Radio România Internațional

Tag: untura

  • Cornuleţe cu untură

    Cornuleţe cu untură

    Untura este
    obţinută, de obicei, după sacrificarea tradiţională a porcului, în perioada
    Crăciunului, dar poate fi procurată şi din magazine, unde este vândută la borcane
    sau la caserolă. Mai rar, se utilizează untură de raţă sau de gâscă, însă din
    gospodăriile tradiţionale nu lipseşte untura de porc. Unde este folosită pentru
    prăjit în loc de ulei, pentru conservarea preparatelor din carne de porc şi
    chiar pentru aluaturi.


    Untura se obţine topind slănina de
    pe spatele porcului. Tăiată în bucăţi mici, slănina este pusă la topit, la foc
    mic, într-un ceaun sau un vas mare de fontă, cunoscut şi sub numele de tuci. Pe
    măsură ce se topesc, în vas pot fi adăugate alte cuburi de slănină. La topit
    pot fi puse şi bucăţi de grăsime de pe burta porcului, caz în care se obţin
    acele jumări care conţin şi straturi de carne. Se amestecă periodic în vasul de
    tuci şi, după ce bucăţile de slănină au devenit transparente, întregul conţinut
    este turnat printr-o sită în recipientul în care urmează a fi păstrată. Untura
    se scurge încet, iar în sită vor rămâne jumările. În gospodăriile tradiţionale,
    jumările sunt păstrate, în mod obişnuit, în borcane, deasupra lor turnându-se
    un strat de untură, cu rol de protecţie. Borcanele trebuie depozitate în
    încăperi răcoroase. Aceste jumări pot fi consumate în timp împreună cu
    mămăligă, cu ouă ochiuri şi cu brânză.


    Untura poate fi întinsă pe pâine prăjită, putând fi servită ca
    aperitiv. Se pun la prăjit felii de pâine și, când acestea sunt calde, trebuie
    frecate cu un cățel de usturoi, după care se întinde untura de porc astfel
    încât aceasta să se topească și să fie absorbită de pâine. Se obține astfel un
    aperitiv care poate fi servit împreună cu țuică, palincă, vin sau bere.


    Untura de porc este folosită pentru
    obţinerea aluaturilor fragede sau a foetajelor. Cornuleţele fragede, umplute cu
    nucă şi gem reprezintă una dintre aminitirile dulci ale copilăriei. Se prepară
    rapid şi se mănâncă şi mai rapid. După
    ce a fost lăsată la temperatura camerei, amestecăm untura, circa un sfert de
    kg, cu două ouă, cu puţină smântână, astfel încât amestecul să nu mai fie
    vâscos şi cu două … trei linguri de zahăr până ce se omogenizează. Adăugăm un
    plic cu praf de copt şi circa jumătate de kg de făină şi amestecăm până obţinem
    un aluat tare, care nu se lipeşte. Îl lăsăm puţin să se odihnească şi pregătim
    umplutura, miez de nucă măcinat amestecat cu gem de prune.

    Aluatul este întins
    apoi cu sucitorul şi tăiat în pătrăţele cu latura de câţiva centimetri. Pe
    fiecare pătrat de aluat punem umplutură, apoi rulăm dintr-un colţ, pe
    diagonală şi obţinem cornuleţele pe care le aşezăm într-o tavă de cuptor.
    Lăsăm cornuleţele la copt, la foc mediu, în cuptorul deja încălzit, timp de
    circa 20 de minute. După ce le scoatem din cuptor, lăsăm cornuleţele să se
    răcească, după care le tăvălim prin zahăr pudră. În cazul în care nu sunt
    consumate, cornuleţele pot fi păstrate într-o cutie acoperită, ca să nu se usuce.


  • Cornuleţe cu untură

    Cornuleţe cu untură

    Untura este
    obţinută, de obicei, după sacrificarea tradiţională a porcului, în perioada
    Crăciunului, dar poate fi procurată şi din magazine, unde este vândută la borcane
    sau la caserolă. Mai rar, se utilizează untură de raţă sau de gâscă, însă din
    gospodăriile tradiţionale nu lipseşte untura de porc. Unde este folosită pentru
    prăjit în loc de ulei, pentru conservarea preparatelor din carne de porc şi
    chiar pentru aluaturi.


