Category: The History Show

  • Planificarea în economia comunistă


    Economia planificată a fost o realitate a socialismului. Gânditorii economiei planificate aveau ambiţia de a înlătura neajunsurile economiei liberale de piaţă, considerată fundamentul inegalităţilor sociale şi al exploatării. Pe hârtie, totul era în regulă pentru pleiada de adepţi ai planificării şi se credea că, în practică, schimbând ordinea politică şi forma de proprietate, funcţionarea ei va urmări un scop nobil: repartizarea mai justă a venitului naţional.





    Dar departe de a fi o formă superioară, teoria planificată în economia reală a însemnat o scădere a tuturor parametrilor. Şi nu a fost vorba doar despre economiile statelor foste socialiste. După cel de-al doilea război mondial, forme de dirijism aplicate în Marea Britanie, Franţa, Italia şi alte ţări au dat rezultate slabe şi au trebuit abandonate. Una dintre explicaţii a fost eficienţa foarte scăzută şi lipsa de responsabilitate a celor numiţi la conducerea unităţilor productive.





    În România, eficienţa economică foarte mică a fost mai vizibilă atunci cînd, la jumătatea anilor 1960, a început o politică de investiţii pentru dezvoltarea industriei. De planificarea economică se ocupa Comitetul de Stat al Planificării, organism care avea drept de control asupra întregii activităţi economice împreună cu ministerele de resort. În teorie, economia planificată cerea ca statul să se implice activ, însă în practică existau instituţii paralele care adesea se stînjeneau reciproc în decizii, ceea ce a mărit ineficienţa. Maxim Berghianu, în 2002, povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română un caz din atâtea altele de ineficienţă economică şi risipă de timp şi resurse, şi anume Combinatul Siderurgic Galaţi, construit între 1965 şi 1967:”Fiind la Comitetul de Stat al Planificării, mi-am dat seama că acolo se creează o gaură enormă şi am luat personal platforma Galaţi, am luat toţi miniştrii care aveau legătură cu siderurgia începând cu energia, cu metalul, cu construcţiile de maşini, cu materialele de construcţii. Acolo era un sistem de comandament, lunar, cu constructorul, cu producătorii de utilaje, de materiale, şi mergea un viceprim-ministru care stabilea ce trebuia făcut până luna viitoare. Nu ştiu cum s-a întâmplat că viceprim-ministrul nu a venit cu mine şi eu m-am dus cu acordul lui Ceauşescu acolo şi am luat procesele verbale unde se consemnau analizele şi ce se stabileşte. Am văzut că semănau de la lună la lună. Aceleaşi probleme, aceleaşi termeni, nu era nimeni tras la răspundere. Şi pe urmă se încheia cu o masă festivă până luna viitoare. Şi lucrurile mergeau cum mergeau. Văzând asta, când au venit toţi miniştrii, i-am găsit la sala de şedinţe şi zic să mergem întâi să facem o vizită pe tot şantierul şi pe urmă ne adunăm în şedinţă. A durat o zi întreagă, cam vreo 12 ore, fără pauze, am mers pe jos. Mă rog, nu spun că după asta unii miniştri nu au mai venit la lucru o zi-două, că ăla a făcut bătături, că ăla a făcut arsuri.”





    Aceleaşi probleme se repetau, aceleaşi termene se stabileau şi nu se respectau şi nimeni nu răspundea deoarece pe funcţiile executive erau oameni numiţi pe criterii politice. Rezultatul nu putea fi decât unul negativ. Berghianu recunoaşte că o parte din vină o purta conducerea economiei planificate de atunci: ”Dar noi am şi greşit la CSP. N-am fost maeştri. Prea am permis fărâmiţarea investiţiilor. Toţi, lacomi de investiţii cât mai multe, doreau să înceapă cât mai multe obiective. Asta era o boală generalizată, mai ales în chimie, în metalurgie, construcţiile de maşini, unde se dăteau bani cu carul. Că cele mai multe fonduri le mâncau ăştia, energia, metalurgia, construcţia de maşini şi chimia. Aproape trei sferturi din investiţiile din ‘65-’75 s-au dus preponderent către aceste ramuri. Şi nu se făcea pregătirea investiţiilor. Deşi aveam plan cincinal defalcat pe ani, şi puteau să înceapă proiectarea, să fie gata proiectele şi documentaţia, nu se făcea nimic. Când ne-am dat seama, am tras linie: miliarde care nu produceau şi stăteau în stocuri de utilaje, care, multe din import sosite, se degradau. Şi construcţia nu era gata, ca să le pună în funcţie, să producă. A fost o ineficienţă groaznică, mai ales în primul cincinal, în ‘66-‘65-’70. Pentru cincinalul următor, am stabilit nişte reguli mai draconice, nu mai permiteam să înceapă investiţia într-o ramură dacă nu erau terminate obiectivele. Am dat bani pentru teminare, pentru punere în funcţie. Şi a fost şi cu risipă de muncă şi de fonduri toate astea se repercuta în ineficienţă, în faptul că nu produceau şi nu creau venit naţional. S-au pus în funcţie, treptat, noi cu astea puteam trata foarte serios cu partenerii, că ei nu aveau industria asta de tăblărie şi de oţeluri speciale pe care o aveam noi.”





    Deşi unele dificultăţi au fost depăşite, realizarea multor investiţii a fost făcută cu întârziere, iar eficienţa scăzută a continuat să fie una dintre bolile cronice ale sistemului. Producţia industrială pe stoc, cu mari costuri de producţie şi de energie, a contribuit, de asemenea, la o eficienţă scăzută a unei economii centralizate, realitatea din teren fiind cu totul diferită faţă de raportările ajunse pe birourile conducătorilor comunişti.

