Radio România Internațional

Category: Focus

  • Clinton. Hillary Clinton


    Mandatul lui Hillary Clinton se încheie. Nu cel de preşedinte al Americii, pentru care a candidat acum 4 ani, ci cel de şef al diplomaţiei americane. În anul de graţie 2008, SUA anunţa lumea că un tsunami nedesluşit dar cu semne grave de criză tocmai s-a pornit din bancile sale cele mai mari şi renumite şi va răscoli întreaga lume. Era anul miei de miliarde de dolari scoase din depozitele cele mai adânci şi aruncate pe piaţă, întru salvarea economiei.




    Şocul a fost enorm, nu numai teoria economică a liberei concurenţe s-a zguduit, alături de întreaga societate americană, cu unde de şoc în întreaga lume, dar şi clasa politică din Noul Continent părea debusolată. În 2008, preşedinţia de la Washington părea o sarcină de serviciu destul de confuză în care mulţi ezitau să se implice. Atunci, o serie de personalităţi puternice au înţeles că trebuie răspuns cu inteligenţă şi multă disponibilitate, aproape cu patriotism, la cerinţele continuării vieţii politice. Din partea democraţilor, unul dintre cele două partide care domină, de secole, scena politică americană, s-au detaşat doi politicieni a căror intenţie de a cuceri preşedinţia echivala cel puţin cu o premieră.




    Hillary Clinton şi Barack Obama au intrat în cursa pentru nominalizarea Partidului Democrat din SUA şi oricare dintre ei ar fi câştigat alegerile am fi avut în fruntea puternicului stat fie prima femeie, fie primul cetăţean de culoare. Toate acestea au fost constatări ale specialiştilor, istoricilor sau statisticienilor pentru că americanii obişnuiţi, sub presiunea uriaşă a vremurilor de criză au văzut în cei doi politicieni lideri puternici în momente nu numai dificile dar şi ciudate. Barack Obama, cel care a câştigat atât nominalizarea democraţilor cât şi şefia statului, tocmai a fost instalat pentru un al doilea mandat, cucerit fără mari emoţii. Iar Hillay Clinton, contracandidatul său la nominalizare dar partener esenţial în campania prezidenţială, încheie un mandat exemplar în fruntea diplomaţiei americane. Am putea spune că pentru prima se vorbeşte atât de mult şi chiar frumos despre finalizarea unui astfel de mandat, funcţiile guvernamentale având încărcătura lor birocratică care nu lasă prea mult loc momentelor festive.




    Hillary Clinton nu este doar o fostă posibilă femeie prima preşedintă a SUA şi nici doar soţia unui fost preşedinte american. Nu s-a mulţumit cu savoarea vieţii de Primă Doamnă şi nici nu s-a lăsat doborâtă de încărcătura negativă uriaşă a aceleiaşi poziţii. Întotdeauna a fost apreciată ca o personalitate puternică, un profesionist renumit în drept şi un lider eficient încât preşedintele Clinton putea să fie Bill, cum a şi fost, dar şi Hillary, cum s-ar fi putut întâmpla. A fost să fie secretar de stat şi performanţa sa în această poziţie va aduce multe analize şi dezbateri în viitor. Politica smart power anunţată de preşedintele Obama la preluarea mandatului său o caracterizează foarte bine şi pe Hillary Clinton, cea care a derulat activitatea diplomatică americană sub acest steag al prevalenţei inteligenţei asupra tradiţionalelor măsuri de forţă. Ultimele sale luni de mandat au fost umbrite de evenimentele sângeroase din oraşul libian Benghazi cărora le-a căzut victimă ambsadorul american. A fost un moment care, în alte vremuri, ar fi putut duce la o escaladare a conflictului soldată cu şi mai multe victime, violenţe şi suferinţe. America a făcut dovada, în acest caz da şi în anii de când revoluţiile arabe schimba faţa omenirii, de o raţiune de mare inteligenţă, care ne obligă pe toţi să gândim ca oameni ai secolului XXI, care au învăţat din greşelile trecutului dar au şi o perspectivă mult mai umană pentru viitor.