    Untura se obţine topind slănina de
    pe spatele porcului. Tăiată în bucăţi mici, slănina este pusă la topit, la foc
    mic, într-un ceaun sau un vas mare de fontă, cunoscut şi sub numele de tuci. Pe
    măsură ce se topesc, în vas pot fi adăugate alte cuburi de slănină. La topit
    pot fi puse şi bucăţi de grăsime de pe burta porcului, caz în care se obţin
    acele jumări care conţin şi straturi de carne. Se amestecă periodic în vasul de
    tuci şi, după ce bucăţile de slănină au devenit transparente, întregul conţinut
    este turnat printr-o sită în recipientul în care urmează a fi păstrată. Untura
    se scurge încet, iar în sită vor rămâne jumările. În gospodăriile tradiţionale,
    jumările sunt păstrate, în mod obişnuit, în borcane, deasupra lor turnându-se
    un strat de untură, cu rol de protecţie. Borcanele trebuie depozitate în
    încăperi răcoroase. Aceste jumări pot fi consumate în timp împreună cu
    mămăligă, cu ouă ochiuri şi cu brânză.


    Untura poate fi întinsă pe pâine prăjită, putând fi servită ca
    aperitiv. Se pun la prăjit felii de pâine și, când acestea sunt calde, trebuie
    frecate cu un cățel de usturoi, după care se întinde untura de porc astfel
    încât aceasta să se topească și să fie absorbită de pâine. Se obține astfel un
    aperitiv care poate fi servit împreună cu țuică, palincă, vin sau bere.


    Untura de porc este folosită pentru
    obţinerea aluaturilor fragede sau a foetajelor. Cornuleţele fragede, umplute cu
    nucă şi gem reprezintă una dintre aminitirile dulci ale copilăriei. Se prepară
    rapid şi se mănâncă şi mai rapid. După
    ce a fost lăsată la temperatura camerei, amestecăm untura, circa un sfert de
    kg, cu două ouă, cu puţină smântână, astfel încât amestecul să nu mai fie
    vâscos şi cu două … trei linguri de zahăr până ce se omogenizează. Adăugăm un
    plic cu praf de copt şi circa jumătate de kg de făină şi amestecăm până obţinem
    un aluat tare, care nu se lipeşte. Îl lăsăm puţin să se odihnească şi pregătim
    umplutura, miez de nucă măcinat amestecat cu gem de prune.

    Aluatul este întins
    apoi cu sucitorul şi tăiat în pătrăţele cu latura de câţiva centimetri. Pe
    fiecare pătrat de aluat punem umplutură, apoi rulăm dintr-un colţ, pe
    diagonală şi obţinem cornuleţele pe care le aşezăm într-o tavă de cuptor.
    Lăsăm cornuleţele la copt, la foc mediu, în cuptorul deja încălzit, timp de
    circa 20 de minute. După ce le scoatem din cuptor, lăsăm cornuleţele să se
    răcească, după care le tăvălim prin zahăr pudră. În cazul în care nu sunt
    consumate, cornuleţele pot fi păstrate într-o cutie acoperită, ca să nu se usuce.


  • Pomana porcului, de la ritual la festival

    Pomana porcului, de la ritual la festival

    Mai sunt
    doar câteva zile până la Ignat (20 decembrie), ziua în care în România are loc
    sacrificarea rituală a porcului care urmează să fie preparat pentru masa de
    Crăciun. Preparate tradiţionale pentru masa de Crăciun sunt caltaboşul, piftia,
    lebărul, slănina, şunca semiafumată, cârnaţii şi sarmalele, însă trebuie
    menţionat că porcul nu este consumat integral în perioada Sărbătorii Crăciunului,
    de pe urma acestuia rămânând slănină şi şuncă, produse conservate prin afumare,
    cârnaţi şi carne prăjită, puse la păstrare în borcane cu untură, aceasta fiind
    folosită la gătit în loc de ulei sau chiar la prăjituri.


