Ziua de 1 octombrie, când prin tradiţie, se deschide un nou an universitar în România, este, în 2014, un moment atât al bilanţului, cât şi al noutăţilor. Bilanţul este prilejuit de faptul că una din cele mai importante universităţi din ţară, cea din Bucureşti, aniversează 150 de ani de funcţionare. De-a lungul acestui secol şi jumătate i s-au alăturat şi alte instituţii de învăţământ superior de stat şi, în ultimul sfert de veac, instituţii particulare. Cum au evoluat cele două tipuri de învăţământ superior şi, mai ales, dacă s-a ajuns la acelaşi nivel calitativ al actului educaţional, l-am întrebat pe expertul în educaţie Marian Staş, profesor atât la Universitatea Harvard, cât şi la Universitatea Bucureşti.
Răspunsul scurt la întrebare este Nu”, din cel puţin două motive importante. Când te referi la un învăţământ superior cu vechime de 150 de ani, aşa cum e cazul Universităţii din Bucureşti, e un lucru diferit de instituţiile de învăţământ create cu 15-20 de ani în urmă. Mă refer aici la durata organizării noilor universităţi. Cel de-a doilea motiv este deja existent în conversaţia publică şi se referă la temerea — probată în fapt de multe ori — că universităţi particulare sunt mai degrabă fabrici de diplome decât şcoli unde studenţii învaţă. Există posibilitatea ca studenţii la universităţi private să-şi cumpere examenele şi diplomele. În acelaşi timp, acest lucru s-a întâmplat şi la unele facultăţi de stat. Dar am întâlnit şi profesori buni şi studenţi interesaţi în învăţământul privat. Aici mai e de făcut o observaţie, din punct de vedere cantitativ. În general, învăţământul privat în România are o pondere de 3% – 5% în sistemul educaţional. Deci o pondere extrem de scăzută.
În privinţa noutăţilor care-i aşteaptă pe studenţi din anul acesta, ele apar într-o ordonanţă de urgenţă prin care guvernul a modificat anumite reglementări din Legea Educaţiei. De pildă, dacă până acum programele de doctorat se puteau organiza numai la forma de învăţământ cu frecvenţă, ordonanţa prevede ca acestea să se poată organiza şi la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă. O altă modificare se referă la înfiinţarea, în cadrul universităţilor, a unor colegii terţiare. În cadrul lor statul poate asigura, din finanţarea de bază sau din alte surse de finantare, organizarea de cursuri de pregătire pentru bacalaureat, pentru absolvenţii de liceu care nu au promovat acest examen. Cu alte cuvinte, în cadrul universităţilor, elevii care nu îndeplinesc condiţia elementară de intrare la facultate, pot urma o formă de învăţământ post-liceal şi pot promova, cu condiţia ca, la un moment dat, să ia bacalaureatul. Această prevedere este motivată de următoarea situaţie apărută prima dată în 2011 şi perpetuată de atunci în fiecare an: doar 40%-50% dintre absolvenţii de liceu promovează bacalaureatul, calificându-se astfel pentru admiterea la universitate. Marian Staş: În momentul în care din 2011, sub 50% dintre elevii de liceu promovează examenul de bacalaureat, dintr-o dată cei care aveau dreptul să meargă în învăţământul superior s-au împuţinat semnificativ. De-a lungul anilor, catedrele se calibraseră se primească mai mulţi studenţi, iar acum, dintr-o dată, au rămas puţini. A doua dimensiune a problemei, care este încă şi mai perfidă, este dimensiunea calitativă. Copiii care absolvă liceul şi iau bacul nu ştiu carte. Nu ştiu cartea cerută de universităţi. Sunt anumite praguri. Copiii care trec din clasa VIII-a într-a IXa, nu ştiu carte pentru a IXa, iar cei care trec dintr-a XII-a în anul I de facultate nu ştiu cartea necesară pentru ceea ce înseamnă învăţământ superior. Dar nivelul de bacalaureat, de pildă, califică un copil care este onest şi învaţă de nota şase.
Poate remedia, aşadar, problema promovabilităţii bacului, dar şi a calificării pentru facultate, înfiinţarea acestor colegii post-liceale? Marian Staş: Sigur că atunci, când pui profesori universitari să pregătească astfel de copii, nu e ceva rău la limită. E bine că sunt oameni care-şi pot pune expertiza profesională la dispoziţie. Dar menirea universităţilor e alta. Ele sunt mai orientate spre conceptualizare şi constructe intelectuale mai degrabă decât spre ceea ce înseamnă exerciţii şi deprinderi practice. Acesta e rostul şcolilor post-liceale. Dintre copiii care intră acum în aceste colegii terţiare, non-universitare, eu aştept să-i văd pe primii care vor intra mai departe în învăţământul universitar şi cum se va întâmpla acest lucru. Şi aici trag un semnal de alarmă, căci metodologia-cadru ca atare este insuficient construită din punctul de vedere al detaliilor şi lasă loc unor interpretări arbitrare. Astfel pot apărea comportamente incorecte de a facilita accesul unor tineri spre facultăţi în condiţiile în care nu toţi parametrii de promovabilitate ai liceului sunt îndepliniţi.
Cei care doresc să se înscrie în aceste colegii o pot face chiar de anul acesta, căci guvernul a cerut universităţilor să întocmească listele de specializări şi programele de studii până pe 20 octombrie. Până acum mai multe universităţi de stat şi particulare şi-au anunţat disponibilitatea de a înfiinţa aceste colegii. Printre ele nu se află, însă, universităţi de renume precum Universitatea Bucureşti, Babeş-Bolyai din Cluj, Alexandru Ioan Cuza din Iaşi sau Universitatea Politehnică tot din Bucureşti.