  • Marşarierul – o nouă viteză a integrării europene


    În urmă cu destui ani, integrarea europeană funcţiona atât de bine că fruntaşii ei se gândeau cum să ajungă şi mai departe pe acest drum, fără să îi mai aştepte pe ezitanţi, sceptici sau estici. A fost lansată ideea Europei cu mai multe viteze, în care codaşii nu mai sunt aşteptaţi — poate nici ajutaţi — iar cei care vor şi pot să adâncească procesul, să îl ducă pe noi culmi de cooperare, să nu fie limitaţi de mecanisme sau politici comunitare. În acest entuziasm integrator şi comunitar, s-a observat, dar cu titlu amuzament, că Uniunea Europeană nu are proceduri pentru situaţia în care cineva vrea să iasă pur şi simplu din această organizaţie. Desigur, cine şi-ar fi dorit aşa ceva, când participă la un proces ce constituie un model de succes de convieţuire şi dezvoltare?


    În vremuri mai recente, conglomeratul european a cunoscut fenomene ce nu păreau posibile înainte de declanşarea americană a crizei, în 2008. Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie ocolită de efectele evoluţiilor de dincolo de Atlantic dar, trăgând prea devreme o linie de bilanţ, a fost foarte afectată de criza ce s-a dovedit a fi mondială, până la urmă. Grecia a devenit un caz, un fenomen intern al Uniunii Europene ale cărui implicaţii continentale încă nu le observăm pe de-a întregul. Şi criza pe tărâm european nu se limitează la contemporana Eladă şi nici măcar la limesul mediteranean. Să se fii transformat criza americană din 2008 într-o complicaţie pur europeană, cu cauze şi efecte din UE? Altfel spus, termenul de negativă, care se aplică la creştere pentru a masca o scădere, poate fi alăturat şi integrării pentru a desemna posibilele intenţii de a nu mai participa la idealurile comunitare, un fel de dez-integrare. Marea Britanie s-a alăturat târziu Comunităţilor europene, şi asta după ce a încercat să construască o alternativă, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb.


    În aceste zile se împlinesc chiar patru decenii de la aderarea la organizaţia europeană a trei ţări, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, ce păreau hotărâte să se limiteze la liber schimb, fără interes pentru piaţa comună sau, Doamne fereşte, moneda comună. Când euro a devenit realitate, Danemarca şi Irlanda s-au alăturat acestei evoluţii excepţionale, în timp ce Marea Britanie şi-a continuat drumul aparte. Declaraţiile recente ale premierului guvernului Reginei şi a altor responsabili de la Londra nu ar trebui să uimească. Pe de o parte, este dreptul fiecărui stat membru să se exprime asupra oricărui aspect al vieţii comunitare, inclusiv să decidă separarea drumurilor, iar pe de altă parte, criza europeană şi efectele ei pare să dea dreptate Londrei în politica sa de opinie separată ori de câte ori are ocazia. Dacă ameninţarea cu referendumul britanic în problema apartenenţei la Uniunea Europeană este o idee populistă, veche şi neinspirată, în rest, orice măsură de maximizare a efectelor pozitive ale acestei apartenenţe merită o atenţie detaliată. Dintr-o dezbatere pe adevăruri rostite cu voce răspicată se câştigă mereu mai mult decât dintr-o atitudine inertă, de care oricum Marea Britanie nu a dat dovadă. Poate că asistăm la naşterea unei noi viteze a integrării europene, cea a marşarierului, a mersului înapoi, de întoarcere de pe drumuri care nu se dovedesc a fi cele mai bune opţiuni. Nu întotdeauna scepticismul înseamnă refuz sau negaţie, poate reprezenta şi dorinţa unei evoluţii altfel decât am fi crezut cu toţii că este bine.

