Economia planificată a fost o realitate a socialismului. Gânditorii economiei planificate aveau ambiţia de a înlătura neajunsurile economiei liberale de piaţă, considerată fundamentul inegalităţilor sociale şi al exploatării. Pe hârtie, totul era în regulă pentru pleiada de adepţi ai planificării şi se credea că, în practică, schimbând ordinea politică şi forma de proprietate, funcţionarea ei va urmări un scop nobil: repartizarea mai justă a venitului naţional.
Dar departe de a fi o formă superioară, teoria planificată în economia reală a însemnat o scădere a tuturor parametrilor. Şi nu a fost vorba doar despre economiile statelor foste socialiste. După cel de-al doilea război mondial, forme de dirijism aplicate în Marea Britanie, Franţa, Italia şi alte ţări au dat rezultate slabe şi au trebuit abandonate. Una dintre explicaţii a fost eficienţa foarte scăzută şi lipsa de responsabilitate a celor numiţi la conducerea unităţilor productive.
În România, eficienţa economică foarte mică a fost mai vizibilă atunci cînd, la jumătatea anilor 1960, a început o politică de investiţii pentru dezvoltarea industriei. De planificarea economică se ocupa Comitetul de Stat al Planificării, organism care avea drept de control asupra întregii activităţi economice împreună cu ministerele de resort. În teorie, economia planificată cerea ca statul să se implice activ, însă în practică existau instituţii paralele care adesea se stînjeneau reciproc în decizii, ceea ce a mărit ineficienţa. Maxim Berghianu, în 2002, povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română un caz din atâtea altele de ineficienţă economică şi risipă de timp şi resurse, şi anume Combinatul Siderurgic Galaţi, construit între 1965 şi 1967:”Fiind la Comitetul de Stat al Planificării, mi-am dat seama că acolo se creează o gaură enormă şi am luat personal platforma Galaţi, am luat toţi miniştrii care aveau legătură cu siderurgia începând cu energia, cu metalul, cu construcţiile de maşini, cu materialele de construcţii. Acolo era un sistem de comandament, lunar, cu constructorul, cu producătorii de utilaje, de materiale, şi mergea un viceprim-ministru care stabilea ce trebuia făcut până luna viitoare. Nu ştiu cum s-a întâmplat că viceprim-ministrul nu a venit cu mine şi eu m-am dus cu acordul lui Ceauşescu acolo şi am luat procesele verbale unde se consemnau analizele şi ce se stabileşte. Am văzut că semănau de la lună la lună. Aceleaşi probleme, aceleaşi termeni, nu era nimeni tras la răspundere. Şi pe urmă se încheia cu o masă festivă până luna viitoare. Şi lucrurile mergeau cum mergeau. Văzând asta, când au venit toţi miniştrii, i-am găsit la sala de şedinţe şi zic să mergem întâi să facem o vizită pe tot şantierul şi pe urmă ne adunăm în şedinţă. A durat o zi întreagă, cam vreo 12 ore, fără pauze, am mers pe jos. Mă rog, nu spun că după asta unii miniştri nu au mai venit la lucru o zi-două, că ăla a făcut bătături, că ăla a făcut arsuri.”
Aceleaşi probleme se repetau, aceleaşi termene se stabileau şi nu se respectau şi nimeni nu răspundea deoarece pe funcţiile executive erau oameni numiţi pe criterii politice. Rezultatul nu putea fi decât unul negativ. Berghianu recunoaşte că o parte din vină o purta conducerea economiei planificate de atunci: ”Dar noi am şi greşit la CSP. N-am fost maeştri. Prea am permis fărâmiţarea investiţiilor. Toţi, lacomi de investiţii cât mai multe, doreau să înceapă cât mai multe obiective. Asta era o boală generalizată, mai ales în chimie, în metalurgie, construcţiile de maşini, unde se dăteau bani cu carul. Că cele mai multe fonduri le mâncau ăştia, energia, metalurgia, construcţia de maşini şi chimia. Aproape trei sferturi din investiţiile din ‘65-’75 s-au dus preponderent către aceste ramuri. Şi nu se făcea pregătirea investiţiilor. Deşi aveam plan cincinal defalcat pe ani, şi puteau să înceapă proiectarea, să fie gata proiectele şi documentaţia, nu se făcea nimic. Când ne-am dat seama, am tras linie: miliarde care nu produceau şi stăteau în stocuri de utilaje, care, multe din import sosite, se degradau. Şi construcţia nu era gata, ca să le pună în funcţie, să producă. A fost o ineficienţă groaznică, mai ales în primul cincinal, în ‘66-‘65-’70. Pentru cincinalul următor, am stabilit nişte reguli mai draconice, nu mai permiteam să înceapă investiţia într-o ramură dacă nu erau terminate obiectivele. Am dat bani pentru teminare, pentru punere în funcţie. Şi a fost şi cu risipă de muncă şi de fonduri toate astea se repercuta în ineficienţă, în faptul că nu produceau şi nu creau venit naţional. S-au pus în funcţie, treptat, noi cu astea puteam trata foarte serios cu partenerii, că ei nu aveau industria asta de tăblărie şi de oţeluri speciale pe care o aveam noi.”
Deşi unele dificultăţi au fost depăşite, realizarea multor investiţii a fost făcută cu întârziere, iar eficienţa scăzută a continuat să fie una dintre bolile cronice ale sistemului. Producţia industrială pe stoc, cu mari costuri de producţie şi de energie, a contribuit, de asemenea, la o eficienţă scăzută a unei economii centralizate, realitatea din teren fiind cu totul diferită faţă de raportările ajunse pe birourile conducătorilor comunişti.
(Steliu Lambru)