Tag: urmuz

  • Urmuz’s absurd work

    Urmuz’s absurd work

    The year 2023 marks a twofold celebration of one of the most uncanny and influential Romanian writers, Urmuz. Actually, we commemorate 140 years since his birth and 100 years since his death.



    Urmuz was born in 1883. His non-conformist pieces of writing acted as precursors of Dadaism, but also of surrealism and the theater of the absurd. Furthemore, Urmuz’s writing extended it influence to contemporary post-modernism. Notwithstanding, and despite his posthumous fame, Urmuz lead a basically unassuming life with tragical end: Urmuz committed suicide.



    Gheorghe Păun is a mathematician. Equally passionate about literature and Urmuz’s writing, he will now be providing an outline of a writer whose real name was Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Urmuz was his pen-name.



    He was born 140 years ago in Curtea de Arges. His date of birth was March 17, according to the Julian calendar. So on March 30 we commemorate him for a second time around. He came into this world in the family of physician Dimitrie Ionescu-Buzău. He was a medical doctor with the city hospital, he also taught at the Theological Seminary. The physician had settled in Curtea de Arges earlier, yet in 1888 the family relocated to Bucharest. Urmuz was in Curtea de Argeș for a mere five years or thereabouts. In Bucharest, he completed his high-school studies with the Gheorghe Lazar high-school. And it’s interesting to note that there, among some of his colleagues were future writers Vasile Voiculescu and George Ciprian, both of them were born in Buzau or close by, just as Urmuz ‘s father was also born there, apparently. In their memoirs, Voiculescu and Ciprian tell the tale of the practical jokes they did together, in the days of their youth.



    A restless character, the future writer had been going through several educational experiences; he found it really hard to have a place in the society, but also in the culture of his time.



    Here is Gheorghe Paun once again.



    He pursued a Medical Faculty programme for one year, strongly urged by his father. Yet he couldn’t cope. Then he pursued a Law study programme. He was a judge in several communes in Arges, Dâmbovița, Dobrogea. In the long run, he came to Bucharest, being appointed a court clerk with the High Court of Cassation. He was dead set on coming to Bucharest. He was in love with music. He could play the piano from a very early age. His mother played the piano as well. And he arrived in Bucharest. He began to write in 1907, 1908, something like that, his sister told us. He sent his texts to Ciprian, who used to read them in the cafés across Bucharest. The Romania avant-garde had already been born, but also the European one. And he definitely kept himself abreast of a lot of things. Too bad he died an untimely death. He committed suicide in 1923, for unknown reasons. Yet some explanations for his gesture still hold water. From what I’ve read, he was ill, or so it seems. Ciprian also said he was on the verge of paralyzing. But then again, in another move, it was kind of trendy among the avant-garde writers of his time to take their own life. Quite a few of them did that, or they tried, at least. He may have been slightly depressive as well. He had been a little bit fearsome from childhood because of his father’s authority. But I don’t think that was crucial, it was the illness everybody talked about.



    The only man of letters who recognized his value as a living writer was the poet Tudor Arghezi, who also published Urmuz, in 1922, in the magazine he ran at that time, Cuget Romanesc/Romanian Thought. The two texts by Urmuz published there were Algazy & Grummer and Ismaïl and Turnavitu, texts the author refined till the last moment, just as Gheorghe Paun was keen on telling us.



    He somehow complained about the boring life of a court clerk. He was dead set of making music. He also pursed a study program at the Conservatory for one year. His musical scores were lost, unfortunately. He wrote the way he wrote with a total respect for the text. He used to produce a couple of dozens of versions for a text, according to another avant-garde writer, Sașa Pană. His personality is hard to outline. He knew loads of things and, then again, he was aware of his value. He had a total respect for the text, to the comma. Arghezi, who published him, tells us how he turned up at night asking if the commas were in the right place or not. What he did was different from Tristan Tzara’s dada bits, who took the words out of the hat, putting them on the page.



