Tag: Viktoria Zhovnovach

  • Viktoria Zhovnovach (Ukraine)

    Viktoria Zhovnovach (Ukraine)

    On pourrait dire
    que Viktoria Zhovnovach n’est pas une expatriée comme les autres. Née à Dnipro,
    en Ukraine, où elle avait étudié la microbiologie et la virologie, mais
    également la psychologie et la gestion des affaires, Viktoria ne vit en
    Roumanie que depuis un an et demi, soit depuis le début de la guerre en
    Ukraine. Mais quels ont été ses premiers sentiments une fois la frontière
    franchie ?


    « Ecoutez, je me sens comme si j’avais vécu à ralenti depuis lors.
    Vous savez, en Ukraine j’avais tout ce que je pouvais désirer : une
    maison, un travail, vraiment tout. J’étais heureuse, et je vous dis cela en
    toute sincérité. Et puis, du jour au lendemain, tout a volé en éclats. La
    première chose, après avoir franchi la frontière, c’était de bien regarder les
    gens. Je ne connaissais rien de la Roumanie. Je connaissais son existence, car
    on nous l’avait appris au cours de géographie,mais rien de plus. Et puis, mes
    premières interactions avec des Roumains, cela s’est passé en train. Je voulais
    rejoindre Bucarest, essayant de retrouver des amis de mes amis.Mais j’étais
    épuisée, et me suis endormie. Au réveil, j’ai regardé mon petit garçon. Il
    était entouré de jouets et de tout sorte d’aliments que les gens avaient
    déposé. Des gens que je n’avais même pas entrevus. Ce geste m’a ému jusqu’aux
    larmes. Je ne m’attendais pas à cela. Ensuite, cette première impression m’a été
    confirmé maintes fois, alors que je n’imaginais pas que les gens pouvaient se
    montrer aussi généreux envers moi, qui n’était qu’une étrangère. Cela fait que
    si au départ je pensais rejoindre ma sœur, établie en Grèce, je me suis ensuite
    ravisé. Par ailleurs, j’avais compris que cette guerre allait durer, et je ne
    voulais pas tomber à la charge de ma sœur indéfiniment, rester chez elle à me
    tourner les pouces. Finalement, j’avais choisi de m’établir en Roumanie, et
    j’avais commencé à chercher du travail de bouche à l’oreille. Après trois jours
    de recherches, je l’avais déniché. Et ces jours-ci, je vais fêter un an depuis
    que je travaille dans cette boîte, où l’on m’a reçu à bras ouverts. Je me sens
    comme dans une famille. »


    En effet, dans les
    mois qui ont suivi l’invasion russe de l’Ukraine, des centaines de milliers de
    réfugiés ont franchi la frontière pour chercher refuge. Viktoria, et son petit
    garçon de 10 ans, Kolia, y sont parvenus après un voyage long et angoissant.
    Mais qu’est-ce qu’ils sont parvenus à prendre avec eux en partant de leur
    pays natal ?


    « Vous
    savez, je vous le disais, à l’époque, on ne pensait pas que cette situation
    allait perdurer. Au début de la guerre, je descendais avec Kolia, notre chat et
    notre chien dans les caves de notre immeuble. Ensuite, j’avais renoncé à
    prendre avec moi le chat, il devenait fou dans les conditions d’alors. J’avais
    ensuite renoncé à prendre le chien pour le mettre à l’abri. Et à ce moment-là
    j’avais compris qu’il fallait prendre une décision, qu’il est grand temps de
    quitter le pays avec mon enfant. Il était possible de prendre le train depuis
    Dnipro et Lvov, mais y parvenir n’était pas évident, tout le monde fuyait la guerre.
    J’ai pourtant promis à mon compagnon d’alors de tenter de monter dans un de ces
    trains. J’avais pris deux sacs, deux cartables, l’un pour mon fils, l’un pour
    moi, nos papiers d’identité, un manteau, une paire de jeans, mon ordi portable,
    des victuailles pour la route. C’est tout. Et l’on est parvenu à monter dans le
    train, mais il était bondé. Il y avait des gens partout, assis sur les
    couloirs, dans les toilettes, vraiment partout. Certains jetaient leurs valises
    par la fenêtre pour laisser la place à d’autres gens. C’était comme cela, on
    n’avait pas le choix. »


    Viktoria avait
    quitté alors sa famille, sa maison, son partenaire, son travail, sa vie tout
    simplement. Mais elle fut accueillie à bras ouverts à la frontière roumaine.
    Elle parvint à trouver un logement pour elle et son fils, arrive à reconstituer
    une garde-robe, à se procurer le nécessaire pour survivre au quotidien, et
    finalement elle arrive à trouver un travail. Sa mère, médecin, avait choisi de
    continuer sa vie en Ukraine, àDnipro. Son partenaire de vie, Serghei, avec sa
    fille, Maroussia, ont rejoint sa mère.


