Istoria epidemiilor în spațiul
românesc a scris în anii primului război mondial pagini îngrozitoare despre
tifosul exantematic. Conform statisticilor, în iarna anului 1916-1917, epidemia
de tifos exantematic au luat viețile a aproximativ 350.000 de militari și
450.000 de civili din România fiind considerată mai ucigătoare decât
confruntările militare în sine.
România intrase în primul război mondial în
august 1916 alături de Antanta franco-anglo-rusă printr-o ofensivă militară în
Transilvania, provincie locuită majoritar de români din Austro-Ungaria.
Contraofensiva germano-austro-ungară din nord și cea germano-bulgară din sud au
făcut ca armata română să trecă pe poziții defensive și, după patru luni de
lupte, să fie nevoită să se retragă în Moldova împreună cu autoritățile și o
parte din populație. În decembrie 1916 Bucureștiul era ocupat de armatele
germane, bulgare și austro-ungare și se instituia un regim militar dur de
rechiziții și restricții.
Ocupația militară a Bucureștiului a
însemnat însă și apariția unui nou dușman: tifosul exantematic. La sfârșitul
lunii decembrie 1916 se înregistrează primele cazuri în rândul populației
sărace din București care rapid s-au transformat într-o epidemie. Războiul și lipsurile
ca hrana și căldura au contribuit la propagarea bolii. Al doilea focar de
infecție, mult mai sever decât cel din sud, a fost cel adus de armata rusă. Istoricul
Delia Bălăican de la Biblioteca Academiei Române a cercetat impactul pe care
epidemia de tifos exantematic l-a avut asupra societății române.
Ce înseamnă epidemie de tifos
exantematic? Cauza erau păduchii, în consecință, mizeria și sărăcia, lipsa
asigurării igienei în rândul populației civile și în rândul trupelor militare.
În România, trupele ruse au adus această boală, ea apăruse în rândul trupelor
ruse și sporadic în zona Balcanilor. Cu ocazia mișcării trupelor în Moldova
boala s-a răspândit și la țară. Situația a degenerat ajungându-se la o
mortalitate de 30% în rândul populației civile și până la 40% în rândul
medicilor în luna martie a anului 1917.
În
ciuda haosului, autoritățile române reacționează și concep un plan de măsuri de
combatere a epidemiei. Delia Bălăican. În ianuarie 1917, boala a fost recunoscută oficial iar vârful epidemiei a
fost în martie. În Bucureștiul ocupat, Institutul de bacteriologie era în
continuare condus de omul de știință Victor Babeș. La Iași, ca urmare a
apelurilor făcute de Crucea Roșie franceză, serviciile mediale au fost
unificate sub conducerea doctorului Ion Cantacuzino. La București, Victor Babeș
se ocupa de fabricarea de seruri și vaccinuri pentru că trebuie să spunem că
epidemia de tifos nu era singulară. În timpul războiului au fost semnalate și
alt fel de epidemii cum ar fi cele de holeră și malarie. Din păcate, și epidemiile
au fost politizate, li se reproșau autorităților că nu fuseseră pregătite. Dar
tifosul era o boală nouă, necunoscută în spațiul românesc, și din acest motiv
nu exista vaccin.
În
orice situație-limită se disting și oameni care gândesc limpede și iau măsurile
salutare. Unul dintre eroii luptei împotriva tifosului exantematic a fost
medicul Ion Cantacuzino. Delia Bălăican. Doctorul Cantacuzino, spun memoriile personalităților vremii dar și
arhivele mărturisesc, a făcut minuni la Iași, într-o perioadă scurtă a reușit
să izoleze cazurile de tifos. O echipă formată din 150 de ingineri a fost pusă
să construiască niște barăci pentru izolarea persoanelor bolnave de cele
sănătoase.
Barăcile erau din lemn, erau niște spitale de campanie în care erau
internați obligatoriu militari și civili, indiferent de vârstă și sex.
Populația de la sate locuia încă în bordeie unde nu era lumină și aerisirea era
practic imposibilă iar umiditatea din bordeie favoriza boala. Astfel au fost
scoși de acolo cei bolnavi, s-a trecut la măsuri drastice de igienizare și la
despăducherea de două ori pe săptămână a bolnavilor, la igiena personală, a
hainelor și obiectelor intime.
Ceea ce nu se ardea se băga în cuptoare pentru
dezinfectare. Când nu se puteau băga în cuptor, obiectele erau introduse în
petrol sau oțet. Acestea erau măsurile la îndemână la acea vreme. Aceleași
măsuri erau luate și la București. La Iași, principala problemă a autorităților
a fost asigurarea salubrității orașului. În acea iarnă teribilă și zăpada a
fost un factor care a îngreunat rezolvarea tuturor problemelor. O problemă
importantă era ridicarea morților de pe străzi.
În
acele momente critice, românii aveau nevoie de personaje salvatoare care să le
redea încrederea în forțele proprii. Suveranii Ferdinand și Maria, în special
regina Maria, au fost la înălțimea misiunii lor. Delia Bălăican.
Regina Maria a fost un
personaj-cheie nu numai în acel episod nefericit al epidemiei de tifos. Cred că
imaginea ei din război este cea din fotografiile pe care deja le cunoaștem,
stând la căpătâiul bolnavilor cu o vorbă bună și aducându-le mâncare grație
relațiilor personale pe care le avea cu misiunile străine, mai ales cu cea
americană, franceză și britanică. Regina Maria a fost un model pentru
societatea românească iar doamnele din elita societății au urmat-o. Mobilizarea
a fost exemplară, memoriile de război sunt emoționante. O amintesc aici doar pe
regina Maria, o păstrăm pe regină ca pe un simbol în acea luptă și este poate
singura imagine luminoasă din acele vremuri foarte grele.
Măsurile
luate au fost foarte eficiente, efectele fiind vizile în iunie 1917 când deja
tifosul fusese eradicat. Era semnalul ridicării și cel care prevestea
victoriile armatei române de la Mărăști, Mărășești și Oituz care vor duce în
anul următor la victoria finală.