    After his death, Urmuz was discovered by the inter-war avant-garde writers; his mini-work was partially published in the 1920s, in the Contimporanul magazine, edited by Ion Vinea and Marcel Iancu. Then in the 1930s, writers Sașa Pană and Geo Bogza, in the UNU/One magazine published most of his texts they obtained from Urmuz’s sister. A great many of his writings were lost, however, but what has been preserved is more than enough to ensure Urmuz a status he would have never imagined for himself, a status that was reconfirmed mainly after the 1989 Revolution. However, during communism, Urmuz’s biographical traces of his native town were annihilated, such as the family house.



    Mathematician Gheorghe Paun once again.



    It only exists in an image that was retrieved from partial photographs and reconstructed on the computer. It was demolished in 1984 when a little block of flats was built there. Of course, nobody made much about Urmuz in the time before the revolution. Very few people in Curtea de Arges knew about Urmuz until two or three years ago. Yet now many people know about him, as four years ago we had a beautiful cast bronze plaque installed on the wall of the block of flats that was built where he was born. Now a bistro cropped up in Curtea de Agres, known as At Urmuz’s, with pictures of Urmuz on the inside and on the tables, with a brochure of Urmuz’s complete works. If someone wants to read, if they want to take it home with them, they can take it.



    Among Urmuz’s posthumously published texts, prose and verse, there are Chroniclers, The Funnel and Stamate, the Fuchsiad and Leaving Abroad. Of them, The Funnel and Stamate was also successful abroad, being translated into 23 languages a long time ago. (EN)




  • Double célébration de l’écrivain roumain Urmuz

    Double célébration de l’écrivain roumain Urmuz

    L’année 2023 est doublement
    anniversaire pour le monde littéraire roumain: deux célébrations consacrées à Urmuz,
    un des écrivains roumains les plus étranges mais aussi les plus influents – le
    cent-quarantième anniversaire de sa naissance et le centenaire de sa mort.


    Né en 1883, Urmuz a produit une œuvre non-conformiste
    qui annonce le dadaïsme, le surréalisme et le théâtre de l’absurde et dont
    l’influence s’est étendue jusqu’au post-modernisme contemporain. Cependant, sa
    notoriété posthume est bien loin de sa vie très discrète, conclue tragiquement
    par un suicide. Le mathématicien Gheorghe Păun, un passionné de littérature et
    de l’œuvre d’Urmuz, développe la biographie de l’écrivain dont le nom retenu
    dans les registres d’État civil était Demetru
    Dem. Demetrescu-Buzău: Il est né il y a 140 ans à Curtea-de-Argeș,
    le jour du 17 mars, selon le calendrier julien. Ce qui explique la célébration
    du 30 mars. Son père, le médecin Dimitrie Ionescu-Buzău, travaillait à
    l’hôpital et enseignait aussi au Séminaire théologique de la ville. Urmuz a
    seulement passé environ cinq ans à Curtea-de-Argeș, car la famille déménage à
    Bucarest en 1888. Dans la capitale, il est élève au Lycée « Gh. Lazăr »,
    où, chose très intéressante, étudiaient aussi les futurs écrivais Vasile
    Voiculescu et George Ciprian, tous les deux nés dans la ville ou la région de
    Buzău, tout comme, paraît-il, le père d’Urmuz. Voiculescu et Ciprian racontent
    dans leurs mémoires les facéties prodiguées ensemble à l’époque de leur
    jeunesse.



    Le caractère anxieux du futur
    écrivain l’a empêché de trouver sa place dans la société et la culture de son
    époque. Gheorghe Păun raconte:
    Il a fait une année de médecine, poussé
    par son père, mais il n’a pas réussi à tenir. Il a ensuite fait des études de
    droit et il a été juge dans plusieurs communes des départements d’Argeș et de Dâmbovița,
    et aussi dans la région de Dobroudja. Il a fini comme greffier à la Haute Cour
    de Cassation, à Bucarest. Il voulait absolument vivre dans la capitale. Il
    était amoureux de la musique, il faisait du piano depuis son plus jeune âge, sa
    mère chantait. Selon sa sœur, il avait commencé à écrire en 1907-1908. Ses
    textes, il les envoyait à Ciprian, qui les lisait ensuite devant les clients
    des cafés bucarestois. L’avant-garde roumaine et celle européenne étaient en
    train de naître. Et Urmuz était indéniablement au courant de bien des choses.
    Dommage qu’il mourût trop tôt. Il s’est suicidé en 1923 pour des raisons qui demeurent
    obscures, mais il existe tout de même quelques explications plausibles. Selon
    les informations auxquelles j’ai eu accès, il aurait été malade. Ciprian
    lui-même affirmait qu’Urmuz risquait de paralyser. Pourtant, il est tout aussi vrai que le suicide était devenu
    une sorte de mode dans les milieux avant-gardistes de l’époque. Ils ont été
    plusieurs à le faire ou essayer d’y arriver. Urmuz était aussi, probablement,
    dépressif et intimidé par l’autorité paternelle depuis son enfance.
    Personnellement, je ne crois pas que cela ait été l’élément décisif, mais
    plutôt la maladie dont on parle.



