Tag: Universitatea Ecologica Bucuresti

  • Securitatea şi siguranţa alimentară

    Securitatea şi siguranţa alimentară

    Peste 820 de milioane de persoane suferă, în prezent, de malnutriţie
    cronică. Alte 672 de milioane suferă de obezitate, iar încă 1,3 miliarde de
    oameni sunt supraponderali. Datele apar în cel mai recent raport FAO (Food and Agriculture
    Organization of the United Nations) din anul 2018. 70% din populaţia afectată
    de sărăcie trăieşte în zonele rurale, unde viaţa lor depinde de agricultură,
    piscicultură şi silvicultură, mai arată documentul. Din acest motiv, apreciază
    instituţia ONU, obiectivul Foamete zero al Agendei 2030 pentru Dezvoltare
    Durabilă necesită o transformare a economiei rurale. Obiectivul amintit
    promovează colaborarea, la nivel mondial, pentru a asigura întregii populaţii
    din toate colţurile lumii accesul la o alimentaţie sănătoasă şi nutritivă. În
    acest sens, guvernele trebuie să creeze oportunităţi pentru dezvoltarea
    investiţiilor sectorului privat în agricultură, odată cu creşterea numărului de
    programe de protecţie socială pentru categoriile vulnerabile şi crearea de
    legături între producători şi zonele urbane.

    Conflictele, schimbările climatice
    care duc la condiţii meteo extreme, un nivel scăzut al economiei, alături de
    obezitate, reprezintă efecte contrare ale luptei împotriva foametei şi
    malnutriţiei, spun specialiştii – fapt subliniat la Radio România şi de Mircea Duţu, preşedintele
    Universităţii Ecologice din Bucureşti. Raportul situaţiei mondiale a
    alimentaţiei şi agriculturii 2018, dat publicităţii la Roma pe 15 octombrie,
    are ca principală concluzie faptul că, în prezent, după o perioadă de
    regresiune, foametea în lume este din nou în creştere, a amintit profesorul universitar Mircea Duţu: Peste 820 de milioane de persoane suferă
    de subalimentaţie cronică. Conflictele, fenomenele meteorologice extreme legate
    de dereglarea climei, recesiunea şi nivelurile de supraponderali şi obezi
    inversează progresele rapide în lupta contra foametei şi malnutriţiei. Ce aş
    vrea să remarc este faptul că se vorbeşte din ce în ce mai mult la nivel
    mondial de recunoaşterea unui drept fundamental al omului la alimentaţie, care
    ar semnifica în primul accesul la o hrană suficientă, de bună calitate, pentru
    a duce o viaţă sănătoasă şi activă. Acestea par a fi problemele fundamentale cu
    care se confruntă omenirea şi Acţiunea Împreună, care este sloganul Zilei
    Mondiale a Alimentaţiei din 2018, pentru a atinge acest obiectiv în 2030 -
    foamete zero.

    Micii producători trebuie să
    adopte metode noi, sustenabile, pentru a creşte productivitatea şi veniturile.
    Asigurarea mobilităţii în comunităţile rurale necesită o abordare care să ţină
    cont de mediu, care să încurajeze dezvoltarea tehnologică şi care să creeze
    oportunitatea unor locuri de muncă stabile şi profitabile, spun cei de la
    Naţiunile Unite. Forţa de muncă şi dezvoltarea economică nu sunt, însă,
    suficiente, îndeosebi pentru cei care cad victime conflictelor. Tocmai de
    aceea, obiectivul Foamete zero are în vedere o abordare pe termen lung în
    vederea formării unei societăţi incluzive şi paşnice. Alte aspecte importante
    ţin de securitatea şi siguranţa alimentară. Profesorul universitar Mihai
    Berca, de la Uhiversitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti: Dacă ne referim numai la
    securitate, nu la siguranţă, problema majoră este calitatea alimentelor pe care
    oamenii trebuie să le mânănce şi slaba diversitate a lor, pentru că din slaba
    diversitate a lor rezultă meniurile nu cele mai potrivite pentru sănătatea
    umană. Asta în ceea ce priveşte securitatea. Dar mai este o problemă şi anume
    că suntem atacaţi în momentul de faţă, datorită schimbărilor climatice, de
    invazii, invazii care nu vin din toată lumea, mai ales din partea de sud a
    lumii, de insecte, bacterii, boli şi dăunători care ne afectează calitatea în
    primul rând, şi cantitatea dar şi calitatea, pentru că noi nu avem timpul
    necesar să intervenim, să le cunoaştem, cu viteza la care ele intră în
    culturile noastre. Din această cauză se reduce pe zi ce trece capacitatea
    noastră de a pune la dispoziţie materiile prime cele mai bune pentru
    agricultură.

