă transmisă de Moscova, şi evacuarea armatei şi a administraţiei în
    numai patru zile.

    De fapt, plecarea românilor s-a transformat într-un haos
    dramatic, o adevărată tragedie umanitară. Armata sovietică, sprijinită de bande
    locale, s-a dedat la provocări, jafuri şi crime. Administraţia, oficialii
    statului român şi armata regală au fost hărţuiţi în permanenţă şi mulţi români
    au fost ucişi. Şiruri lungi de refugiaţi s-au îndreptat cu disperare spre Prut,
    noua frontieră stabilită de Stalin. La fel s-au petrecut lucrurile şi în
    Bucovina, tăiată în două de graniţa impusă de Ultimatumul lui Molotov. Armata
    română a avut ordin să nu tragă, să nu fie atrasă în provocări care ar fi
    permis agravarea situaţiei. Dar suferinţele nu se încheiaseră. În acelaşi
    teribil an 1940, România mai avea să cedeze Ungariei nordul Ardealului şi
    Bulgariei, sudul Dobrogei. Din nou, armata şi administraţia sunt retrase şi
    oamenii se refugiază în grabă, cu nenumărate suferinţe şi drame. La orizont, însă,
    sumbru şi sinistru, se arăta războiul.

  • 70 di añi, Europa, 75 di añi, irñea

    70 di añi, Europa, 75 di añi, irñea


    9 mai easti unâ dzuuâ ți angreacâ tru istoria-a duñeauâllei. La 9 di mai, tru 1945, armatli arada-arada, dinintea-a ofensivăllei finalâ a Aliaţlor ti avea agiumtă Berlin. La 7 di mai, easti vulusită capitularea di Reims, iara alantă dzuuă, capitularea, pi un nivel ufițialu ma analtu, easti vulusită tru un măhălă a Berlinlui.



    Armasi idyiulu momentu ti intrarea tru lucru a capitularillei, oara 23.01, oara a Berlinlui, a dzuuăllei di 8 mai di 1945. Ațel moment a dzuuăllei, Moscova eara devansatu cu dauă săhăț, di itia a prisinlui orar. S’clleamă că, tru Uniunea Sovietică, eara dzuua yinitoari, 9 mai, oara 1 şi 1 minută. Aestă gheafurauuâ agiumsi s’hibâ semnu tru contextul a Polimlui Arați, cu dispute ideologhiți pi multi subiecti. Acși, Ascâpitata nsimna Ddzuua-a Victoriillei pi 8 di mai, kiro tu cari URSS şi statili ditu Apirita subordonatâ, tru 9 di mai.



    România, cari cădzu sum dominaţia sovietică, tru conformitate cu akicăsearea mistico anamisa di Stalin şi Churchill, u nsimnă bitisita-a polimlui tru 9 di mai. Ari, ama, nica un lucru. Prisinlu orar fați câ oara 23.01 a Berlinului s’nsimneadzã prota minutâ a dzuuâllei di 9 di mai tru România. Di altă parte, importantu easti momentul ti simnari iriñea, şi aestâ s’feați tu 8 di mai. Aestâ easti, pi șcurtu, exighisearea mutrinda dzuua di tamam a iriñillei. Dealihea, tru 1945, Japonia u dusi alumta până tru agustu, capitulânda mași după bombardamentili nucleari di Nagasaki şi Hiroşima.



    Practic, polimlu nu s’bitisi unâ ș-unâ, la unâ tadi minutâ, tut aşe cum declanşarea-a lui nsimnã unâ mnatã di evenimenti, nu mași ataca contra ali Polonie di la 1 di yismâciuni 1939. Europa postpolimu s’amintă la 9 di mai 1945, di atumțea s’facu planuri di xanaamintari şi bubukisiri, nădia acăță valenţi salami. Tamamu, dupu 5 añi, la 9 di mai 1950, ministrul francez di externe,