    Dans le monde littéraire, le poète
    Tudor Arghezi fut le seul à avoir reconnu le talent d’Urmuz quand il était
    encore vivant, publiant en 1922 quelques textes dans la revue « Cuget
    românesc », que le poète dirigeait à l’époque. Les deux textes furent « Algazy & Grummer » et « Ismaïl
    et Turnavitu », que leur auteur avait constamment
    ciselés jusqu’au dernier instant de sa vie, raconte Gheorghe Păun: Il se plaignait de la vie ennuyeuse
    qu’il menait en tant que greffier. Il voulait à tout prix faire de la musique
    et d’ailleurs il a étudié une année au Conservatoire. Ses partitions se sont
    malheureusement perdues. Il vouait un respect absolu au texte, dont il
    produisait plusieurs dizaines de variantes, selon l’écrivain également
    avant-gardiste Sașa Pană. La personnalité d’Urmuz est difficile à cerner. Il
    avait de vastes connaissances et il savait parfaitement ce qu’il valait. Il éprouvait
    un respect absolu au texte, jusqu’à la moindre virgule. Arghezi, qui l’a
    publié, racontait qu’Urmuz se rendait à l’imprimerie durant la nuit pour
    vérifier si les virgules étaient placées aux bons endroits. Ce qu’il créait
    était différent des morceaux dadaïstes de Tristan Tzara, qui ne faisait
    qu’extraire les mots d’un bonnet pour les écrire sur une feuille de papier.



    Urmuz fut découvert après sa mort par les
    avant-gardistes de l’entre-deux-guerres, une partie de son œuvre ayant été
    publiée, dans les années 1920, dans la revue Contimporanul, d’Ion Vinea et Marcel Iancu. Une décennie
    plus tard, les écrivains Sașa Pană et Geo Bogza ont publié dans la revue UNU la
    plupart des textes d’Urmuz, que la sœur de l’auteur leur avait donnés. Mais de
    nombreux autres textes se sont perdus ; néanmoins, ceux qui restent
    suffisent largement pour donner à Urmuz un statut jamais imaginé et reconfirmé
    après la révolution de 1989. Pourtant, le régime communiste avait supprimé des
    traces biographiques de l’écrivain, telles sa maison familiale, ajoute Gheorghe
    Păun: La maison n’existe plus que sur une
    seule image récupérée à partir de photos partielles et reconstruite sur
    ordinateur. L’immeuble a été démoli en 1984, pour laisser la place à un autre,
    à plusieurs étages. Évidemment, Urmuz n’a pas été visible avant la Révolution. Jusqu’il
    y a deux ou trois années, peu de gens de Curtea de Argeș savaient quoi que ce
    soit sur Urmuz. Aujourd’hui, ils en sont beaucoup plus nombreux, car une belle
    plaque en bronze a été fixée sur le mur extérieur de ce nouvel immeuble, en
    souvenir de la maison natale de l’écrivain. À Curtea de Argeș, on trouve
    actuellement aussi un bar « La Urmuz/Chez Urmuz », où une plaquette
    avec des textes d’Urmuz est étalée sur une table, pour les amateurs de lecture.