    Untura
    se obţine topind slănina de pe spatele porcului. Tăiată în bucăţi mici, slănina
    este pusă la topit, la foc mic, într-un ceaun sau un vas mare de fontă,
    cunoscut şi sub numele de tuci. La topit pot fi puse şi bucăţi de grăsime de pe
    burta porcului, caz în care se obţin acele jumări care conţin şi straturi
    subțiri de carne. Se amestecă periodic în vasul de tuci şi, după ce bucăţile de
    slănină au devenit transparente, întregul conţinut este turnat printr-o sită în
    recipientul în care urmează a fi păstrată. Untura se scurge încet, iar în sită
    vor rămâne jumările. În gospodăriile tradiţionale, jumările sunt păstrate, în
    mod obişnuit, în borcane, deasupra lor turnându-se un strat de untură, care are
    rol de protecţie. Borcanele trebuie depozitate în încăperi răcoroase. Aceste
    jumări pot fi consumate în timp împreună cu mămăligă, cu ouă ochiuri şi cu
    brânză.


    Înainte
    de a obține însă untura, la sacrificarea rituală a porcului este pregătită, în
    mod tradițional, aşa-numita pomană a porcului. Este mâncarea oferită celor
    care au participat la sacrificarea rituală, pentru că această activitate care
    presupune și tranșarea porcului durează câteva ore și se desfășoară în aer
    liber. De aceea, până când este pregătită pomana porcului, se mai serveşte o
    ţuică fiartă sau un pahar de vin fiert. Pomana porcului se pregătește într-un
    vas de tuci (fontă) în care se pune puţină osânză, acea grăsime care se adună
    din cavitatea abdominală a porcului şi din care se obţine și untură. După
    topirea grăsimii, în untura încinsă punem cubuleţe de carne crudă (costiţă,
    fleică şi pulpă), puţin ficat de porc şi lăsăm să se rumenească puţin. Adăugăm
    apă şi lăsăm să fiarbă înăbuşit, la foc potrivit, circa jumătate de oră,
    amestecând din când în când. Curăţăm o căpăţână de usturoi, iar căţeii de
    usturoi, tăiaţi mărunt, îi adăugăm în vasul de tuci. Spre final, presărăm o
    linguriţă de cimbru uscat şi turnăm puţin vin roşu, condimentăm cu piper şi
    punem sare după gust. Aceasta este pomana porcului, care se serveşte caldă,
    împreună cu mămăligă şi cu un pahar de vin roşu.


    Sacrificarea
    porcului înainte de Crăciun şi pregătirea unor preparate tradiţionale care se
    pun pe masă în perioada sărbătorilor de iarnă au dus la organizarea, în
    România, a unor festivaluri tematice, cum este Festivalul Pomana
    Porcului de la Băile Balvanyos sau Festivalul Ignatului din
    staţiunea Rânca, organizat chiar la sfârşitul acestei săptămâni. Evenimentul își propune
    să aducă în atenția publicului tradiția de sacrificare a porcului în
    gospodăriile țărănești și prepararea produselor tradiționale, șoriciul, pomana
    porcului, cârnații, caltaboșii, toba sau carnea la garniță.

  • Pomana porcului, de la ritual la festival

    Pomana porcului, de la ritual la festival

    Mai sunt
    doar câteva zile până la Ignat (20 decembrie), ziua în care în România are loc
    sacrificarea rituală a porcului care urmează să fie preparat pentru masa de
    Crăciun. Preparate tradiţionale pentru masa de Crăciun sunt caltaboşul, piftia,
    lebărul, slănina, şunca semiafumată, cârnaţii şi sarmalele, însă trebuie
    menţionat că porcul nu este consumat integral în perioada Sărbătorii Crăciunului,
    de pe urma acestuia rămânând slănină şi şuncă, produse conservate prin afumare,
    cârnaţi şi carne prăjită, puse la păstrare în borcane cu untură, aceasta fiind
    folosită la gătit în loc de ulei sau chiar la prăjituri.


    Untura
    se obţine topind slănina de pe spatele porcului. Tăiată în bucăţi mici, slănina
    este pusă la topit, la foc mic, într-un ceaun sau un vas mare de fontă,
    cunoscut şi sub numele de tuci. La topit pot fi puse şi bucăţi de grăsime de pe
    burta porcului, caz în care se obţin acele jumări care conţin şi straturi
    subțiri de carne. Se amestecă periodic în vasul de tuci şi, după ce bucăţile de
    slănină au devenit transparente, întregul conţinut este turnat printr-o sită în
    recipientul în care urmează a fi păstrată. Untura se scurge încet, iar în sită
    vor rămâne jumările. În gospodăriile tradiţionale, jumările sunt păstrate, în
    mod obişnuit, în borcane, deasupra lor turnându-se un strat de untură, care are
    rol de protecţie. Borcanele trebuie depozitate în încăperi răcoroase. Aceste
    jumări pot fi consumate în timp împreună cu mămăligă, cu ouă ochiuri şi cu
    brânză.