    Robert Schuman, un politician cari bână tu epicentrul geopolitic a declanşarillei a ațiloru dauâ polimi mondiale, feați cllimari concretâ tra yinitorlu iriñeaticu a Europâllei. Vahi nu geaba tru unâ dzuuâ a 9-lui di mai, la 5 añi după polimu, Schuman pripunea unâ orgañizaţie cum numata s’avea vidzutâ până atumțea, unâ suțatâ di turlie nauâ, di nai cama marea pistipseari tamam anamisa di atelli di ma ninti beligearanţi, anamisa di ațelli ți avea nkisitâ polimlu. El pripunea concret thimilliusearea-a unei Analtâ Autoritati Comunâ tra dauă industrii, a cărbunilui şi a cilekillei, cari earau sinonime, tu ațea oarâ, cu armâtusearea, cu militarismul şi cu polimlu.



    Acși, statili participante, cu Ghirmânia şi Franţa, prota ș-prota, eara simfunizati şi coordona deadunu, transnaţional, aesti industrii strateghiți. Eara nkisita-a Uniunillei Europeane di azâ, un proiectu unic tru istoria lumillei, cari adusi nu mași iriñea, câ şi prucukia. S’nkisi cu idheea-apofasillei comune tru dauă industrii esenţiale atumtea, ama cari tora suntu multu ñicurati ca importanţă. Idheea cunuscu unâ tindeari a spaţiului di acţiuni ama şi unâ ahânduseari a filosofiillei a llei.



    Tru aistu kiro, statele europene au unâ monedă comună şi politiț simfunizati tru multi domenii, nu mași economiți. Cu tuti evoluţiili contemporane, prima işieare a unui stat ditu organizaţia comunitară şi provocărli contra a solidaritatillei europene lansatâ di pandemia COVID, Uniunea Europeană ma largu easti unâ idhee filotimâ, corectă, cari și spuni hâirlâtica. Nu easti un orgañismu perfectu ama tamam muabetea ti yinitorlu a llei lli-asiguripseaști perfecţionarea di cari ari ananghi.



    Lansată la tinți añi di la polimu, ti Dzuua a Victoriillei, comunitatea europeană a iriñillei şi prucukiillei ma largu alagâ pritu kiro, di s-uiduseaști cu provocărli a catastisillei internaţionale, la 70 di añi di la Declaraţia Schuman, thimilliusitoari, şi după 75 di añi di iriñi mondială postpolimu. ,



    Ngrâpsearea: Marius Tița


    Armânipsearea: Tașcu Lala





  • 70 de ani, Europa, 75 de ani, pacea

    70 de ani, Europa, 75 de ani, pacea

    9 mai este o zi intensă în istoria omenirii. La 9 mai, în 1945, armele au
    tăcut, după ani lungi şi cumpliţi, de război mondial. Armatele germane se
    predau, pe rând, în faţa ofensivei finale a Aliaţilor ajunşi la Berlin. La 7
    mai, se semnează capitularea de la Reims, iar ziua următoare, capitularea, la un
    nivel oficial mai înalt, se semnează într-o suburbie a Berlinului.


    A rămas
    acelaşi moment al intrării în vigoare a capitulării, ora 23.01, ora Berlinului,
    a zilei de 8 mai 1945. Acel moment al zilei, la Moscova era devansat cu două
    ore, din cauza fusului orar. Asta înseamnă că, în Uniunea Sovietică, era deja
    ziua următoare, 9 mai, ora 1 şi 1 minut. Această diferenţă a devenit
    semnificativă în contextul Războiului Rece, cu dispute ideologice pe multe
    subiecte. Astfel, Vestul marca Ziua Victoriei pe 8 mai, în timp ce URSS şi
    statele din Estul subordonat, pe 9 mai.


    România, care a căzut sub dominaţia
    sovietică, în conformitate cu înţelegerea secretă dintre Stalin şi Churchill, a
    marcat încheierea războiului la 9 mai. Mai este, însă, un aspect. Fusul orar
    face ca ora 23.01 a Berlinului să însemne primul minut al zilei de 9 mai în
    România. Pe de altă parte, important este momentul semnării păcii, şi acesta a
    avut loc pe 8 mai. Aceasta este, pe scurt, explicaţia privind ziua exactă a
    păcii. Desigur, în 1945, Japonia a
    continuat lupta până în august, capitulând numai după bombardamentele nucleare
    de la Nagasaki şi Hiroşima.