    Parmi les
    textes posthumes d’Urmuz, Les Chroniqueurs, L’Entonnoir et Stamate, Fuchsiada
    et Le Voyage à l’étranger sont les plus connus.
    « Pâlnia și Stamate/L’Entonnoir et Stamate » a été traduit
    en 23 langues. (Trad. Ileana Ţăroi)

  • Urmuz, 140 de ani de la naștere și 100 de ani de la moarte

    Urmuz, 140 de ani de la naștere și 100 de ani de la moarte


    Anul 2023 marchează o dublă celebrare a unuia dintre cei mai bizari și influenți scriitori români: Urmuz, 140 de la naștere și 100 de ani de la moarte. Născut în 1883, scrierile lui non-conformiste au prefigurat atât dadaismul, cât și suprarealismul, și teatrul absurdului, extinzându-și influența până la postmodernismul contemporan. Însă, în ciuda faimei sale postume, viața lui Urmuz a fost extrem de discretă și încheiată într-un mod tragic prin sinucidere. Matematicianul Gheorghe Păun, deopotrivă pasionat de literatură și de scrisul lui Urmuz, ne schițează acum biografia scriitorului care la naștere s-a numit Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.


    S-a născut acum 140 de ani la Curtea de Argeș. S-a născut în 17 martie, după calendarul iulian. De aceea, pe 30 martie îl aniversăm încă o dată. A venit pe lume în familia doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău. Era medic la spitalul din oraș, ținea lecții și la Seminarul Teologic. Medicul se stabilise mai devreme în Curtea de Argeș, dar în 1888 familia a plecat în București. Urmuz a stat numai vreo cinci ani în Curtea de Argeș. La București a studiat la Liceul Gh. Lazăr. Și e interesant, pentru că acolo i-a avut colegi pe viitori scriitori Vasile Voiculescu și George Ciprian, amândoi născuți la Buzău sau prin împrejurimi, la fel cum se pare că tot acolo s-a născut acolo tatăl lui Urmuz. În memoriile lor Voiculescu și Ciprian povestesc poznele pe care le-au făcut împreună în tinerețe.



    Fire neliniștită, viitorul scriitor a trecut prin mai multe experiențe educative, găsindu-și cu greu locul în societatea, dar și în cultura vremii. Gheorghe Păun detaliază. A urmat un an la facultatea de medicină, la îndemnul tatălui. Dar n-a rezistat. Apoi a făcut dreptul. A fost judecător prin multe comune din Argeș, Dâmbovița, Dobrogea. În cele din urmă a ajuns în București grefier la Înalta Curte de Casație. Ținea neapărat să vină în București. Era îndrăgostit de muzică. Cânta la pian de mic. Mama lui cânta. Și a ajuns în București. A început să scrie prin 1907-1908, spune sora lui. Îi trimitea textele lui Ciprian, care le citea prin cafenelele bucureștene. Se năștea deja avangarda românească și avangarda europeană. Iar el sigur era la curent cu multe lucruri. Păcat că a murit prea devreme. S-a sinucis în 1923 din motive necunoscute. Dar există unele explicații plauzibile. Din câte am citit, era bolnav, se pare. Și Ciprian spunea că îl pândea o paralizie. Pe de altă parte, era iarăși un fel de modă printre avangardiștii vremii să-și ia zilele. Mai mulți au făcut sau măcar au încercat. Era probabil și ușor depresiv. Era timorat puțin din copilărie de autoritatea tatălui. Dar nu cred că asta a fost decisiv, ci boala de care se vorbește.



    Singurul literat care i-a recunoscut valoarea în timpul vieții a fost poetul Tudor Arghezi care l-a și publicat în 1922 în revista pe care o conducea atunci Cuget românesc. Cele două texte urmuziene tipărite atunci au fost Algazy & Grummer și Ismaïl și Turnavitu, cizelate de autor până în ultima clipa, după cum precizează Gheorghe Păun. Se plângea cumva de viața plictisitoare de grefier. Voia neapărat să facă muzică. A făcut și un an studii la Conservator. I s-au pierdut partiturile, din păcate. Scria așa cum scria cu un respect total pentru text. Făcea câteva zeci de versiuni pentru un text, potrivit altui scriitor avangardist Sașa Pană. Este greu de conturat personalitatea lui. Știa extrem de multe și, repet, era conștient de valoarea sa. Avea un respect total pentru text până la virgulă. Arghezi, care l-a publicat, povestește cum venea noaptea să întrebe dacă virgulele sunt la locul potrivit sau nu. Făcea altceva decât bucățile dadaiste ale lui Tristan Tzara, care scotea vorbele din pălărie și le punea în pagină.