    Reducerea risipei alimentare poate contribui la eradicarea
    foametei. Datele statistice arată că anual cantitatea de mâncare aruncată la
    gunoi ajunge în unele locuri la peste o sută de kilograme/persoană. Între
    cauzele identificate pentru această situaţie se numără strategiile de marketing
    gândite pentru a stimula cumpărarea de produse prin diverse oferte. O societate
    de protecţie a consumatorilor din Franţa a arătat, recent, pe de altă parte, că
    în urma unor teste s-a constatat că anumiţi fabricanţi de produse lactate
    inscripţionează cu bună ştiinţă produsele cu date de perimare mai apropiate
    decât cele până la care se păstrează calităţile produsului, cu scopul de a
    accelera rotaţia produselor în raioanele magazinelor de desfacere. Şi în
    agricultură se face risipă, ca urmare a unor practici cum ar fi abandonarea pe
    câmp a unei părţi a recoltei de cereale după trecerea batozei, utilizarea
    produselor nevândute pentru hrana animalelor, utilizarea pentru compost sau
    metanizare a fructelor şi legumelor care nu corespund cerinţelor de calibrare.

  • Ameninţarea supraprotecţiei

    Ameninţarea supraprotecţiei

    O specie de mamifere din patru şi una din opt
    păsări sunt în pericol să dispară, atrăgea atenţia încă de acum patru ani un
    raport al specialiştilor, potrivit cărora, speciile vegetale şi animale se
    sting de cel puţin 1000 de ori mai repede decât înainte de apariţia omului pe
    Pământ. Cauza – activitatea umană nefastă. Situaţia este
    cu atât mai gravă cu cât fenomenul se accelerează, fiind atât de intens încât
    se vorbeşte de a şasea extincţie masivă, după cea în care au dispărut
    dinozaurii, în urmă cu 65 de milioane de ani.

    Numeroase specii de mamifere vor deveni
    extincte în următoarele cinci decenii, se apreciază într-un studiu realizat de
    oameni de ştiinţă din Danemarca şi Suedia, publicat recent în Proceedings of
    the National Academy of Sciences. Cercetătorii nordici au demonstrat că a şasea
    extincţie în masă se desfăşoară în prezent, iar aceasta nu este cauzată de
    dezastre naturale, ci de oameni. Extincţiile se petrec într-un ritm prea rapid
    pentru ca procesul evolutiv să poată ţine pasul cu acest fenomen, spun
    cercetătorii.

    Ce se poate face? Potrivit
    celui mai optimist scenariu, oamenii vor înceta să distrugă habitatele
    animalelor şi să contribuie la eradicarea speciilor. Însă, chiar şi în cazul în
    care acest scenariu optimist ar deveni realitate, mamiferele ar avea nevoie de
    3 milioane până la 5 milioane de ani doar pentru a se diversifica îndeajuns
    pentru ca arborele evoluţiei să îşi regenereze ramurile pe care se estimează că
    le va pierde în următorii 50 de ani. România se numără între ţările care,
    graţie poziţionării geografice şi reliefului, beneficiază de o faună bogată,
    iar în încercarea de a păstra această diversitate a speciilor are în vigoare
    legi prin care sunt protejate multe animale, precum ursul, cerbul sau râsul
    carpatin, capra neagră, cocoşul de munte, vulpea, jderul, castorul, mistreţul
    sau zimbrul.