    Practic, războiul nu s-a încheiat brusc, la un minut
    anume, tot aşa cum declanşarea sa a însemnat o succesiune de evenimente, nu
    doar atacul împotriva Poloniei de la 1 septembrie 1939. Europa postbelică s-a
    născut la 9 mai 1945, de atunci se fac planuri de renaştere şi înflorire,
    speranţa a căpătat valenţe concrete. Peste exact 5 ani, la 9 mai 1950, ministrul
    francez de externe,


    Robert Schuman, un politician care a trăit în epicentrul
    geopolitic al declanşării celor două războaie mondiale, a lansat un apel
    concret pentru viitorul paşnic al Europei. Poate nu întâmplător într-o zi de 9
    mai, la 5 ani după război, Schuman propunea o organizaţie cum nu se mai văzuse
    până atunci, o alianţă de tip nou, de maximă încredere chiar între foştii
    beligeranţi, între cei de la care pornise războiul. El propunea concret crearea
    unei Înalte Autorităţi Comune pentru două industrii, a cărbunelui şi a
    oţelului, care erau sinonime, la aceea dată, cu înarmarea, cu militarismul şi
    cu războiul.


    Astfel, ţările participante, cu Germania şi Franţa, în primul
    rând, îşi coordonau în comun, transnaţional, aceste industrii strategice. A
    fost punctul de pornire al Uniunii Europene de astăzi, un proiect unic în
    istoria omenirii, care a adus nu numai pace, ci şi prosperitate. S-a pornit de
    la ideea deciziei comune în două industrii esenţiale atunci, dar care acum sunt
    mult reduse ca importanţă. Ideea a cunoscut o extindere a spaţiului de acţiune
    dar şi o aprofondare a filosofiei sale.


    În prezent, statele europene au o
    monedă comună şi politici puse de acord în foarte multe domenii, nu numai
    economice. În ciuda evoluţiilor contemporane, prima ieşire a unui stat din
    organizaţia comunitară şi provocările la adresa solidarităţii europene lansate
    de pandemia COVID, Uniunea Europeană continuă să fie o ideea generoasă,
    corectă, care îşi arată eficienţa. Nu este un organism perfect dar tocmai
    discuţia despre viitorul său îi asigură perfecţionarea de care are nevoie.


    Lansată
    la cinci ani de la război, de Ziua Victoriei, comunitatea europeană a păcii şi
    prosperităţii continuă să străbată vremurile, adaptându-se la provocările situaţiei
    internaţionale, la 70 de ani de la Declaraţia Schuman, fondatoare, şi după 75
    de ani de pace mondială postbelică. ,

  • Ecouri ale destalinizării în România

    Ecouri ale destalinizării în România

    În 1956, la 3 ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici
    Stalin, noul lider sovietic Nikita Hruşciov condamna excesele politicii duse de
    acesta şi cerea o politică nouă. Discursul său, cunoscut ca raportul la cel
    de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice desfăşurat în
    luna februarie, raport rămas secret, a fost considerat începutul
    destalinizării. Hruşciov denunţa practicile prin care fuseseră comise crime
    îngrozitoare, printre cei ucişi numărându-se membri devotaţi ai partidului, a
    căror fidelitate faţă de Stalin fusese dincolo de orice dubiu. Însă Raportul
    lui Hruşciov demasca doar crimele lui Stalin comise împotriva activiştilor de
    partid şi de stat, nu şi a crimelor în masă ale stalinismului.


    Însă Raportul lui Hruşciov a fost
    primit diferit în ţările lagărului socialist. În timp ce unele au început timid
    o politică de mici reforme, altele s-au menţinut pe linia dură a socialismului
    fără să liberalizeze cursul pe care se angajaseră după 1945. Revolta
    anticomunistă a Ungariei din toamna anului 1956 a fost un exemplu folosit de
    contestatarii destalinizării începute de Hruşciov pentru a arăta la ce putea
    duce o relaxare a politicilor socialismului. În România, ecourile discursului
    lui Hruşciov au fost contradictorii, liderul stalinist Dej păstrându-şi poziţia
    în detrimentul contestatarilor săi, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi.