    După moarte, Urmuz a fost descoperit de avangardiștii interbelici și o parte a mini-operei sale a apărut în anii 1920 în revista Contimporanul editată de Ion Vinea și Marcel Iancu. Apoi în anii 1930, scriitorii Sașa Pană și Geo Bogza au publicat în revista UNU cele mai multe dintre textele sale obținute de la sora lui Urmuz. Foarte multe scrieri de-ale lui s-au pierdut însă, dar ce s-a păstrat e mai mult decât suficient pentru a-i asigura lui Urmuz un statut pe care nu și l-ar fi imaginat niciodată, statut reconfirmat mai ales după revoluția din 1989. În timpul comunismului, însă, urmele biografiei lui Urmuz din orașul natal au fost anihilate, cum ar fi casa familială, povestește Gheorghe Păun: Nu mai există decât într-o imagine recuperată din poze parțiale și reconstruită pe calculator. A fost demolată în 1984 când s-a construit un blocușor acolo. Bineînțeles că Urmuz nu a fost cultivat în vremea dinainte de Revoluție. Puțină lume din Curtea de Argeș știa de Urmuz până acum doi-trei ani. Dar acum multă lume știe, pentru că acum patru ani am pus o placă de bronz frumoasă pe peretele blocului care s-a construit pe locul în care s-a născut. Acum a apărut un bistrou în Curtea de Argeș care se numeşte La Urmuz, cu poza urmuziene în interior și pe masă, cu o broșură cu opere complete de Urmuz. Dacă cineva vrea să citească, dacă vrea să o ia acasă, poate să o ia.



    Dintre textele publicate postum, în versuri și proză, amintim Cronicari, Pâlnia și Stamate, Fuchsiada și Plecarea în străinătate. Din acestea, Pâlnia și Stamate a avut succes și în străinătate fiind tradusă de mult timp în 23 de limbi.






  • Urmuz, an author of the absurd

    Urmuz, an author of the absurd

    Urmuz’s real name was Demetru Dem.
    Demetrescu-Buzău and he was born in March 1883 in the small central town of
    Curtea de Argeș. A forerunner of
    surrealism and the literature of the absurd, Urmuz was an enigmatic and bizarre
    figure, just like his literature, which was aesthetically captivating despite the
    fact that the words didn’t seem to make much sense. The literary critic and historian
    Paul Cernat tells us more about Urmuz’ odd personality:




    Urmuz was a
    lonely and shy man, whose life was just as bizarre as his life. It appears that
    he first trained to become a doctor but gave up because during dissections, he’d
    get a fright when he would pinch the dead bodies and they wouldn’t react. So he
    took up law instead and became a clerk at the Court of Cassation. He also concerned
    himself with music, being an amateur composer in his free time and writing
    music to entertain his family, as one of his sisters recounted. Unfortunately,
    his music scores have not survived, having been lost in the 1960s. Literature
    was a secret passion of his, even more so than music. He knew the writer and
    poet Tudor Arghezi, who gave him the penname Urmuz and who published his work.
    In fact, the only works Urmuz would ever publish appeared thanks to Arghezi in
    the magazine Cuget românesc, a very traditionalist publication,
    ironically. This was in 1922. Urmuz committed suicide in 1923, shooting himself
    in the bushes on the side of a popular street in the north of Bucharest where
    people often went for walks. The reason is unclear, and there were speculations
    about an unhappy love affair or a terrible disease that no one knew about. The
    many stories that circulated around Urmuz’ enigmatic, secretive and
    subterranean personality eventually turned him into something of a myth. This myth
    is very much alive today and is the foundation of the Romanian literature of
    the absurd.