    Înainte
    de a obține însă untura, la sacrificarea rituală a porcului este pregătită, în
    mod tradițional, aşa-numita pomană a porcului. Este mâncarea oferită celor
    care au participat la sacrificarea rituală, pentru că această activitate care
    presupune și tranșarea porcului durează câteva ore și se desfășoară în aer
    liber. De aceea, până când este pregătită pomana porcului, se mai serveşte o
    ţuică fiartă sau un pahar de vin fiert. Pomana porcului se pregătește într-un
    vas de tuci (fontă) în care se pune puţină osânză, acea grăsime care se adună
    din cavitatea abdominală a porcului şi din care se obţine și untură. După
    topirea grăsimii, în untura încinsă punem cubuleţe de carne crudă (costiţă,
    fleică şi pulpă), puţin ficat de porc şi lăsăm să se rumenească puţin. Adăugăm
    apă şi lăsăm să fiarbă înăbuşit, la foc potrivit, circa jumătate de oră,
    amestecând din când în când. Curăţăm o căpăţână de usturoi, iar căţeii de
    usturoi, tăiaţi mărunt, îi adăugăm în vasul de tuci. Spre final, presărăm o
    linguriţă de cimbru uscat şi turnăm puţin vin roşu, condimentăm cu piper şi
    punem sare după gust. Aceasta este pomana porcului, care se serveşte caldă,
    împreună cu mămăligă şi cu un pahar de vin roşu.


    Sacrificarea
    porcului înainte de Crăciun şi pregătirea unor preparate tradiţionale care se
    pun pe masă în perioada sărbătorilor de iarnă au dus la organizarea, în
    România, a unor festivaluri tematice, cum este Festivalul Pomana
    Porcului de la Băile Balvanyos sau Festivalul Ignatului din
    staţiunea Rânca, organizat chiar la sfârşitul acestei săptămâni. Evenimentul își propune
    să aducă în atenția publicului tradiția de sacrificare a porcului în
    gospodăriile țărănești și prepararea produselor tradiționale, șoriciul, pomana
    porcului, cârnații, caltaboșii, toba sau carnea la garniță.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În gospodăria
    tradiţională, lipsită de frigidere sau congelatoare, o problemă importantă era
    conservarea surplusului de carne care rezulta, în special în perioada
    Crăciunului, la sacrificarea rituală a porcului.



    Primul pas era obţinerea unturii de porc, folosită
    nu numai la conservara preparatelor din carne de porc, ci şi la prăjit sau
    pentru aluaturi. Untura de porc se obţine topind slănina de pe spatele
    porcului. Tăiată în bucăţi mici, slănina este pusă la topit, la foc mic,
    într-un ceaun sau un vas mare de fontă, cunoscut şi sub numele de tuci. Pe
    măsură ce se topesc, în vas pot fi adăugate alte cuburi de slănină. La topit
    pot fi puse şi bucăţi de grăsime de pe burta porcului, caz în care se obţin
    acele jumări care conţin şi straturi de carne. Se amestecă periodic în vasul de
    tuci şi, după ce bucăţile de slănină au devenit transparente, întregul conţinut
    este turnat printr-o sită în recipientul în care urmează a fi păstrată. Untura
    se scurge încet, iar în sită rămân jumările. În gospodăriile tradiţionale,
    jumările sunt păstrate, în mod obişnuit, în borcane, deasupra lor turnându-se
    un strat de untură, care are rol de protecţie. Borcanele trebuie depozitate în
    încăperi răcoroase. Untura
    este turnată, de asemenea, în borcane sau în vase emailate, după solidificare
    căpătând culoarea albă.


    Tăiată în bucăţi şi
    lăsată câteva zile într-o ladă cu sare, carnea de porc era prăjită în untură.
    La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de
    carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau
    în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le
    acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi
    răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi
    metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumate
    ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era
    folosită pentru gătit.