    (Steliu Lambru)

  • Românii şi Comuna din Paris


    Doctrina politică creştin-democrată are în România o istorie scurtă, caracterizată mai degrabă prin perioade mari de absenţă şi printr-o asumare redusă de către electorat a valorilor sale. Pentru aceasta există mai multe explicaţii. Prima este că democraţia creştină are puternice rădăcini în spaţiul catolic, occidental, unde a şi apărut în ultimul sfert al secolului al 19-lea, iar România este o ţară majoritar ortodoxă. A doua explicaţie este că regimul comunist a anihilat creştin-democraţia ca ofertă politică şi societală după 1945, aşa cum a făcut cu toate celelalte doctrine. Iar a treia ţine de reconstruirea politicii după 1989, când opţiunile politice şi cele economice s-au îndreptat mai degrabă către protecţia socială şi implicarea puternică a statului în societate. În România, dispariţia conservatorismului politic după 1918 a lăsat locul liber mai degrabă partidelor populiste, creştin-democraţia constituindu-se relativ târziu ca ofertă de centru-dreapta a Partidului Naţional Ţărănesc, format în 1926.





    Academicianul Gabriel Ţepelea are 95 de ani şi a fost condamnat de regimul comunist, ca membru PNŢ, la 6 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. În 2003, el mărturisea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că a fost printre cei care au făcut ca democraţia-creştină să însemne renaşterea României după 1945: ”Orientarea creştin-democrată a PNŢ-CD datează încă din anii 1930-’38, când liderii partidului, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au sintetizat gândirea politică în patru puncte: patriotism luminat, democraţie autentică, morală creştină şi dreptate socială. Generaţiile mai noi nu au făcut decât să accentueze cele două sintagme, morala creştină şi democraţia adevărată, în condiţiile dramatice de după cel de-al doilea război mondial. În 1947, tineretul naţional-ţărănesc a organizat, prin mine, la Ateneul Român, un ciclu de conferinţe pe aceste teme, sub egida ”problemele timpului.” Conferinţele au fost publicate atunci, dar în urma desfiinţării partidului în iulie 1947, broşurile au figurat în cataloagele bibliotecilor la fondul special, adică accesibil doar celor cu aprobare specială. Acest început de democraţie creştină, vizat de tineretul acelor vremi, a stat la baza înscrierii PNŢ de către Corneliu Coposu, în 1987, în Internaţionala Creştin Democrată.”





    Tinerii ţărănişti au trecut la lucru şi au publicat broşuri de doctrină creştin-democrată. Ion Miclea scria ”Elemente de politică creştină”, Coriolan Gheţea se oprea asupra unei ”Introduceri la omul nou”, iar Gabriel Ţepelea semna două broşuri: ”Problema omului în societatea românească” şi ”Noi aspecte ale problemelor ţărăneşti”. Efervescenţa reconstrucţiei postbelice era în toi şi îi cuprinsese mai ales pe tineri. Gabriel Ţepelea:”Cele 10 broşuri de orientare creştin-democrată, apărute la începutul anului 1947, situau pe primul plan reconstrucţia morală a României, având ca punct de plecare problema omului. Problema omului şi înlocuirea sintagmei de ”clasă ţărănească” din perioada generaţiei Răducanu, cel mai important dintre economişti, cu una mai apropiată de realitate, aceea de ”pături ţărăneşti.” De ce această înlocuire? Fiindcă în lumea satelor de atunci, de după 1944, existau diferenţe notabile între proprietarii cu 50 de hectare, cei cu 10 hectare sau mai puţine, până la simplii pălmaşi. Ori, o formulare cu caracter de generalitate, ”clasă ţărănească”, era clar că nu putea duce la soluţii practice, la soluţii diferenţiate, pe tip de proprietate.”





    În 1987, reîncepea istoria creştin-democraţiei române într-o cvasi-ilegalitate. Imediat după căderea regimului Ceauşescu în 1989, PNŢCD şi-a asumat misiunea refacerii democraţiei societăţii pe principii creştine. Accentul era pus pe recuperarea dimensiunii individuale a omului, aproape distrusă de colectivism. Gabriel Ţepelea, unul dintre doctrinarii creştin-democraţiei române, a sintetizat ce a însemnat aceasta: /”Implicaţiile în plan politic ale gândirii creştin-democrate sunt deosebite. Considerând omul o creaţie a divinităţii, considerând raporturile dintre oameni guvernate de morala creştină, democristianismul combate xenofobia, atribuind tuturor etniilor dreptul la o viaţă spirituală şi materială egală cu acea a populaţiei majoritate, combate preponderenţa unei clase şi lupta de clasă, preconizează respectul reciproc dintre persoane şi dintre grupuri sociale şi, bineînţeles, se ridică împotriva corupţiei, la orice nivel. Gândirea creştin-democrată neagă atotputernicia liberalismului sălbatic, dar şi pe aceea a etatismului socialist, stăvilind atât revărsarea necontrolată a individualismului, cât şi aceea a statului-buldozer, care transformă insul într-un număr oarecare, umilind demnitatea umană. În esenţă, morala creştină se constituie într-un cod menit să filtreze legislaţia politică, economică şi socială, pe criterii de responsabilitate şi omenie. Ea pune accentul pe ridicarea calitativă a omului, pe solidaritate, toleranţă, dialog, pluralism, creativitate şi subsidiaritate.”





    Istoria creştin-democraţiei române a intrat din nou într-o perioadă de pauză după anul 2000. Ea însă poate continua atît timp cât valorile sale rămân valabile pentru români.

    (Steliu Lambru)