    Centrul
    de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat în 2002 mărturia lui Ştefan Bârlea,
    tânăr activist în 1957, responsabil cu problemele tineretului, care a
    participat la şedinţa de discutare a poziţiilor de contestare a lui Dej
    exprimate de Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Conform lui Bârlea, şedinţele
    Biroului Politic cu măsuri organizatorice erau unele strict interne la care nu
    participau decât membrii Biroului. La a doua şedinţă am participat eu, nu a venit Gheorghiu-Dej, dar a fost
    Nicolae Ceauşescu, care a prezidat lucrările. Au mai fost, din câte îmi
    amintesc, Constantin Pârvulescu şi încă trei-patru dintre oamenii de bază. Şi
    s-a redat toată situaţia şi de ce s-au adoptat aceste măsuri, era prezentă
    inclusiv Liuba Chişinevschi, soţia lui Iosif Chişinevschi, care era implicată
    în acest conflict. Cei doi contestatari, Constantinescu şi Chişinevschi, nu au
    fost prezenţi. A prezentat Ceauşescu şi a completat Pârvulescu, a fost şi
    Alexandru Moghioroş şi l-am uitat pe actorul principal Petre Borilă. Fusese o
    discuţie la Moscova, după cultul personalităţii lui Stalin pe care l-a demascat
    Hrusciov, şi la acea şedinţă participaseră Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu,
    Iosif Chişinevschi şi Petre Borilă. Sigur că acolo s-au prezentat lucrurile pe
    larg, aşa cum au apărut şi la Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii
    Sovietice, şi problema cultului personalităţii. Ei doi, Constantinescu şi cu
    Chişinevski, erau de părere că probleme legate de cultul personalităţii existau
    şi în România. Potrivit regulii de atunci, după orice vizită în străinătate
    trebuia să se facă o informare în Biroul Politic şi, după caz, şi Comitetului
    Central. Se pare că Constantinescu şi Chişinevschi nu i l-au spus direct în
    faţă lui Gheorghiu-Dej. Cei doi au început să susţină că şi Gheorghiu Dej a
    procedat la cultul personalităţii, că şi la noi în ţară se manifestau aceste
    tendinţe. Lucruri pe care Borilă nu le-a acceptat, chiar le-a respins.


    Lupta
    pentru putere la vârful partidului era acerbă, însă nu se mai purta în termenii
    lichidării fizice, aşa cum fusese în timpul vieţii lui Stalin. Intelectualul
    Miron Constantinescu şi companionul său Iosif Chişinevschi aveau să plătească
    numai cu înfierarea şi cu excluderea. Ştefan Bârlea. Atunci, cei doi, fără ştirea lui Gheorghiu-Dej, s-au dus să-şi facă adepţi
    în Biroul Politic, unul l-a vizitat pe Constantin Pârvulescu, altul l-a vizitat
    pe Moghioroş încercând să le strecoare această idee. Evident, nu s-au înţeles
    şi s-a ajuns la un moment dat la discuţie în Biroul Politic. Gheorghiu-Dej
    apărea că a fost pus într-un fel sau altul în faţa unui fapt oarecum împlinit
    sau se intenţiona să fie pus în faţa unui fapt împlinit. Atât Pârvulescu cât şi
    Moghioroş au respins aceste lucruri şi în Biroul Politic au acţionat ca atare.
    Şi atunci, cei doi au rămas izolaţi. Miron Constantinescu mai avea nişte poliţe
    de plătit lui Gheorghiu-Dej, el se exprimase cândva ireverenţios la adresa lui
    chiar în faţa lui Stalin când s-au dus pentru problema înlăturării Anei Pauker.
    Gheorghiu-Dej a reacţionat destul de violent şi foarte serios şi s-a hotărât să
    se pună această problemă în discuţia plenarei Comitetului Central. Tânărul
    Ceauşescu ne-a comunicat că s-a hotărât ca Miron Constantinescu şi Iosif
    Chişinevschi să prezinte în plenara Comitetului Central cum au gândit acest
    raport pentru Biroul Politic, cu toate concluziile şi cu toate lucrurile
    respective. Cu alte cuvinte, a fost un fel de autodemascare în plenara
    Comitetului Central. Şi plenara Comitetului Central a luat hotărârea ca să-i
    scoată din Comitetul Central, din toate funcţiile respective. Miron
    Constantinescu a fost un colaborator apropiat al lui Gheorghiu Dej şi a avut
    funcţii importante în partid, în grupul sovietic care venise în ţară. A fost de
    fapt o luptă de putere pe care Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi s-au
    străduit în decursul timpului ca să apară în postura de lideri reali. Şi
    abilitatea lui Gheorghiu-Dej a fost ceva mai mare.