    Supraprotecţia poate duce, însă, la înmulţirea excesivă, generând
    situaţii greu de gestionat. Este şi cazul urşilor în România, unde, conform
    cifrelor oficiale, există circa 6800 de exemplare. Luând în calcul anumite
    statistici numărul real ar fi undeva, însă, spre 8000 de urşi, cu mult peste
    cele 6000 de exemplare pentru care Bucureştiul şi-a asumat în faţa Comisiei
    Europene că vor fi întreţinute în fondurile sivice din România.

    Profesorul
    universitar Mircea Duţu, preşedintele Universităţii Ecologice din Bucureşti: Întotdeauna
    în natură trebuie să existe un echilibru. Atunci când acest echilibru se rupe
    nu mai suntem într-o stare naturală, ci într-una degradată care nu mai este
    propice ambilor parteneri, în cazul de faţă omul şi, să-i spunem, în general,
    biodiversitatea. În ceea ce priveşte această problemă cu caracter general, aş
    porni de la faptul că animalul, şi în primul rând la noi ursul, şi chiar lupul,
    reprezintă un simbol natural şi cultural. El e la originea conflictelor locale
    şi a campaniilor mediatice de relevare a necesităţii salvării habitatului
    natural din care face parte. Ca atare, problema se pune la nivel european şi
    internaţional din perspectiva rarităţii şi ameninţării cu dispariţia a unor
    specii, inclusiv a ursului, şi, din această perspectivă, nevoia protejării lui
    de către om. Iată că rău înţeleasă percepţia ecologică şi atitudinea pe care
    trebuie să o dezvoltăm în această privinţă a condus în România la o problemă
    inversă – suprapopularea cu o anumită specie determină ruperea echilibrului
    ecologic şi punerea într-o altă măsură a celorlalte elemente care trebuie să
    fie luate în considerare – aspectele de ordin economic, cele de protejare a
    fiinţelor umane şi eliminarea unui pericol.

    Ursul este o specie de
    interes comunitar, căreia trebuie să i se asigure o stare de conservare
    favorabilă, dar în România suntem în situaţia aparent absurdă în care, adaugă
    profesorul Duţu, nu neapărat ca urmare a unei supraprotecţii, ci din cauza unui
    ansamblu de factori s-a ajuns în situaţia în care această specie s-a dezvoltat
    peste capacitatea naturală menită să asigure un echilibru atât de necesar
    pentru a spune că se află într-o stare de conservare favorabilă şi că permite o
    cotă de recoltă optimă, în înţelesul legislaţiei europene şi respectiv legii
    româneşti privind vânătoarea şi protecţia fondului cinegetic.

    Din nou,
    profesorul universitar Mircea Duţu: Suntem într-o perioadă de criză. Din 2016
    nu s-au mai prelevat cotele anuale care să asigure echilibrul necesar în
    interiorul speciei. Dacă situaţia este lăsată să evolueze este foarte probabil
    că o scăpăm
    de sub control. Ca atare, este nevoie de un studiu care să arate starea
    actuală, inventarul speciei, cauzele care au condus la o asemenea situaţie,
    consecinţele care se produc, iar, pe de altă parte, pe termen scurt, mediu şi
    lung, un plan de gestiune a problemei aşa încât, într-un termen rezonabil, să
    reuşim să o soluţionăm. Este absurd – Europa întreagă îşi pune problema că nu
    are urşi, iar România are prea mulţi uşi şi devin o ameninţare pentru
    echilibrul ecologic, pentru economie şi, în acelaşi timp, chiar pentru
    populaţie.

    În ultimii ani, în anumite zone din România urşii
    şi-au făcut simţită prezenţa zilnic în gospodăriile sătenilor, producând pagube
    importante sau chiar rănind oameni. Iar numărul lor creşte îngrijorător,
    sporind teama locuitorilor care cer relocarea urşilor şi alte măsuri pentru
    reechilibrarea situaţiei.