Tag: actor

Primiți, la început de sezon estival, inviția de a face împreună o incursiune radiofonică în inima satului românesc arhaic! Ghid este Jeno Major, actor la Teatrul pentru Copii și Tineret Gong din Sibiu. Pasionat de fotografie, în timpul liber străbate țara în lung și în lat, pentru a surprinde oameni și peisaje care îți taie răsuflarea.

“S-a întâmplat acum 8 ani de zile, pur și simplu, deodată. Am fost un pescar înrăit și, după ce m-am lăsat de pescuit, mi-am schimbat viața, am început cu fotografia. Acum, am început să integrez și oameni în peisaj, că dau mai multă viață cadrului, sfătuit și de Sorin Onișor, bun prieten de-al meu, la care am fost la workshop la începuturi și de la care am învățat foarte multe. În primul rând, relația cu oamenii, că mie îmi era frică să fotografiez oameni, de aia făceam doar peisaje… relația cu oamenii este destul de grea, după cum bine știți, dar el avea un dar, de fapt, îl are și acum – să interacționeze cu oamenii, în câteva secunde intra în sufletul omului și am încercat să învăț de la el câte ceva și cu timpul am ajuns și eu să să fotografiez oameni, să includ oameni în peisajele mele, să le dea viață cum zicea și el, că zicea că sunt seci fără oameni. Și așa am început să cunosc viața de la sat și să fac fotografie etnografică. Neavând neamuri la țară, copil fiind, n-am avut contact cu animale, cu rustic, arhaic, rural, sate. Acum am ocazia să fac asta prin fotografie. Nu-mi place lumea multă, nu-mi place balamucul, nu-mi place aglomerația. De aceea, mă refugiez de câte ori pot pe dealuri, în natură. Mi-au plăcut natura și drumețiile de mic și asta fac și acum, în limita timpului liber.”

Răsărituri sau apusuri de soare pe după creste, ceața ridicându-se deasupra unui sat, copaci singuratici, oameni care cosesc, o bătrână care cară lemne, un cioban care coboară cu oile, o vacă pe o culme, meserii uitate… toate spun, prin intermediul fotografiilor lui Jeno Major, povestea unor locuri din România profundă, necunoscute, unele, nici chiar românilor.

“Mai avem încă, față de alte țări din Europa și nu numai, din toată lumea, arhaicul ăsta, tradiția, portul popular, biserică, brișcă, căruță, fân… în alte țări nu se mai regăsesc aceste lucruri. Mă întreabă oamenii străini, când văd căpițele de fân în fotografiile mele, ce sunt alea. Ei n-au mai văzut așa ceva de sute de ani. Mă întreabă dacă locuiesc oameni acolo. În asta constă arhaicul și tradiția românească. Avem, încă, sate uitate de lume prin Apuseni, mai ales, unde te poți întoarce cu sute de ani în urmă. Dacă faci o fotografie acolo, nu poți să o datezi în timp. Cel mai fain loc care îmi place cel mai mult în România, ca fotografie de peisaj și nu numai, cum am zis și fotografie etnografică, e Fundătura Ponorului din Munții Șureanu. Acolo poți să mergi de zeci de ori, de sute de ori și de fiecare dată situația-i alta. Cețuri, aburi, brumă, căpițe fumegând, oameni cu animale la fiecare întoarcere, la fiecare colț… după fiecare stâncă există câte un subiect de de fotografiat. E unul dintre cele mai cele mai frumoase locuri după mine din România… Căruța cu fân, bivoli care trag la un jug, țăranul îmbrăcat popular, ospitalitatea pe care sătenii o au și care locuiesc în satele astea mai retrase, mai în munți, care n-au drumuri de acces foarte bune la ele… Acolo lumea e mai smerită, mai aproape de Dumnezeu și mai credincioasă, mai bună la suflet… Știți cum e lumea la sat ! De aceea vin străinii, că nu găsesc în altă parte așa ceva. La ei a fost de mult, doar stră, străbunicii lor au prins așa ceva cu 200-300 de ani în urmă. Noi mai avem, încă, lucrurile astea.”

Fundătura Ponorului revine mereu în poveștile lui Jeno Major. Însă – spune el – fără a pretinde că este buricul pământului, toată România aceasta arhaică, tradițională este extraordinară. Iar țăranii care o populează, oameni în vârstă, au acea ospitalitate, deschidere și căldură sufletească atât de rară în lumea de astăzi.

“Pot să-mi aduc aminte de o bătrânică din Maramureș, de 92 de ani. Cred că s-a dus, săraca, cu siguranță s-a dus, că asta a fost la începuturile mele în ale fotografiei acum 6-7 ani și nu știu dacă mai trăiește… Am fost la dânsa și lucra într-o casă de chirpici, cu pământ pe jos. Avea doar un bec care atârna din tavan cu un ziar îngălbenit în jurul lui, o masă și un pat. Pe masa aia era o coajă de pâine… Era ca o scenă de film, era ceva fantastic. Lumina bătea pe geam pe fața ei, ea stând pe pat. Era un cadru nemaipomenit! Prima dată, am stat de povești, mi-a spus toată povestea vieții ei, a copiilor ei, a nepoților plecați în străinătate, că trebuie să te împrietenești cu omul și, după aceea, în 5-10 minute oricum un om de la sat ți se deschide, e ca o carte deschisă, îți povestește imediat totul și îți oferă totul. Asta vroiam să spun, de fapt, că femeia asta, bătrânica asta, când am plecat de la ea, avea șase ouă sub cloşcă, singurele, cred că altceva nu mai avea în casă, singurul ei aliment, de care s-a lipsit și mi le-a dat mie. Eram mai mulți fotografi, n-am vrut să luăm, dar nu ne-a lăsat, până n-am plecat cu ouăle alea și altele…”

Cunoscătorii spun că fotografiile lui Jeno Major nu sunt simple peisaje ori simple portrete, ci mărturii valoroase despre o lume care dispare, treptat, în malaxorul modernității. O confirmă chiar el:

“Din păcate, da, cred că în ritmul în care merg lucrurile, în cred încă o generație-două maxim tot arhaicul și tradiționalul ăsta o să dispară, pentru că sunt mulți plecați din toată țara, din Maramureș, Bucovina, Transilvania, de peste tot. Dacă vorbești cu oameni de la sat, nu există ca dintr-o familie să nu fie plecat cel puțin un membru – un copil, un nepot, un frate – în străinătate și se întorc de acolo cu o fărâmă, un dram de bani, cât or câștiga ei câți ani stau pe acolo să câștige ceva bani, și dărâmă frumusețe de case pe care le au și construiesc niște… ce să zic?… kitch-uri. E incredibil ce se întâmplă și casele tradiționale dispar, din păcate. Ar trebui cumva, nu știu, făcut ceva în sensul ăsta, să le păstrăm, dar nu știu cum s-ar putea face asta.”

Să ne bucurăm cât mai putem de aceste frumuseți, pentru că, treptat, ele se vor duce! – spune, deci, Jeno Major. Vor rămâne doar în fotografiile celor care, asemenea lui, vor exclama, poate, peste ani, cu nostalgie: “Aceasta a fost România mea!”.