    Ecourile
    destalinizării în România au fost slabe, poziţia liderului maxim Gheorghe
    Gheorghiu-Dej menţinându-se intactă. Cel mai important efect al destalinizării
    a fost plecarea trupelor sovietice în 1958, fără însă o importanţă capitală
    pentru evoluţia ulterioară a României.

  • Helmut Kohl Si Europa

    Helmut Kohl Si Europa


    Tru scurtu 1990, Europa ahurhea să s-ndreaga după multili evenimenti dit anlu di ma nainti. Sistemlu comunist s-avea surpata ca piesili a unui agioc di domino, s-avea asparta ntraoara si acutotalui. Tra nai cama multa dit european’i, maxus dit vasiliili ti avea ascapată di dictatura comunistă, nu eara dip limbid ti va s-aduca yinitlu, ti cali va s-acata. Nu eara dip limbid niti ti va s-adara Uniunea Sovietică, nica tru functiune, ama niti comunitatea a vasiliilor dezvoltate ale Europa. Eara una tatonare genearală, canda a multor oamini importanta nu la yinea s-pistipsească ti va sa s-facă.




    Cu tuti aesti, avea vara ti lucra la un plan limbid tra vasilia si populu a lui. Germania eara una vasilie ampartata dit bitisita a doilui polim mondial, cu 45 di an’I napoi. Ampărtarea s-avea fapta după ti avea agiumtă armatili aliate contra al Hitler, Armata Arose, tru Est, american’il’i, englezl’ii si aliatl’I a lor occidentali, tru Vest. Fu una ampartari ideologică si tru spiritlu la atea ti vrea s-yina ma amanat, “polimlu arati” cari s-ncuntra a Estului communistu, controlat di Uniunea Sovietică, si Vestul capitalistu.




    Linia di ampartari a continentului treati prit inima ali Germanie ase că, tru oara tru cari sistemlu communistu cădzu, Germania putea s-aiba nadie la unificare. Cancelarlu ali Germanie, Helmut Kohl, adra ma multu andicra di ti avea nadie, lucra tra unificare. Tru Germania, cancelarlu, ca sef a guvernului federal, ari mai multă puteare si multu ma multe tra adrari andicra di prezidentul a vasiliil’ei, ase că startegia si politica a lui îl’i si cad. A deapoa politica avea numa Ostpolitik si pripunea discl’idearea, nica si dialogul, cu Estul. Tru 1987, Germania di Vestu fu vizitată tra prota oara di eternul lider ali Germanie comunista, Erich Honecker, lucru imposibil fără aprobarea ali Moscova. Ama lider ali Uniunii Sovietica, dit 1985, eara Mihail Gorbaciov, cari lansa una s-una politit di transparentă cu scupolu ti să-lu reformeadza inertul sistem sovietic. Celebrele glasnost si perestroika dusira la evolutii tra nipistipseari, tru sisteme total antagoniti, Comunismul avea cadzuta, tru 1989, ama tanea keptu, nai putan tru principiu, tru Uniunea Sovietică.