    Urmuz’s dull existence as a clerk and his unexplained
    suicide combined with his apparently absurd works have contributed to the
    fascination he still exerts on his readers, who wonder if there’s a connection
    between his literature and his life. Critic Paul Cernat elaborates on this:




    He was a strange man who liked to play but
    who also probably had some traumas. He was compared with Kafka, based on their
    relationships with their fathers. In reality, however, we don’t know very much
    about him, in fact we know very little, and any speculation is plausible. As
    far as Urmuz was concerned, there was a split between his public identity and
    his private, secret identity, between his public image as a dull clerk and his
    identity as an anarchic writer whose work was breaking all the rules of
    literature at that time. Despite their anarchic and absurd appearance, his
    works were very polished and the result of painstaking effort. Urmuz was like Flaubert,
    paying attention to every word and the orchestration of his little texts.




    Even the two texts published during his
    lifetime, Algazy and
    Grummer and Ismaïl and Turnavitu had been chiselled up to the very last
    minute before publication. According to Tudor Arghezi, Urmuz wanted to change
    some words even after they were sent to the printers. Critic Paul Cernat:




    Urmuz’ small but explosive
    body of work became really known after his death, some of it appearing in the
    1920s in the Contimporanul
    magazine published by Ion
    Vinea and Marcel Iancu. But most of his work appeared in UNU magazine, being published by
    the writers Sașa Pană and Geo Bogza who in the 1930s contacted Urmuz’ sister, who
    had a chest full of his manuscripts. They published whatever they found there
    and which hadn’t been published before. And it seems there’s still more to be
    published. (…) A lot has been lost, but what we do have is more than enough to
    ensure Urmuz a status he would never have dreamt of.




    Urmuz had a great influence
    on the generation of avantgarde writers after the First World War and beyond. Tudor
    Arghezi’s prose was also influenced by Urmuz. The generations of post-1965
    writers, the so-called Târgoviște school and the poets Marin Sorescu and Nichita
    Stănescu also showed the influence of Urmuz, which can even be traced in today’s
    post-modernist literature.

  • Urmuz, auteur de l’absurde

    Urmuz, auteur de l’absurde

    En mars 1883, à Curtea de Argeș (dans le sud de la Roumanie), voyait le jour un des plus importants écrivains roumains d’avant-garde : Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, personnage énigmatique et bizarre, connu sous le pseudonyme d’Urmuz. Précurseur du surréalisme et de la littérature de l’absurde, Urmuz fascinait surtout par ses textes apparemment dépourvus de sens, mais séduisants du point de vue esthétique. Homme plutôt effacé, à première vue, il a également suscité l’intérêt du public par sa biographie, très peu connue, et par une vie intérieure riche et secrète.

    Qui était Urmuz ? Le critique et historien littéraire Paul Cernat esquisse son portrait: Urmuz était un homme solitaire, timide, qui a eu une existence plutôt bizarre – tout comme son œuvre, d’ailleurs. Il a tenté de devenir médecin, paraît-il, mais il y a renoncé, car, lors des dissections, il pinçait les cadavres et il a été effrayé de voir qu’ils ne réagissaient pas. Ensuite, il s’est mis à étudier le droit et il est devenu greffier à la Cour de Cassation. Il faisait aussi de la musique. Pendant ses heures de loisir, il composait des pièces musicales pour divertir sa famille – selon l’une de ses sœurs. Malheureusement, ses partitions ne se sont pas conservées. Elles ont disparu dans les années 1960. La littérature a été pour lui une occupation plus secrète que la musique. Urmuz a eu la chance de rencontrer l’écrivain et poète Tudor Arghezi, à qui il doit son nom de plume. Le grand poète lui a publié les écrits. D’ailleurs, les seuls textes publiés par Urmuz sont parus en 1922, grâce à Arghezi, dans la revue « Cuget românesc » – « Esprit roumain », paradoxalement, une revue traditionnaliste. Urmuz était un être solitaire et il est resté célibataire. En novembre 1923, il se suicide par balle, dans un buisson au bord de l’avenue Kiseleff, vers la sortie nord de Bucarest. Les raisons de ce geste restent obscures. On a parlé d’une triste histoire d’amour ou d’une terrible maladie cachée, mais rien n’est certain. Des légendes se sont tissées autour de cette biographie énigmatique, cachée, souterraine, créant un véritable mythe. Ce mythe est encore vivant, conférant une identité à la littérature roumaine de l’absurde.