  • Altă furtună, alt deşert


    Să fi început, odată cu acest an şi cu intervenţia Franţei în statul african Mali, o fază nouă în lupta internaţională împotriva terorismului? Şi Africa şi Franţa au o lungă tradiţie comună evenimentelor sângeroase, a războaielor fără milă, mai ales în spaţiul fostelor colonii, Franţa a intervenit militar de mai multe ori, începând din 1960, pentru a pune capăt unor conflicte cu multe victime civile, în situaţii grave. Puţine sunt, însă, situaţiile în care finalul fericit s-a petrecut instantaneu şi cu pierderi nesemnificative. De cele mai multe ori se ştie când astfel de operaţiuni au început, de obicei cu o aterizare sau debarcare de forţe, dar nu se ştie cu exactitate când s-au încheiat sau chiar dacă s-au încheiat. Acşiunea franceză din Mali nu urmează un traseu clasic, în care se ia o decizie formală de conformitate cu reglementările intzernaţionale, dacă nu chiar de la ONU, ci a funcţionat în virtutea unor înţelegeri şi mai ales practici care leagă Franţa şi alte foste metropole de statele africane care, multe dintre ele, încep să sărbătorească o jumătate de secol de independenţă. De aici încolo, nu va mira pe nimeni dacă acest prim pas francez va căpăta o dimensiune europeană, prin implicarea şi participarea şi a altor state partenere din Uniunea Europeană. În linii mari, situaţia ne aminteşte de operaţiunea Furtună în deşert” în care ţări dintre cele mai diverse, mari puteri occidentale dar şi vecini arabi ai Kuweitului, au format o coaliţie care a intervenit când Saddam Hussein a crezut că Irakul poate ocupa pur şi simplu micul dar bogatul emirat din Golf.




    Susţinerea oficială pentru demersul francez din Mali a venit de la început din partea partenerilor europeni. De asemenea, s-a implicat concret o organizaţie specială, numită CEDEAO. Organizaţia economică a ţărilor din Africa de Vest, după numele său complet, are în prezent 15 membri şi a apărut în 1975. Inspiraţia vine clar de la Uniunea Europeană şi predecesoarea sa, Comunitatea europeană. Constantând o serie de asemănări de vecinătate dar şi o comuniune de limbă franceză, statele membre au constituit această organizaţie care nu numai că a supravieţuit dar a fost invocată de mai multe ori în ultimele decenii, mai ales când era vorba de intervenţia în cazul scăpării de sub control a unor conflicte interne. Aşa cum s-a constatat şi în aceste zile, în Mali, organizaţia economică CEDEAO nu are probleme în a mobiliza trupe proprii pentru a constitui o forţă de interpunere în cazul acestor conflicte militare din cuprinsul său. De altfel, putem afla în istoria recentă, în septembrie trecut, mai exact, o decizie de a constitui această forţă care să intervină în Mali dar concretizarea acţiunii a fost mereu amânată, până când acţiunea franceză a accelerat situaţia.




    Situaţia din Mali mai comportă şi o altă specificitate. Dacă, de obicei, era vorba de lovituri de stat, tentative de astfel de acţiuni sau rebeliuni ce vizau puterea dar degenerau în masacre, acum apare spectrul fundamentalismului islamic. Rebelii care au destabilizat situaţia din Mali sunt adepţi sau apropiaţi ai terorismului fundamentalist astfel că un conflict din graniţele statului are rezonanţe peste tot unde se poate ivi terorismul islamist. Un prim efect nu a întârziat să apară şi ne referim, desigur, la luarea de ostatici din Algeria. Este o reacţie clară, care înătură orice umbră de îndoială asupra caracterului revoltei din Mali. În plus, acest răspuns terorist stimulează răspunsul internaţional, transformând solidarizarea în implicare directă. Alarma internaţională şi vigilenţa antiteroristă, care oricum nu slăbiseră în ultimul timp, sunt reactivate ca urmare a acţiunii din Mali.

  • Democraţia în Libia

    Democraţia în Libia


    Ninte cu un an, dictatorlu libian Muammar Al Gaddafi făţea eforturi fandastiţe şi sândziroase tra să mai acaţâ ninca unâ dzuâ di 1 agheazmăciune. Eara data emblematică a existenţâl’ei a lui, dzua di-tru anlu 1969 în care, la 27 di an’i, conduţea un grup di militari ţi deadirâ goada di stat contra a monarhului din frâmtea a Libil’ei, tru elipsea aţistui. Di-tru aţel momentu acâţă unâ spirală ale creaştire a putearil’ei a tinirului ofiţer până la cote extreme. Eara chirolu a liderilor naţionalişti arab’i ţi, di pi poziţii di forţă, promitea puterea a populilor ţi li conduţea. Mulţâ di el’i colabora dipustres (strânsu) cu Uniunea Sovietică şi statile comuniste, şi ţânea tutnâoarâ suţitatea capitalistă tru suţatâ.