    Tru scurtu 1990, cancelarlu german Helmut Kohl dusi fara andirsi tru Uniunea Sovietică tra s-pazarapseasca reunificarea a vasiliil’ei a lui. Dupu 8 mesi, la 3 di sumedru 1990, Germania s-fatea una, ateali 5 landuri dit cari eara formată fosta Ripublică Democrată Germană aderândaluui la Ripublica Federală Germană. Kohl cilastisi si cu Estul ama si cu Vestul tra s-isihaseasca asparizmili isit tru migdani di reunificarea ali Germanie.




    Isapea a atilor 17 di ani tru framtea a guvernului federal german easti una istorica, Germania ti u adra hiindalui un stat vartos, promotor ali irini si colaboraril’ei internationale, membru esential a edificiului european. Kohl fu un politician ti cilastisi tra cauza europeana si irinea tru lume. Deadun cu omologlu a lui francez, François Mittearand, adusi nai cama vartoasi imagini a unei ampacari diznau istorica ama tut deadun featira di cabili Tratatlul di Maastricht care thimil’iusi Uniunea Europeană. Moneda unică europeană avut tru Helmut Kohl un andrupamintu vartos. U alasa putearea si politica tru 1998 si di atumtea, aproapea dauă dekenii, aparitiile a lui fura aretcu si sporadite. Cându muri, tru aestu cirisar, truplu a lui fu bagat tra videari, anvalitu di hlambura europeana, tru hemiciclul di Strasbourg a Parlamentului European. Si aest dit soni evenimentu fu una premieră istorică, nica un gest tra Europa, care yine s-baga accentul di bitisita a unal’ei mira istorica dedicata tra irine si reconcilierii, colaborarea anamisa di natiuni nica si cara anamisa di eali avea eti di nivreari si ampuliseari.




    Autor: Marius Tita


    Armanipsearea: Tascu Lala


  • Helmut Kohl și Europa

    Helmut Kohl și Europa

    În
    februarie 1990, Europa începea să se aranjeze după tumultuosul an anterior.
    Sistemul comunist căzuse ca piesele unui joc de domino, se dezmembrase rapid și
    total. Pentru cei mai mulți dintre europeni, mai ales din țările ce scăpaseră
    de dictatura comunistă, nu era prea clar ce urmează, spre ce se vor îndrepta.
    Nu era foarte clar nici ce va face Uniunea Sovietică, încă în funcțiune, dar
    nici comunitatea țărilor dezvoltate ale Europei. Era o tatonare generală, parcă
    multor oameni importanți nu le venea să creadă ce se întâmpla. Totuși, cineva
    lucra la un plan clar pentru țara și poporul său. Germania era o țară divizată
    de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, cu 45 de ani în urmă.
    Împărțirea se făcuse după ce ajunseseră armatele aliate împotriva lui Hitler,
    Armata Roșie, în Est, americanii, englezii și aliațiilor lor occidentali, în
    Vest. A fost o divizare ideologică și în spiritul a ceea ce a urmat, războiul rece care a opus Estul communist,
    controlat de Uniunea Sovietică, și Vestul capitalist.

    Linia de demarcație a
    continentului trece prin inima Germaniei astfel că, în momentul în care
    sistemul communist a căzut, Germania putea spera la unificare. Cancelarul
    Germaniei, Helmut Kohl, făcea mai mult decât spera, lucre deja la unificare. În
    Germania, cancelarul, ca șef al al guvernului federal, are mai multă putere și
    mult mai multe de făcut decât președintele țării, astfel că startegia și
    politica lui îi revin. Iar politica se numea Ostpolitik și propunea
    deschiderea, chiar dialogul, cu Estul. În 1987, Germania de Vest a fost
    vizitată pentru prima data de eternul lider al Germaniei comuniste, Erich
    Honecker, lucru imposibil fără aprobarea Moscovei. Dar lider al Uniunii
    Sovietice, din 1985, era Mihail Gorbaciov, care a lansat imediat politici de
    transparență menite să reformeze inertul sistem sovietic. Celebrele glasnost și perestroika au dus la evoluții incredibile, în sisteme total
    antagonice, Comunismul căzuse, în 1989, dar rezista, cel puțin în principiu, în
    Uniunea Sovietică. În februarie 1990, cancelarul german Helmut Kohl a mers fără
    ezitare în Uniunea Sovietică pentru a negocia reunificarea țării sale. Peste 8
    luni, la 3 octombrie 1990, Germania se reunifica, cele 5 landuri din care era
    formată fosta Republică Democrată Germană aderând la Republica Federală
    Germană. Kohl a avut de luptat și cu Estul dar și cu Vestul pentru a liniști
    temerile iscate de reunificarea Germaniei.