    Afumarea este o altă
    metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi
    preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorul fumului rezultat din
    arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă
    nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în
    pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o
    modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit,
    impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele
    noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special
    amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se
    foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Apoi, între
    lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare
    trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să
    fie rece.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În gospodăria
    tradiţională, lipsită de frigidere sau congelatoare, o problemă importantă era
    conservarea surplusului de carne care rezulta, în special în perioada
    Crăciunului, la sacrificarea rituală a porcului.



    Primul pas era obţinerea unturii de porc, folosită
    nu numai la conservara preparatelor din carne de porc, ci şi la prăjit sau
    pentru aluaturi. Untura de porc se obţine topind slănina de pe spatele
    porcului. Tăiată în bucăţi mici, slănina este pusă la topit, la foc mic,
    într-un ceaun sau un vas mare de fontă, cunoscut şi sub numele de tuci. Pe
    măsură ce se topesc, în vas pot fi adăugate alte cuburi de slănină. La topit
    pot fi puse şi bucăţi de grăsime de pe burta porcului, caz în care se obţin
    acele jumări care conţin şi straturi de carne. Se amestecă periodic în vasul de
    tuci şi, după ce bucăţile de slănină au devenit transparente, întregul conţinut
    este turnat printr-o sită în recipientul în care urmează a fi păstrată. Untura
    se scurge încet, iar în sită rămân jumările. În gospodăriile tradiţionale,
    jumările sunt păstrate, în mod obişnuit, în borcane, deasupra lor turnându-se
    un strat de untură, care are rol de protecţie. Borcanele trebuie depozitate în
    încăperi răcoroase. Untura
    este turnată, de asemenea, în borcane sau în vase emailate, după solidificare
    căpătând culoarea albă.


    Tăiată în bucăţi şi
    lăsată câteva zile într-o ladă cu sare, carnea de porc era prăjită în untură.
    La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de
    carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau
    în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le
    acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi
    răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi
    metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumate
    ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era
    folosită pentru gătit.


    Afumarea este o altă
    metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi
    preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorul fumului rezultat din
    arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă
    nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în
    pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o
    modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit,
    impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele
    noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special
    amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se
    foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Apoi, între
    lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare
    trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să
    fie rece.

  • Mâncăruri din Apuseni

    Mâncăruri din Apuseni

    Spre deosebire de
    celelalte provincii româneşti, Transilvania se remarcă prin preparatele cu
    multe calorii, în care predomină carnea de porc. Gastronomia este influenţată de specificul zonei, de podiş sau de munte,
    unde muncile în gospodărie presupun un efort fizic mai mare, cum este cazul în
    Munţii Apuseni, efort care trebuie echilibrat cu mâncăruri consistente. Carnea
    de porc şi de oaie, varza, cartofii şi produsele derivate din lapte sunt
    folosite mult în bucătăriile din Apuseni. Se foloseşte destul de mult untură,
    iar şunca, slănina afumată, ceapa şi pâinea de casă, însoţite de un pahar de
    palincă sunt consumate frecvent, dacă
    nu chiar zilnic. Ciorbele cu carne se aromează cu tarhon, iar supele se fac cu
    găluşte sau cu tăiţei de casă. Pâinea se face în mod tradiţional din făină de
    grîu şi din cartofi.


    O mâncare consistentă
    este mămăliga toponită, asemănătoare bulzului din zona Munteniei sau a
    Bucovinei. I se mai spune şi mămăligă în straturi. Se pregăteşte într-o tavă,
    într-o cratiţă sau într-un vas de lut. Avem nevoie de cârnaţi, pe care îi tăiem
    în bucăţi mici şi de carne de porc, pe care o tăiem în cubuleţe, toate acestea
    rumenindu-le într-un ceaun. Separat, facem o mămăligă moale din care întindem
    un strat subţire într-un vas, uns în prealabil cu grăsimea în care am rumenit
    carnea şi cârnaţii. Deasupra acestui prim strat de mămăligă, împrăştiem carnea,
    cârnaţii şi nişte jumări de porc, după care întindem un nou strat de mămăligă,
    peste care punem nişte brânză sărată de oaie, sfărâmată sau rasă, acoperită
    apoi de un nou strat de mămăligă. Deasupra ultimului strat de mămăligă se poate
    întinde un ou bătut şi se lasă la copt. După ce s-a rumenit, înainte de a o
    servi, turnăm deasupra şi puţină smântână.


