Acum 40 de ani, la Jocurile Olimpice de la Montreal,
sistemul electronic a avut o problemă. Tehnicienii nu se aşteptau ca, vreodată, o
gimnastă să primească nota 10 pentru evoluţia sa astfel că tabela care anunţa
nota era prevăzută cu o singură cifră, urmată de zecimale. Şi atunci a afişat
nota 1 fără ca cineva să înţeleagă altceva decât că s-a făcut istorie, că o
gimnastă, o sportivă olimpică, primeşte nota 10 a perfecţiunii pentru evoluţia
sa. Şi nu orice evoluţie, ci într-o finală de jocuri olimpice, cu concurente
mai mari şi mai înalte decât sportiva de 14 ani, ce reprezentau mari puteri
politice dar şi sportive ale lumii, cum era Uniunea Sovietică din acele
vremuri. Şi nu pentru orice exerciţiu ci pentru bară, instrument de gimnastică
numit şi puntea suspinelor şi cu care inclusiv Nadia avusese probleme, cu ani
în urmă, la începerea anternamentelor. Isprava a fost repetată de 6 ori, Nadia
Comăneci primind nu mai puţin de 7 note de zece pentru exerciţiile sale de la
Montreal, din 1976.
Uimirea şi încântarea s-au transformat în elogii fără
limită la adresa micuţei gimnaste din România. Nu istorie ci de-a dreptul
revoluţie s-a spus că a făcut Nadia Comăneci la Montreal, acum 40 de ani. S-au
schimbat nu numai tabelele electronice care anunţau notele sportivele dar şi
mentalităţile şi modul cum avea să fie privit acest sport, gimnastica feminină,
de atunci încolo. Mai multe nou-născute au primit numele Nadia iar cererile de
a se pregăti pentru o carieră în gimnastică au crescut vertiginos, şi nu numai
în România.
După patru decenii, aniversarea acelor momente naşte aceeaşi emoţie
şi încântare în faţa unui moment unic în istoria sporturilor olimpice, creat de
o micuţă româncă, o zeiţă a eleganţei sportive, o zână a jocurilor olimpice,
cum era numită în 1976. Atunci, la jocurile olimpice de la Montreal, Nadia
Comăneci a câştigat 3 medalii de aur, iar cu echipa a ajuns pe locul doi, caştigând medalia de argint. Pe primul loc s-a aflat echipa sovietică de gimnastică feminină,
susţinută şi de un lobby semnificativ
capabil de presiuni puternice.
După Montreal, următoarea olimpiadă s-a
ţinut chiar la Moscova, în 1980. A câştigat 2 medalii de aur dar nu ea ci o
sportivă sovietică a devenit cea mai bună gimnastă a lumii. Nota ei nu a venit
imediat după încheierea propriului exerciţiu ci numai după ce a finalizat şi
sovietica planificată să câştige. Atunci, celebrul comentator Cristian Ţopescu a
spus, în direct, că dacă mai exista o pojghiţă de fair play, aceasta a dispărut
la presiunea sovieticilor.
În anul următor, 1981, familia Karolyi, antrenorii
Nadiei, au cerut azil în Statele Unite ale Americii. Din această cauză, Nadia
Comăneci a fost urmărită insistent de poliţia secretă a României comuniste, să
nu fugă şi ea în străinătate. Într-un târziu, Nadia a decis să facă acest pas
şi, în condiţii, complicate, a reuşit să plece din România aflată sub dictatura
comunistă a cuplului Ceauşescu şi chiar să ajungă în Statele Unite ale
Americii. Era noiembrie 1989, Nadia tocmai împlinise 28 de ani iar peste 3
săptămâni regimul comunist din România avea să se prăbuşească. În noile
condiţii, Nadia a devenit o ambasadoare a sportului dar şi o susţinătoare a
României oriunde în lume.
S-a căsătorit, la Bucureşti, cu gimnastul american
Bart Conner, pe care îl cunoscuse în timpul unei competiţii sportive, şi împreună
au un copil. Nadia Comăneci a devenit, la numai 14 ani, un sportiv de legendă,
cu o performanţă care ne umple şi acum de încântare. Mai mult, în ciuda
greutăţilor cu care s-a confruntat, Nadia a rămas un sportiv de excepţie, cu o
personalitate puternică şi caldă, un exemplu pentru copiii care privesc spre
sala de gimnastică dar şi pentru cei care au trăit cu emoţie competiţiile în
care a strălucit de-a lungul timpului.