    Practic, niţiunâ di mările state arabe nu ascăpăt di aestu model iară aţea ţi si feaţe în timpul a primuvearâl’ei arabâ”, arhiusitâ în Tunisia, fu tamam darea lanâparte aţistor stări di faptu, darea lanâparte a liderilor istoriţi şi autoritari, adevărate mituri intangibile, di la conduţirea a statilor a lor. Putem s-dzţim că proţeslu arhiusit în Tunisia nu si bitisi cu Gaddafi, în Libia, şi continuă unâ turlie i altâ în Siria. Dictatorul libian fu data lanâparte relativ agho’na di unâ revoltă populară susţânută pi faţă di puterile europeane şi forţile NATO. Anlu tricut, pi 20 octombriu, Gaddafi insuşi cade întru mâna a rebil’ilor şi easte linşat pur şi simplu, ca tru alte exemple istoriţe di dictatori cădzuţ întrumân’ile a popolului obligat până atumţea să îl’i aduleadzâ.


    După vizionarea schenilor terifiante di-tru chirolu cu acâţarea v’iu al Gaddafi şi a îndilungatâl’ei expunire a corpului, Libia inşi tru şcurto chiro di-tru din atenţie. Easte ndreptu, situaţia din Siria evoluă di unâ ahtare manieră că li înlocui în atenţia publică mondială Libia şi alte hâbări dispre continuarea revoluţiilor democratiţe din lumea arabă. Anlu aestu, data di 1 septembriue easte gulită total di conţânut trâ libian’i, easte prima dată cându aţistă zi va sâ treacâ fără Gaddafi şi fără importanţa pi care aestua l’i-u avea ataşatâ. Anlu aestu, Libia va u treacâ dzua di 1 septmebriu cât si poate di cama di aradâ. Ma multu, va sâ aibâ un parlamentu aleptu, unâ adunare reprezentativă a cetăţean’ilor a l’ei.


    La un mes di la aleadzirile di-tru 7 alonar, Congresul Gheneral Naţional îsi constitui şi u priluă putearea în Libia di la Consiliul Naţional di Tranziţie, ţi conduse ţara di la căderea al Gaddafi şi başi di ninte di aestu evenimentu, cându alupta trâ darea lanâparte a dictatorului libian. Trâ prima oarâ tru aestu crat arab di-tru nordul ale Africâ putearea easte transferată di la un diţânător la altul în mod paşnic. Ma multu, aţel’i ţi priloarâ putearea suntu 200 di aleptâ a popolului, votaţ di libian’i cât si poate di democratic tru aţiste condiţii di consolidare a libertatil’ei în patrida lor. Congresul Gheneral Naţional, adunarea alepţâlor a farâl’ei libianâ, şi-aleapse ca prişeadinte un cunoscut opozantu a reghimului Gaddafi şi, câte nheamâ, va sâ lipseascâ să raspundă a aştiptărilor extrem di importante dinintea a cure si află, trâ democratizarea şi evoluţia v’initoare a Libil’ei.


    În ciudia a situaţil’ei extrem multu mintitâ în care si afla amuşi un an, evoluţia democratică a Libil’ei poate sibâ considerată unâ di aţeale ma bunile, fără ezitări, fără convulsii ică surprize, fără vehicularea unor formule ciudioase. Si m’earse pi calea a consolidaril’ei ale puteare democraticâ, pri-tru consumarea tru niţe un an a interimatlui a Consiliului di tranziţie, şi accentul pi rolul a instituţiilor aleapte a statului libian. Succesul a unui ahtare proces într-un stat asociat cu violenţa şi arbitrariul poate sâ si constituie ca iurnecă trâ alante state arabe aflate în duriroase căftări a unei banâ normalâ, care să permită progresul şi democraţia tru suţităţile recentu eliberate di cordzâle şi hamurile a unor reghimuri totalitare.

    12.aug.2012,