    Un alt preparat
    specific are şi denumirea de origine: tocană moţească, cu carne de porc şi cu cârnaţi, după numele celor care
    trăiesc în Apuseni. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de
    cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o
    călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau
    unsoare cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm carnea tăiată în cubuleţe,
    precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească
    puţin, apoi turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm
    puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un
    pahar de vin roşu, demisec, la temperatura camerei.

  • Mâncăruri din Apuseni

    Mâncăruri din Apuseni

    Spre deosebire de
    celelalte provincii româneşti, Transilvania se remarcă prin preparatele cu
    multe calorii, în care predomină carnea de porc. Gastronomia este influenţată de specificul zonei, de podiş sau de munte,
    unde muncile în gospodărie presupun un efort fizic mai mare, cum este cazul în
    Munţii Apuseni, efort care trebuie echilibrat cu mâncăruri consistente. Carnea
    de porc şi de oaie, varza, cartofii şi produsele derivate din lapte sunt
    folosite mult în bucătăriile din Apuseni. Se foloseşte destul de mult untură,
    iar şunca, slănina afumată, ceapa şi pâinea de casă, însoţite de un pahar de
    palincă sunt consumate frecvent, dacă
    nu chiar zilnic. Ciorbele cu carne se aromează cu tarhon, iar supele se fac cu
    găluşte sau cu tăiţei de casă. Pâinea se face în mod tradiţional din făină de
    grîu şi din cartofi.


    O mâncare consistentă
    este mămăliga toponită, asemănătoare bulzului din zona Munteniei sau a
    Bucovinei. I se mai spune şi mămăligă în straturi. Se pregăteşte într-o tavă,
    într-o cratiţă sau într-un vas de lut. Avem nevoie de cârnaţi, pe care îi tăiem
    în bucăţi mici şi de carne de porc, pe care o tăiem în cubuleţe, toate acestea
    rumenindu-le într-un ceaun. Separat, facem o mămăligă moale din care întindem
    un strat subţire într-un vas, uns în prealabil cu grăsimea în care am rumenit
    carnea şi cârnaţii. Deasupra acestui prim strat de mămăligă, împrăştiem carnea,
    cârnaţii şi nişte jumări de porc, după care întindem un nou strat de mămăligă,
    peste care punem nişte brânză sărată de oaie, sfărâmată sau rasă, acoperită
    apoi de un nou strat de mămăligă. Deasupra ultimului strat de mămăligă se poate
    întinde un ou bătut şi se lasă la copt. După ce s-a rumenit, înainte de a o
    servi, turnăm deasupra şi puţină smântână.


    Un alt preparat
    specific are şi denumirea de origine: tocană moţească, cu carne de porc şi cu cârnaţi, după numele celor care
    trăiesc în Apuseni. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de
    cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o
    călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau
    unsoare cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm carnea tăiată în cubuleţe,
    precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească
    puţin, apoi turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm
    puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un
    pahar de vin roşu, demisec, la temperatura camerei.

  • Puricei

    Puricei

    Se poate considera că puriceii reprezintă un
    preparat tradiţional, fără a putea fi identificat însă ca un preparat specific
    gastronomiei vreunei regiuni sau provincii istorice a României. Are la bază o
    improvizaţie prin care altădată erau valorificate în principal resturi de
    mămăligă rămase de la o masă precedentă, deci se poate considera că a fost
    inventată în zone rurale sărace.


    Reţetele
    actuale de puricei sunt însă diferite, la fel ca şi ingredientele. În varianta
    cea mai rapidă şi cu ingrediente mai puţine, este un amestec de mămăligă şi
    brânză, iar în variantele sub denumirea de puricei boiereşti, pe lista
    ingredientelor se află jumări, cârnaţi şi carne.


    În
    primul rând, trebuie preparată o mămăligă mai vârtoasă, pe care o lăsăm să se
    răcească. Pentru a respecta tradiţia, mămăliga poate fi preparată cu o zi
    înainte. Mămăliga trebuie sfărâmată cu o furculiţă şi apoi pusă într-o tigaie
    sau într-un vas cu ulei încins sau în care am topit nişte untură. Mămăliga
    trebuie amestecată permanent până când începe să îşi schimbe culoarea. Se
    adaugă apoi telemea dată pe răzătoare sau brânză de burduf, sfărâmată tot cu
    furculiţa şi omogenizăm. În acest amestec de mămăligă şi brânză pot fi incluse
    şi două ouă bătute.


