Ştiţi acele zile în care alergăm de colo colo pentru a rezolva cât de multe lucruri pe lângă casă şi ştiţi ce bine prinde în acele momente o maşină de spălat rufe cât mai performantă, cât mai automatizată. Şi atunci nu putem să nu ne întrebăm cum spălau rufele oamenii cu vreo sută de ani în urmă.
Răspunsul îl găsim, de obicei, în muzee. Spre exemplu, la Muzeul naţional al satului Dimitrie Gusti, din Bucureşti, există o piuă de haine şi vâltoare din Borlova, judeţul Caraş Severin. Pivele şi vâltorile sunt confecţionate în întregime din lemn, acţionate prin energie hidraulică. Cu origine străveche, pivele au fost utilizate cu precădere în zone favorizate prin condiţii naturale propice, respectiv apă cu debit suficient, pe cât se poate constant, care, pe cât posibil, să nu îngheţe pe timp de iarnă, instalaţia fiind realizată din lemn de stejar, fag şi arin. Exponatul din muzeu a fost construit în primul sfert al secolului XX, piua de pănură (văiagă) împreună cu vâltoarea (şteaza), provenind din satul Borlova, judeţul Caraş Severin.
Şi poate că nu vă vine să credeţi, dar o piuă cu vâltoare poate fi găsită în funcţiune în judeţul Alba, în gospodăria familiei Ioana şi Mircea Avram, din Dobra de jos. Este o instalaţie de 101 ani deja, încă în funcţiune.
Ioana Avram ne-a spus cum se foloseşte această maşină de spălat, fără detergenţi şi fără curent electric: Aici se pun ţoalele, se întorc, se învârtesc şi le lăsăm aici, iar (n.r. apa) bate pe ele două zile. Se spală pături, se spală covoare, mochete, cergi. Orice! Apa de la munte e apă mai bună. Soacra mea zicea că apa din zăpadă spală cel mai bine. Primăvara venea apa albă, din zăpadă topită. Şi aceea spală atat de bine!
Piua este o instalaţie caracteristică pentru zona subcarpatică. Elementele componente ale mecanismului sunt: roata de lemn cu mai multe cupe, fusul orizontal (axul) şi două sau mai multe ciocane (maie). Construcţia este din bârne cu acoperiş cu învelitoare din şindrilă. Vâltoarea face parte integrantă din ansamblul pivei şi are formă tronconică, cu baza mică scufundată în pământ. Este realizată din scânduri fixate una lângă alta pe faţa interioară a doi colaci circulari: unul aflat jos, spre baza mică, iar celălalt, sus, spre baza mare. Apa intră cu viteză pe un jgheab aşezat deasupra, imprimând ţesăturilor introduse acolo o mişcare de rotire, ca la maşinile de spălat din zilele noastre.
Mircea Avram a moştenit acestă piuă cu vâltoare din familie şi îi cunoaşte tot principiul de funcţionare, pe care ni l-a explicat: Prima dată sunt două ciocane, cum le zicem noi. Le ridicăm, le dăm drumul jos, după care în oală se bagă ţesăturile ţărăneşti, se pun lemne la cazan, ca să încălzim apa. Apa se încălzeşte până pe la 37-40 de grade Celsius, se dă drumul la roată şi lăsăm să meargă. Merg vreo două-trei zile. Din inerţia şi construcţia ciocanelor, ele se învârtesc singure.
Mircea Avram are şi acum înscrisurile cu tot ceea ce a însemnat investiţia pentru o astfel de minune, cu 101 ani în urmă: Astea sunt exact cheltuielile făcute până a construit-o tata. A făcut rată la bancă, aici e dobânda pentru jumătate de an. Dumitru Panfiloi, pentru piatră 820, Toma vrea cărăuşie pentru piatră 500 şi îi înşiră pe toţi pe care i-a contactat şi îi plătea. Pentru asta se plătea impozit şi tot.
În total, 19.608 de lei la acea vreme. Mai trebuie spus că instalaţia este considerată element din patrimoniul judeţului Alba. Iar Mircea Avram ştie şi cum se întreţine o astfel de minunăţie: Când se strică, cel mai mult e de lucru la vâltoare, trebuie să o întreţi schimbând marginile care fac ca ea să se rotească. La piuă în 1994 am schimbat fusul, roata principală care are diametrul de 130 cm şi oala unde se bagă ţesăturile am schimbat-o după 2006. Lemn de stejar, adus din zona Mediaşului.
După o astfel de incursiune în istoricul spălării la maşină a rufelor, faptul că astăzi există maşini de spălat ce pot fi programate şi de la distanţă demonstrează că acum munca în gospodărie este este mult mai uşoară.