    Bilanțul celor 17 ani în fruntea
    guvernului federal german este unul istoric, Germania pe care a clădit-o fiind
    un stat puternic, promotor al păcii și colaborării internaționale, membru
    esențial al edificiului european. Kohl a fost un politician dedicat cauzei
    europene și păcii în lume. Împreună cu omologul său francez, François
    Mitterand, a oferit cele mai puternice imagini ale unei reconcilieri istorice
    dar tot împreună au făcut posibil Tratatul de la Maastricht care a creat
    Uniunea Europeană. Moneda unică europeană a avut în Helmut Kohl un susținător
    puternic A părăsit puterea și politica
    în 1998 și de atunci, aproape două decenii, aparițiile sale au fost rare și
    sporadice. Când a murit, în acest iunie, trupul său a fost expus, acoperit de
    drapelul european, în hemiciclul din Strasbourg al Parlamentului European. Și
    acest ultim eveniment a fost o premieră istorică, încă un gest pentru Europa,
    care vine să dea accentul final unui destin istoric dedicat păcii și
    reconcilierii, colaborării între națiuni chiar dacă între ele au stat secole de
    ură și confruntare.

  • România şi Operaţiunea Barbarossa

    România şi Operaţiunea Barbarossa

    Pe 22 iunie 1941, Germania
    nazistă şi aliaţii ei atacau Uniunea Sovietică şi astfel se deschidea cel mai
    mare şi cel mai sângeros front din cel de-al doilea război mondial. Operaţiunea
    Barbarossa, numele ei de cod, era menită să lichideze Uniunea Sovietică şi
    regimul comunist reprezentat de ea, aşa cum afirma propaganda nazistă. Alături
    de Finlanda, Italia, Ungaria, Slovacia şi Spania, România a făcut parte din
    tabăra Germaniei şi a luptat pentru a-şi recupera Basarabia şi Bucovina de Nord
    anexate cu un an înainte.


    Istoricul
    Ottmar Traşcă de la Institutul de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca a arătat că
    România a fost atât aliat al Germaniei, cât şi bază de atac şi sursă de materii
    prime: În
    cadrul operaţiunii Barbarossa, numele codificat al atacului plănuit asupra
    Uniunii Sovietice, României i-a revenit un rol foarte important. Potrivit
    Directivei 21 din 18 decembrie 1940, România şi Finlanda urmau să asigure flancul
    sudic şi cel nordic şi să participe la operaţiuni alături de Wehrmacht. Din
    acest punct de vedere, România a fost şi o bază de pornire pentru Wehrmacht.
    Ştim că din toamna anului 1940 în România erau cantonate trupe germane în
    cadrul misiunii militare. România era inclusiv furnizor de materii prime, şi
    anume de petrol, foarte important pentru maşina de război germană. Din iunie
    1941, România participă alături de Wehrmacht cu cele două armate române, a 3-a
    şi a 4-a, care împreună cu armata 11 germană au format grupul de armate
    General Antonescu comandat de Ion Antonescu. În primă instanţă, el a urmărit
    eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.