    Dacă vom încerca să
    obţinem aşa-numiţii puricei boiereşti, atunci în tigaia cu ulei încins punem
    mai întâi cârnaţi, tăiaţi rondele, pe care îi rumenim, carne din friptură şi
    jumări. Adăugăm mămăliga fărâmiţată şi amestecăm, iar apoi telemeaua sau brânza
    de burduf. Se poate condimenta cu puţin piper şi potrivi cu sare după gust.
    Puriceii pot fi serviţi imediat, alături de un pahar de tărie sau de vin.

  • Puricei

    Puricei

    Se poate considera că puriceii reprezintă un
    preparat tradiţional, fără a putea fi identificat însă ca un preparat specific
    gastronomiei vreunei regiuni sau provincii istorice a României. Are la bază o
    improvizaţie prin care altădată erau valorificate în principal resturi de
    mămăligă rămase de la o masă precedentă, deci se poate considera că a fost
    inventată în zone rurale sărace.


    Reţetele
    actuale de puricei sunt însă diferite, la fel ca şi ingredientele. În varianta
    cea mai rapidă şi cu ingrediente mai puţine, este un amestec de mămăligă şi
    brânză, iar în variantele sub denumirea de puricei boiereşti, pe lista
    ingredientelor se află jumări, cârnaţi şi carne.


    În
    primul rând, trebuie preparată o mămăligă mai vârtoasă, pe care o lăsăm să se
    răcească. Pentru a respecta tradiţia, mămăliga poate fi preparată cu o zi
    înainte. Mămăliga trebuie sfărâmată cu o furculiţă şi apoi pusă într-o tigaie
    sau într-un vas cu ulei încins sau în care am topit nişte untură. Mămăliga
    trebuie amestecată permanent până când începe să îşi schimbe culoarea. Se
    adaugă apoi telemea dată pe răzătoare sau brânză de burduf, sfărâmată tot cu
    furculiţa şi omogenizăm. În acest amestec de mămăligă şi brânză pot fi incluse
    şi două ouă bătute.


    Dacă vom încerca să
    obţinem aşa-numiţii puricei boiereşti, atunci în tigaia cu ulei încins punem
    mai întâi cârnaţi, tăiaţi rondele, pe care îi rumenim, carne din friptură şi
    jumări. Adăugăm mămăliga fărâmiţată şi amestecăm, iar apoi telemeaua sau brânza
    de burduf. Se poate condimenta cu puţin piper şi potrivi cu sare după gust.
    Puriceii pot fi serviţi imediat, alături de un pahar de tărie sau de vin.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi
    conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne
    rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.

    Tăiată
    în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură.
    La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de
    carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau
    în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le
    acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi
    răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi
    metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi
    consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea,
    untura era folosită pentru gătit.

    Afumarea este o altă
    metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi
    preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat
    din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba
    respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta
    răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate
    spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe
    fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice
    româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci
    în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu,
    pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen.
    Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru
    că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard
    mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o
    distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece.
    Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse
    la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în
    baiţ, un amestec de apă, sare şi
    condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate
    produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare
    rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de
    artofi sau iahnie de fasole.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi
    conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne
    rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.

    Tăiată
    în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură.
    La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de
    carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau
    în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le
    acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi
    răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi
    metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi
    consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea,
    untura era folosită pentru gătit.

    Afumarea este o altă
    metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi
    preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat
    din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba
    respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta
    răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate
    spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe
    fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice
    româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci
    în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu,
    pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen.
    Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru
    că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard
    mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o
    distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece.
    Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse
    la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în
    baiţ, un amestec de apă, sare şi
    condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate
    produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare
    rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de
    artofi sau iahnie de fasole.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.



    Tăiată în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură. La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era folosită pentru gătit.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece. Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în baiţ, un amestec de apă, sare şi condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de cartofi sau iahnie de fasole.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.



    Tăiată în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură. La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era folosită pentru gătit.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece. Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în baiţ, un amestec de apă, sare şi condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de cartofi sau iahnie de fasole.