    « Petit à
    petit, nous essayons de reconstruire nos vies. Les enfants vont à l’école, font
    du sport, un peu comme s’ils étaient chez eux, en Ukraine. Depuis lors, mon
    partenaire de vie est parvenu à me rejoindre. Et c’est pour la première fois
    que l’on vit comme une famille depuis bien longtemps. Et nous nous sommes
    mariés entre temps. L’on avait déposé nos papiers auprès de l’ambassade, mais
    on désespérait d’attendre. Puis, deux mois après, on a reçu un coup de fil.
    Nous y sommes allés, et nous nous sommes mariés. J’étais un peu abasourdie.
    Pour moi, mariage rime avec fête, vous savez. Et nous étions à la fois heureux,
    mais tristes en même temps de ne pas pouvoir marquer le moment, d’être seuls,
    alors que nos familles, nos amis, tous nos proches étaient bien loin. »


    On demande à Viktoria
    de ses plans d’avenir, si elle désire s’établir pour de bon et faire sa vie en
    Roumanie, et on l’invite de transmettre aussi un message à nos auditeurs.


    « Ecoutez,
    je voulais remercier tous ceux qui se sont investis dans l’aide apportée aux
    réfugiés ukrainiens. Nous sommes bien ici, mais la plupart des ceux que je
    connaisse désirerait rentrer au pays une fois la guerre terminée. Et je sais
    que tout le monde se sent épuisé. Mais il est important à ce que les réfugiés
    qui continuent d’affluer soient aidés, ils en ont besoin. Et j’aimerais
    exprimer toute ma gratitude pour la manière dont nous avons été accueillis,
    pour toute cette générosité. Un grand merci ».


    (Trad. Ionut
    Jugureanu)









  • Viktoria Zhovnovach, din Dnipro, Ucraina

    Viktoria Zhovnovach, din Dnipro, Ucraina

    Viktoria Zhovnovach este un expatriat
    mai aparte. Locuiește în România de un an și vine din Dnipro, Ucraina. A
    studiat acolo microbiologie și virusologie la Universitatea Națională
    Dnipropetrovsk. Are o diplomă în psihologie și studii specializate de
    consultanță în managementul afacerilor. Ca majoritatea compatrioților ei, a
    ajuns în România în martie 2022, la puțin timp după atacarea Ucrainei de către
    armata rusă. Cum a fost acest an pentru ea și ce-și mai amintește despre
    sosirea în România?


    Sincer, mă
    simt de parcă aș fi dormit în tot acest timp, fiindcă înainte aveam o viață
    bună acasă, pot să spun fără să exagerez că aveam tot ce îmi doream – o casă, un
    loc de muncă și tot ce mai visam să am. Eram fericită, dar totul s-a terminat
    brusc, într-o singură zi și așa am ajuns aici. Primul lucru pe care l-am
    remarcat au fost oamenii, începând cu cei de la graniță. Înainte de război nu știam
    absolut nimic despre România. Învățasem la școală la ora de geografie că există
    această țară, dar nimic mai mult. Prima oară am luat legătura cu românii în
    trenul spre București, când încercam să ajung la prietenii unor prieteni pe
    care nu-i cunoșteam personal. Adormisem pe o banchetă și când m-am trezit, am
    găsit lângă mine și băiețelul meu o mulțime de mâncare și de jucării de la
    românii care ni le dăduseră când oprea trenul în stații. Primisem toate aceste
    lucruri de la oameni pe care nici măcar nu i-am văzut. A fost foarte emoționant
    și am început să plâng, fiindcă nu m-am așteptat deloc ca oamenii să fie atât
    de buni. Începând de atunci, toți românii pe care i-am întâlnit au fost
    extraordinari. Nu credeam că oamenii pot fi atât de generoși cu mine, deși eram
    o străină. Acum cred că românii sunt cei mai buni oameni, sunt foarte
    recunoscătoare. Întorcându-mă la sosirea mea în România, inițial plănuiam să
    merg în vizită la sora mea, în Grecia, cu gândul că acesta nu era un război în
    toată regula și că totul se va termina într-un timp foarte scurt. Dar mi-am dat
    seama că rămăsesem fără job și nu voiam să merg la ea, să stau pe o canapea și
    să înnebunesc uitându-mă la știri. Așa că am căutat aici un job, la care am
    ajuns auzind din om în om. M-am angajat în doar trei zile la o firmă unde
    zilele astea împlinesc un an de activitate și unde oamenii sunt deosebiți, mă
    simt ca într-o familie. Așadar, toți cei pe care i-am întâlnit aici au fost
    extraordinari și am doar lucruri bune de spus despre oamenii din România.