    En outre, son existence de petit fonctionnaire, agrémentée de textes apparemment absurdes et achevée par un suicide dont on ne connaît pas encore la raison, ont augmenté la fascination que cet écrivain exerce sur le public. On se demande encore s’il y a un lien entre sa biographie et ses écrits. Paul Cernat qffirme que « Urmuz était un esprit bizarre, avec un certain penchant pour le divertissement, mais qui avait peut-être aussi quelques traumas profonds. On l’a comparé à Kafka, les spéculations tournant autour des relations que les deux écrivains ont eues avec leurs pères. En fait, on ne sait que très peu de choses sur lui et toute spéculation est plausible. On peut parler d’une schizoïdie, d’une rupture entre son identité publique, de greffier qui prend son métier au sérieux, et celle d’écrivain anarchique, qui ne respectait aucune des règles littéraires de son temps. Pourtant, ce caractère anarchique et absurde mis à part, ses textes ont été longuement ciselés et ils ont une rigueur intrinsèque. Tout comme Flaubert, Urmuz choisissait soigneusement chaque mot et faisait attention à la façon dont il orchestrait ses petits textes. »

    Les deux ouvrages parus de son vivant dans la revue « Cuget românesc », à savoir « Algazy & Grummer » et « Ismaïl et Turnavitu », ont été ciselé jusqu’à la dernière minute. Selon Tudor Arghezi, alors que les manuscrits étaient déjà à l’imprimerie, Urmuz a souhaité changer certains mots. Paul Cernat dit que La mini-œuvre explosive d’Urmuz a refait surface après la mort de l’auteur. Une partie de cette œuvre a été publiée dans les années ’20, dans la revue « Contimporanul », éditée par Ion Vinea et Marcel Iancu. Pourtant, les nouveautés ont été publiées pour la plupart dans les pages de la revue UNU, par les écrivains Sașa Pană et Geo Bogza, qui, dans les années ’30, sont allés voir la sœur d’Urmuz, détentrice d’un coffre plein de manuscrits. Ils ont publié la partie de son œuvre qui y avait été conservée. Pas encore tout, paraît-il. Beaucoup de textes se sont perdus, mais ce qui reste est amplement suffisant pour assurer à Urmuz un statut qu’il n’aurait jamais imaginé.

    Parmi ses textes – en vers et en prose – publiés à titre posthume, il convient de rappeler « Chroniqueurs », « L’entonnoir et Stamate», « La Fuchsiade » et « Le départ à l’étranger ». Urmuz a influencé non seulement la vague d’écrivains d’avant-garde qui ont fait leur apparition dans la littéraire roumaine après la première guerre mondiale, il a aussi exercé une influence sur la prose de Tudor Arghezi. Les générations d’écrivains qui se sont affirmés après 1965 – connus sous le nom de l’Ecole de Târgoviște – ainsi que les grands poètes Marin Sorescu et Nichita Stănescu ont subi l’influence d’Urmuz, qui a marqué de son sceau la littérature roumaine jusqu’au post-modernisme actuel. Trad. : Dominique

  • Urmuz, un autor al absurdului

    Urmuz, un autor al absurdului

    În martie 1883,
    se năștea la Curtea de Argeș, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău cel care avea să devină unul dintre
    cei mai importanți scriitori avangardiști români, personaj enigmatic și bizar
    întocmai ca literatura sa, cunoscut sub pseudonimul de Urmuz. Precursor al
    suprarealismului și al literaturii absurdului, Urmuz a fascinat, mai ales, prin
    textele sale în aparență lipsite de sens, dar captivante din punct de vedere
    estetic. Apoi, a intrigat prin biografia sa foarte puțin cunoscută, de om șters
    la prima vedere, dar cu o viață interioară bogată și nedescoperită.

    Cine a fost
    Urmuz ne spune criticul și istoricul literar Paul Cernat: A fost un om
    singuratic, un timid, cu un traseu existențial destul de bizar ca și opera lui.
    Se pare că a încercat să devină medic, dar a renunțat pentru că, atunci făcea
    disecții, ciupea cadavrele și se speria fiindcă nu reacționau. Apoi s-a apucat
    de Drept și a devenit grefier la Curtea de Casație. Se ocupa și de muzică,
    fiind compozitor-amator în orele libere, scriind muzică pentru amuzamentul
    familiei, așa cum susținea una dintre surorile sale. Dar literatura a fost,
    pentru el, o ocupație secretă, mai secretă decât muzica. Din păcate,
    partiturile sale nu s-au păstrat. S-au pierdut în anii 1960.