    Cât de
    pregătită a fost armata română pentru acel război? Ottmar Traşcă: România este un caz interesant.
    Ea n-a avut o alianţă formală, n-a avut un document semnat, în acest sens, cu
    Germania. Ulterior, nici nu s-a mai pus problema semnării. Pentru a parafraza o
    celebră zicală, armata română era prea mică pentru un război atât de mare.
    Există mai multe evaluări ale misiunii militare germane efectuate în perioada
    februarie-iunie 1941, evaluări comandate de Marele Stat Major al Armatei
    Germane de Uscat. Armata română a fost evaluată,avându-se în vedere atât
    materialul uman, cât şi înzestrarea ei. Au fost 3 evaluări iar concluziile erau
    unanime: armata română nu era pregătită pentru un război, dotarea era
    insuficientă, la fel şi instruirea trupelor. Armata română nu putea desfăşura
    operaţiuni de amploare, de sine-stătătoare, ci cel mult câteva divizii selecţionate
    puteau desfăşura operaţiuni de apărare, defensive. Din nefericire, operaţiunile
    ulterioare desfăşurate de armata română în război au confirmat pe deplin
    evaluările misiunii militare germane. Dar comparativ cu ceilalţi aliaţi ai
    Germaniei naziste, România stătea bine. Cel mai bine au luptat finlandezii,
    trebuie spus acest lucru. Au fost cel mai bine pregătiţi, ştim bine că au
    rezistat în războiul sovieto-finlandez, războiul de iarnă, din 1939-1940. Şi
    armata română a luptat foarte bine, chiar peste aşteptările unor comandanţi
    germani. În cadrul operaţiunii Barbarossa, România avea să angajeze aproximativ
    26 de divizii.


    Putea
    România să evite participarea la acel război? Care ar fi fost consecinţele unei
    asemenea decizii? Ottmar Traşcă: Noi,
    istoricii, nu putem lucra cu istoria contrafactuală, însă ne putem imagina.
    Ştim foarte bine că România a pierdut, în urma aplicării punctului 3 al
    Protocolului adiţional secret din 23 august 1939 în care se vedea dezinteresul
    Germaniei, Basarabia şi Bucovina de Nord. Evident că motivul principal al
    României al intrării în război a fost recuperarea teritoriilor pierdute în
    favoarea Uniunii Sovietice. Germania a mizat, încă din momentul elaborării
    Directivei 21 din 18 decembrie 1940, pe participarea României la război. De la
    început nu s-a luat în calcul că România va sta deoparte, ci dimpotrivă, că
    România va participa la război. Antonescu dăduse de înţeles, încă de la prima
    întâlnire cu Hitler, că România nu va sta cu arma la picior în cazul unui conflict
    sovieto-german, o asemenea alternativă nu era viabilă.


    Marea
    catastrofă a armatei române de după operaţiunea Barbarossa s-a numit bătălia de
    la Stalingrad din 1942-1943. Atunci, armata germană a căzut în încercuire în
    urma căderii frontului în sectoarele apărate de armata română. Ottmar Traşcă
    spune însă că responsabilitatea este împărţită: Dacă în evaluările din 1941 misiunea militară germană
    plecase de la premisa că armata română nu era pregătită, în campania din 1942
    armata română a depăşit aşteptările multor comandanţi germani. În 1942 au loc
    noi evaluări ale misiunii militare germane care sunt mai optimiste. Plecând de
    la experienţa din 1941, evaluările susţineau că armata română poate opera şi
    singură în anumite sectoare. În toamna anului 1942, pe măsură ce operaţiunile
    de la Stalingrad ale armatei a 6-a germane cereau divizie după divizie ele au
    fost luate de pe flancuri care au fost înlocuite cu trupele aliaţilor, cu trupe
    române. În mod evident, comandamentul sovietic, foarte bine informat cu privire
    la diferenţa existentă între înzestrarea şi instruirea trupelor române şi celor
    germane, a speculat abil acest lucru. Nu trebuie blamată numai armata română.
    Şi comandamentul german era bine informat cu privire la slăbiciunea armatei
    române, sectoarele apărate de armata română, mai ales cel apărat de armata a
    3-a, erau expuse atacurilor sovietice. Şi comandamentul german şi cel român
    dispuneau de informaţii cu privire la iminenţa unui contraatrac sovietic. Şi
    partea germană are o mare parte din vină pentru catastrofa de la Stalingrad.

    Operaţiunea
    Barbarossa a fost un eşec şi efectul ei a fost ocuparea Europei Centrale şi de
    Est de sovietici. A urmat însă un alt eşec, cel al Europei unite, până în 1989.