    În lunile care au urmat invaziei
    armatei ruse în Ucraina, sute de mii de oameni au asaltat gările și autogările,
    în încercarea de a se salva și de a fugi din calea războiului. Viktoria a ajuns
    în România împreună cu băiețelul ei de 10 ani, Kolia, la capătul unei călătorii
    epuizante către o destinație complet necunoscută și pentru un timp neprevăzut. Ce
    au reușit să ia cu ei la plecare Viktoria și Kolia?


    Așa cum
    ziceam, la acea vreme nu credeam că situația asta va dura mult. Când a început
    războiul, mă refugiam zilnic într-un subsol împreună cu copilul, câinele și
    pisica, apoi am renunțat să mai iau pisica, fiindcă o lua razna în condițiile
    de acolo, apoi am lăsat câinele și în cele din urmă am înțeles că e timpul să
    plec din țară cu copilul. În Ucraina s-au organizat trenuri între Dnipro și
    Lvov și am zis să încerc să plec, pentru că era o mulțime imensă de oameni care
    voiau același lucru. Am promis partenerului meu de atunci că măcar voi încerca
    să mă sui în tren. Am luat un ghiozdan pentru mine și unul pentru fiul meu, am
    luat actele, o haină, o pereche de jeans, mâncare și un laptop. Asta e tot ce
    am luat cu noi. În tren era o mulțime imensă de oameni care ocupau absolut tot
    spațiul, dormeau și pe jos, și în toalete. Nu credeam că într-adevăr vom putea
    pleca și noi cu acel tren supraaglomerat. Mulți dintre pasageri și-au aruncat
    valizele pe fereastră, pentru că au înțeles că aveau de ales între a-și lua
    lucrurile cu ei sau a lăsa locul altor oameni care voiau să se salveze.



    Viktoria și-a lăsat în urmă familia,
    partenerul de viață și a ajuns în România. Aici a primit ajutor încă de la
    graniță, o casă unde a putut locui împreună cu copilul ei, haine, alimente și
    tot ce mai aveau nevoie și un loc de muncă. Mama sa, de profesie medic, a ales
    să rămână în Dnipro și să ajute de acolo rezistența ucraineană. După un timp i
    s-au alăturat și partenerul de viață, Serghei, împreună cu fetița sa, Marusia.


    Încet-încet
    am început să ne reconstruim viețile și să încercăm să trăim așa ca în Ucraina.
    Copiii merg la școală, au și activități sportive acolo, cam cum aveau acasă în
    Ucraina. Între timp a venit și partenerul meu și aici am început să locuim
    pentru prima oară împreună. Peste puțin timp ne-am căsătorit. Nu ne gândeam
    neapărat să facem asta, dar ne-am depus actele la ambasadă și aproape că
    uitasem, când, după două luni, am fost chemați și ne-am căsătorit. Am fost un
    pic confuză atunci, pentru că pentru mine căsătoria înseamnă petrecere. Am fost
    fericiți, dar și triști în același timp, pentru că eram singuri, toată familia
    noastră și toți prietenii erau departe, nu era nimeni împreună cu noi.





    Am întrebat-o pe Viktoria ce planuri
    are, dacă dorește să rămână în România și ce mesaj ar vrea să transmită
    ascultătorilor noștri.


    În primul
    rând, aș vrea să mulțumesc tuturor celor care i-au ajutat pe ucraineni. Suntem
    fericiți că suntem aici, însă majoritatea ucrainenilor pe care îi cunosc vor să
    se întoarcă acasă, fiindcă viețile noastre erau cu adevărat bune. Așadar,
    mulțumim foarte mult pentru sprijin. Știu că toată lumea a obosit – și noi,
    ucrainenii simțim la fel, însă vă rog să nu încetați să ne oferiți ajutorul
    vostru, fiindcă avem foarte mare nevoie de el. Nu vă vom uita și vă vom
    întoarce generozitatea. Încă o dată vă mulțumim foarte mult!