    A avut șansa de
    a-l întâlni pe scriitorul Tudor Arghezi care l-a nășit, găsindu-i pseudonimul
    de Urmuz, și l-a publicat. De altfel, singurele texte publicate de Urmuz au
    apărut prin intermediul lui Arghezi în revista Cuget românesc, o revistă
    tradiționalistă, în mod paradoxal. Asta s-a întâmplat în 1922. A fost un
    singuratic și un celibatar. În noiembrie 1923, Urmuz se sinucide, împușcându-se
    într-un boschet, de la Șosea, la ieșirea nordică din București, din rațiuni
    incerte. S-a vorbit despre un amor nefericit sau despre o boală groaznică
    ascunsă, dar nu este foarte clar. Și în jurul acestei biografii enigmatice, ascunse,
    subterane, s-au țesut legende care s-au cristalizat, în cele din urmă, într-un
    mit. Mitul Urmuz este încă activ și dă identitate chiar literaturii autohtone a
    absurdului.


    În plus,
    existența sa de grefier mărunt, încheiată cu sinuciderea încă nemotivată și
    condimentată de textele sale absurde în
    aparență, contribuie la fascinația pe care scriitorul o exercită asupra
    cititorilor care încă vor să știe dacă exista o legătură între literatura și
    biografia sa. Paul Cernat: E vorba de spiritul unui om ciudat, cu o
    aplecare spre joc, dar având probabil și niște traume personale. S-au făcut
    niște analogii între Urmuz și Kafka, speculându-se în jurul relației cu tatăl
    al ambilor. Dar, în realitate, nu știm foarte multe, știm foarte puține și
    orice speculație este plauzibilă. Era o schizoidie între identitatea publică și
    identitatea secretă, între identitatea publică de grefier serios și cea de
    scriitor anarhic care scria contra tuturor legilor literaturii din acel moment.
    Însă, în afară de acest caracter anarhic și absurd, textele sale au fost
    îndelung cizelate și există foarte multă rigoare în ele. Urmuz era precum
    Flaubert atent la fiecare cuvânt și la orchestrația micilor sale texte


    Chiar și cele două texte
    apărute în timpul vieții sale, în Cuget românesc – Algazy &
    Grummer și Ismaïl și Turnavitu – au fost cizelate până în
    ultima clipă. Potrivit lui Tudor Arghezi, chiar și după ce au ajuns în
    tipografie, Urmuz ar fi dorit să schimbe anumite cuvinte. Paul Cernat: Mini-opera
    explozivă a lui Urmuz a ieșit la suprafață după moartea autorului și o parte a
    ei a apărut în anii 1920 în revista Contimporanul editată de Ion Vinea și
    Marcel Iancu. Însă cea mai mare parte a noutăților a fost publicată de cei de
    la revista UNU, de scriitorii Sașa Pană și Geo Bogza care, în anii 1930, au
    mers la sora lui Urmuz, deținătoarea unei lăzi cu manuscrise. Ei au publicat ce
    mai rămâsese acolo. Se pare că nu chiar tot, încă. (…) Foarte multe lucruri
    s-au pierdut, dar ceea ce avem e mai mult decât suficient pentru a-i asigura
    lui Urmuz un statut pe care nu și l-ar fi imaginat niciodată


    Dintre textele publicate
    postum, în versuri și proză, amintim Cronicari, Pâlnia și Stamate, Fuchsiada și Plecarea în
    străinătate. Influența lui Urmuz s-a resimțit nu doar asupra generației de scriitori
    avangardiști lansată după Primul Război Mondial. Proza lui Tudor Arghezi a
    fost, de asemenea, influențată de Urmuz. Generațiile de scriitori de după 1965, așa-numită
    Școală de la Târgoviște, dar și poeții Marin Sorescu, și Nichita Stănescu au
    suferit influența lui Urmuz care s-a extins până în post-modernismul actual.